STRĂINĂTATEA NU EXISTĂ

Prima mea călătorie în străinătate a fost prin intermediul cărților. Nu eram încă scriitor, dar ce contează... Cînd citeam minunata Nils Holgerson a Selmei Lagerlöf călătoream parcă pe spatele gîştei Akka, cu întregul stol, prin toată Suedia! Ce ciudat, înainte de alte țări şi oraşe eram fascinat de Lund şi Uppsala, de studentul care îşi pierde toate filele risipite de vînt, iar Nils şi gîştele îl ajută să le capete înapoi. Pe urmă, mă captiva Viena, în povestirile, cînd severe, cînd copilăresc-amuzante ale bunicului patern, profesorul de latină şi greacă Josef von Lewandowsky (ca un făcut, Viena avea să fie, mulți ani după aceea, prima străinătate pe care am văzut-o).
Cînd m-am făcut mai mare, am început, cu oarecare tristețe, dar şi izbăvire, cam ca personajul din Ilf şi Petrov, să înțeleg că nu există străinătate. Era poate şi o formă de apărare a adolescentului (de acum scriitor în secret!), care colindase, prin cărți şi filme, Parisul, Londra, New Yorkul mai mult ca un abur, deci o inexistență la pătrat, Roma, Verona, Parma, Lisabona şi Madridul, şi cîte altele, pînă în Patagonia... Ele trebuiau să rămînă într-un plan al ficțiunii, la fel ca şi libertatea opiniei, a pre­sei, a religiei, respectul drepturilor omului şi încă o serie de alte fru­moa­se abstracțiuni garantate, pe hîrtie, de Constituție. Dar, cum trăitul în lumea de hîrtie nu-mi era străin deloc, nu-mi puneam prea mari probleme. Toate pînă am început să simt, în jurul meu, la nivelul familiei, al prietenilor şi profesorilor, că virtualitatea doare, cu alte cuvinte că atunci cînd se aplică vieții zilnice, iar zilele se adună în luni, lunile în ani, şi anii într-o viață de om – atunci ea se cheamă minciună şi crimă. Despre astea am început să scriu, în felul meu, homeopatic şi alegoric, uneori parabolic şi translucid, alteori ermetic pînă la obscuritate, cînd nu o trăzneam de la obraz cu parapon caragialian... Dar, pesemne, mă gîndesc acum, n-aveam noroc. Probabil mai toată lumea ştia ce ştiam eu, iar anumite persoane erau puse să păzească societatea curată a minciunii de poluarea cu adevăr. Eu, în vremea aceea, consideram literatura mai mult drept un cum decît un ce, acum îmi dau seama că eram probabil frivol – însă mîncam şi eu salam cu soia şi beam nechezol, nu cred că asta e problema.
Începusem să visez străinătatea, să întorc lumea cu susul în jos, măcar în vise (nu realizam că, de fapt, o puneam doar la locul firesc al susului sus şi josului jos). Cînd am plecat, în 1985, eram tulbure, nu ştiam dacă o să rămîn sau nu, dar pentru prima dată mă simțeam disponibil: adică, disponibil la ideea de a nu mai fi scriitor niciodată căci, în ciuda limbilor străine şi a criticii şi teoriei literare în care mă ilustrasem şi eram pregătit, nu mă vedeam scriind literatură în altă limbă decît româneşte (nici nu am făcut-o, cel puțin pînă acum). Nu mai spun cît am luptat cu milițianul, nu cel de la colțul străzii, ci cel din capul meu, care tot nu-mi da pace – şi nu avea să-mi dea multă vreme!
În America, unde m-am stabilit în 1986, am respirat un aer nou: la Paris, Le Pen cîştiga 22% în alegeri şi dorea să dea Franța înapoi francezilor, prilej cu care aruncaseră în Sena cîțiva marocani, linşaseră doi algerieni în Marais... Am spus prietenilor mei francezi (a căror limbă o vorbeam la fel de bine ca ei, dar a căror cultură o cunoşteam, din complex periferic, adesea mai bine) că mă simt mai degrabă solidar cu marocanii şi algerienii ucişi ca străini decît cu cei care vor La France aux français! S-au uitat cam chiorîş la mine şi mi-au explicat că nu e vina mea că sînt... comunist! Degeaba am încercat eu să le explic că, acel comunism pe care îl trăisem eu, făcea ceva asemănător cu Le Pen şi gaşca lui de bătăuşi, că era radical naționalist sub Ceauşescu – malul stîng al Senei nu ascultă ci dă doar... sentințe! Cu toată dragostea mea pentru Franța, limba, istoria şi cultura, minunatul peisaj, simțeam o teribilă dezamăgire: erau un popor de maimuțoi afectați şi snobi, cu pretenții şi fără spirit critic, gata oricînd să cadă în plasa fie a comuniştilor lui Georges Marchais din Champigny şi alte suburbii, fie în aceea lui Le Pen. Totul pînă la alegeri, cînd fiecare se fofilează şi cîştigă fie o stîngă de centru dreapta, fie o dreaptă de centru-stînga, tocmai cum îi şade bine unei democrații care stătea atunci, însă probabil şi astăzi, sub emblema neuitatului Tartarin din ciclul maestrului Alphonse Daudet...
De cînd sînt în SUA nu am întîlnit niciodată mentalitatea asta strîmtă. În marile oraşe cosmopolite, precum New York, Houston, Los Angeles, Seattle, San Francisco, New Orleans, lumea e ocupată cu viața de fiecare zi şi rezultatele ei practice, cu familia şi vacanțele după munca zilnică nu uşoară, căci societatea e în primul rînd economică şi nu politică, iar cele două partide (numărul minim şi suficient pentru orice democrație!), Republican şi Democrat nu fac paradă de ideologie ci mai mult de iscusința în a rezolva problemele practice ale societății. E puțin diferit în acea Americă profundă, cea a terenurilor nesfîrşite şi a oraşelor în care cea mai veche clădire e întotdeauna Cazarma Pompierilor, acea zonă în care străinul e privit, uneori şi astăzi, cu suspiciune dar şi interes şi, pînă la urmă dacă nu e nociv, acceptat fără rezerve.
Cînd mi-am început studiile la Columbia University într-un domeniu total diferit de vocația mea, la 37 de ani, am simțit, ciudată, altă virtualitate a străinătății. La un curs despre Cenzură şi exprimare liberă studenții vorbeau despre cazuri, pentru mine unul, cel puțin stranii, dacă nu ridicole. Între acestea, unul mi-a atras atenția îndeosebi: o poveste mai lungă şi veche, de prin 1979, cînd, în mod abuziv, cică, s-a stopat publicarea revistei Playboy în versiunea Braille, pentru nevăzători. O jună din Texas îşi susținea lucrarea cu mare patos, aprobată din cînd în cînd de celebrul profesor (nici măcar nu purta ochelari!), iar cînd ea şi-a terminat expunerea, el a lăudat foarte tare şi alegerea subiectului, extrem de stringent şi relevant, şi impresionanta bibliografie! M-am uitat mai tîrziu peste paper şi am găsit nu mai puțin de 47 de titluri: vreo 10 capitole în cărți fie despre cenzură, fie despre orbi, şi restul articole înfuriate. Unul dintre ele mi-a atras îndeosebi atenția, pentru că era scris de un medic şi veştejea decizia cu nepublicarea, din pricina costului prea mare al versiunii Braille, a deocheatei reviste, demostrînd, cu statistici concrete, că numărul deținuților orbi care s-au masturbat timp de cinci ani de la stop a scăzut cu 85 la sută, producînd o îngrijorătoare problemă de medicină socială. Ce să mai spui în fața evidenței? În România la acea vreme era încă Decretul, nu circulau reviste străine, prezervativul era criminalizat!
Mi-am pus şi eu ambiția şi am ținut, în sesiunea următoare, o comunicare despre Testarea maşinilor de scris în România. Am explicat eu, acolo, cum m-am priceput mai bine, că în fiecare an posesorii de maşini de scris trebuiau să se înregistreze şi apoi să susțină un test de jumate de pagină, în care întotdeauna, ca şi cum din întîmplare!, era vorba despre Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa lui de viață, Elena Ceauşescu. Dădeam toate amănuntele de rigoare, şi despre lipsa de libertate a presei, şi despre faptul că Dictatorul se temea în acea vreme de vreo diversiune, grevă, complot, etc. Am spus şi despre cum apăruseră în cutiile de scrisori ale oamenilor tot felul de fluturaşi bătuți la maşină. Vorba ceea, bate şaua ca să priceapă iapa! Am văzut ceva simpatie în ochii cîtorva studenți, o fată cu pistrui chiar a întrebat: „În fiecare an? Şi la 8 dimineața? E teribil!”. Profesorul m-a dezumflat însă complet spunîndu-mi că da, din punct de vedere personal aş fi putut simți asta ca o cenzură, dar în lucrarea mea nu am abordat punctul de vedere al autorităților, care putea fi extrem de important şi îndreptat spre propăşirea socială ce putea fi conturbată de nişte rebeli!
Abia atunci mi-am dat seama că marile universități americane erau toate... oarbe, bune să se masturbeze „citind” Playboy în versiune Braille... Nu-i de mirare că, în minunata curte interioară a Columbiei, în vreme ce mă grăbeam spre cursuri, cîte un zelos student răspînditor al culturii pentru toți se străduia să-mi tot vîndă Nicolae Ceauşescu – The New Order of the World. Acea ordine care avea să-i fie fatală în mai puțin de trei ani!
Timpul se grăbea.
Nu bine am învățat toate astea, cu trudă şi necaz, adesea, că m-am trezit schimbîndu-mi cu totul profilul şi făcînd carieră în Facultatea de Drept a unei reputate universități din New York (după pomenitul Master la Columbia University). Acum lipsea însă altceva... şi lipsea dureros: continuarea acelui cum care se poate scrie şi fără să mai fie barat de fatidicul ce. Dar exista, totuşi, şi acel ce, pe de o parte stimulat de cadrul american, pe de alta străbătînd din profundul unei vieți de om (tînăr, mă rog) petrecute în România comunistă (alta n-am apucat vreodată: m-am născut în 1949 şi mi-am pierdut cetățenia română în 1986—ergo nu aş avea nici un drept la libertate, ba nici măcar să vorbesc despre ea).
Voi abandona, însă, acest paradox doar ca să intru în altul. Cînd am început să fiu reabilitat şi republicat în România (7 cărți în vreo nouă ani) am putut să mă şi reîntorc în țară, fără oprelişti sau frică. După mulți ani de zile petrecuți în America, mi s-a părut că libertatea mi-e fie îngrădită, fie că cineva se joacă cu ea. Lichelele cenzurii şi securității de ieri erau eroii libertăților de azi. Vadim Tudor, Păunescu, Săraru, Dragoş, atîția alții se proțăpiseră în locurile tocmai lăsate goale...de ei înşişi. Şi, acum, ce să zic, durează de două decenii, ba şi cei care reprezentau, ca să împrumut un titlu din Nichita Stănescu, noduri şi semne, în timpul gurilor şi condeielor închise cu de-a sila, se desfată în beneficiile economiei de piață aduse de Revoluție! Ca şi cum s-ar juca, mereu, un etern Caragiale, iar de la Noaptea Furtunoasă şi Scrisoarea Pierdută nu facem decît să ajungem la neterminata Titircă, Sotirescu & Co.
O, Tempora, o, mores!
Nu vreau decît propăşire şi progres dar, după 20 de ani de la Evenimentul pe care l-am nemurit şi eu într-o nuvelă, cred că îmi găsesc, ca scriitor, cel mai bine libertatea în SUA, la New York, unde locuiesc, studiez şi scriu de 23 de ani. Unde nici nu-mi pasă dacă vreodată un cititor american o să-şi aducă aminte de mine (am o singură carte în engleză, Lady V. and Other Stories, 2007) – şi unde, mai ales, sînt cunoscut prin scrierile mele în domeniul cercetării dreptului internațional şi comparat. E aşa o mare libertate să ştiu că pot să scriu sau nu, că dacă scriu pot fi publicat în România – şi nu la edituri de...bacşiş – iar dacă nu, nu. Atîta doar că mai sînt atîtea lichele care, în loc să tacă sau să fie în recluziune, publică şi ocupă funcții „emportante”...
Asta îmi îngrădeşte oarecum plăcerea de a şti că în România se poate vorbi, cu adevărat, de două decenii de libertate. Căci a lăsa liberi, prosperi, pe cei care ar trebui să fie în puşcărie pentru ceea ce au făcut – mă refer aici nu stricto sensu la scriitori, ci şi la alți mai mult sau mai puțin creatori – e un semn de lipsă de libertate a societății în sine.
În rest, să auzim numai de bine!