Ancheta VR
Doina Ruşti
CUM ŞI CÂT AM FOST TRADUSĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Când a căzut comunismul, mă uitam la orişice străin ca la lumea liberă. Nici nu mă gândeam la traduceri. De fapt, nici când am primit prima propunere, în 1997, nu mă gândeam. Chiar după prima mea carte, Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, mi-a venit o scrisoare de la o editură argentiniană care mă întreba dacă nu am cumva un traducător sau o variantă în franceză. Nici măcar n-am răspuns la acea scrisoare: nu ştiam traducător dar nici nu consideram important atunci să fiu tradusă, ci să public un roman. Apoi, un scriitor sud-american, José Antonio Hernández García, a tradus fragmente din Dicționar şi le-a publicat într-o revistă mexicană.
Abia după câțiva ani buni de la această întâmplare am început să mă preocup de traduceri. Am trimis câteva povestiri la reviste şi unele mi
s-au publicat. Cel mai mult m-am bucurat când mi-a apărut o proză în Le Bateau Fantôme, o revistă pariziană, editată de poetul Mathieu Hilfiger.
I-am trimis textul gata tradus de Linda Maria Baros. E o revistă frumoasă, ca o cărticică, ilustrată şi cu semnatari foarte selecți.
Un episod, de asemenea fericit, se leagă de Semiotica, o revistă internațională, prestigioasă, în colegiul ei de redacție aflându-se nume sonore, precum Umberto Eco ori Marcel Danesi. Aici am trimis un eseu despre un vechi basm românesc (în engleză). Procesul de acceptare a articolului a durat un an şi a constat din mai multe etape şi scrisori care mi-au dat mari emoții. Într-o zi am primit prin poştă revista, absolut monumentală, cât Istoria lui Manolescu, iar în ea era şi eseul meu, cu o prezentare elogioasă.
Primul roman tradus a fost Zogru. Un editorul bulgar, Georgi Grozdev, care este şi prozator, a văzut prezentarea făcută în catalogul Polirom şi a vrut să publice romanul meu. Nu l-a interesat finanțarea din partea ICR, ceea ce m-a măgulit tare mult, încât şi astăzi mă mai laud cu acest neînsemnat detaliu. Varianta bulgară a apărut în 2008, la Ed. Balkani, din Sofia, în traducerea Vasilkăi Aleksova. În vara asta am fost la un festival de carte, în Plovdiv, şi-am fost surprinsă că bulgarii pe care i-am întâlnit acolo, în special scriitori şi profesori, citiseră Zogru. Un critic literar m-a comparat cu Cioran. Nu pentru că ar fi fost vreo legătură, ci pentru că îi plăcea Cioran.
Recent, am semnat alte două contracte de traducere, pentru Zogru şi Fantoma din moară, cu nişte edituri din Italia. De data aceasta lucrurile s-au întâmplat altfel. La Universitatea din Torino funcționează o facultate de limbă şi cultură română, condusă de profesorul Marco Cugno. Aici s-a întâmplat ca dicționarul meu de simboluri eliadeşti să fie foarte cunoscut. Iar la un moment dat, un alt profesor, Roberto Merlo, doctor în literatură română, să traducă, la cursurile sale, un fragment din Zogru. Anul trecut, o editură a inițiat o colecție de literatură estică, sub coordonarea lui Marco Cugno, care a propus romanul meu, pentru deschidere. Vreau să spun cu asta că de cele mai multe ori este vorba despre noroc, despre conjuncturi şi despre oameni. Tot un noroc a fost şi că Anita Bernacchia, o traducătoare, fostă bursieră a statului român, a citit Fantoma din moară şi a propus-o unei edituri italiene, cu care am semnat de curând contractul, prin Polirom. În cazul ăsta a mai contat ceva ce vreau neapărat să povestesc. În primăvară, când am cunoscut-o pe editoare, ea părea încântată de cele câteva pagini traduse din Fantoma din moară, dar încă indecisă dacă să rişte cu o astfel de carte. Apoi am luat premiul Uniunii, şi chiar în săptămâna aceea mi-a scris, m-a felicitat şi deja mi-a spus care erau termenii contractului. Vreau să spun, pentru cine se îndoia, că un astfel de premiu are autoritate, mulți editori acceptă cărțile premiate de Uniune, iar în direcția aceasta aş mai avea de povestit. Nu orice premiu este luat în seamă. Acesta însă este unul care contează, iar eu le mai mulțumesc încă o dată revistelor şi criticilor literari care m-au susținut şi m-au onorat cu el.
Nu sunt un scriitor tradus, dar mi-am făcut o părere despre această zonă şi pot să spun că traducerea unei opere de ficțiune depinde în bună parte de autor, de resursele lui de a se promova singur şi, bineînțeles, de noroc. Asta nu înseamnă că îşi poate promova opera direct în edituri. Cei mai mulți editori străini cumpără manuscrise prin agenți literari. Un scriitor care îşi prezintă singur opera e tratat ca un amărăştean şi refuzat în 95 la sută dintre situații. Iar agenții, în general, nu sunt cititori, ci nişte vânzători prudenți, care se lasă convinşi cu greu. În plus de asta, dacă o propunere ajunge într-o editură, cartea este imediat plasată unui consilier (obligatoriu un român), iar acela, în multe, foarte multe cazuri este un om cu simpatii şi mai ales cu antipatii solide. Eu sunt foarte mirată că aceşti consultanți sunt complet lipsiți de imaginație şi nu-şi dau seama că, trăind într-o țară aşa de mică şi de agitată, toate aceste întâmplări se află repede.
Scriitorul tradus printr-un noroc de o editură mare este apoi cumpărat şi de altele, ajungând de multe ori să circule în numeroase limbi, în care nu-l citeşte nimeni. Căci a fi tradus nu este suficient. De la aceasta şi până la succesul cărții mai este mult. De altfel, este ştiut faptul că, de cele mai multe ori, marile opere ajung să fie prețuite abia după moartea creatorului lor, după cum, odată cu dispariția scriitorilor energici, care au ştiut în timpul vieții să se zbată pentru cărțile lor, mor, de multe ori, şi cărțile cățărate ori duse în lume cu forța. Singurul lucru sigur este să scrii şi să crezi în scrisul tău oricât ar părea de prăfuit ceea ce spun acum.
Abia după câțiva ani buni de la această întâmplare am început să mă preocup de traduceri. Am trimis câteva povestiri la reviste şi unele mi
s-au publicat. Cel mai mult m-am bucurat când mi-a apărut o proză în Le Bateau Fantôme, o revistă pariziană, editată de poetul Mathieu Hilfiger.
I-am trimis textul gata tradus de Linda Maria Baros. E o revistă frumoasă, ca o cărticică, ilustrată şi cu semnatari foarte selecți.
Un episod, de asemenea fericit, se leagă de Semiotica, o revistă internațională, prestigioasă, în colegiul ei de redacție aflându-se nume sonore, precum Umberto Eco ori Marcel Danesi. Aici am trimis un eseu despre un vechi basm românesc (în engleză). Procesul de acceptare a articolului a durat un an şi a constat din mai multe etape şi scrisori care mi-au dat mari emoții. Într-o zi am primit prin poştă revista, absolut monumentală, cât Istoria lui Manolescu, iar în ea era şi eseul meu, cu o prezentare elogioasă.
Primul roman tradus a fost Zogru. Un editorul bulgar, Georgi Grozdev, care este şi prozator, a văzut prezentarea făcută în catalogul Polirom şi a vrut să publice romanul meu. Nu l-a interesat finanțarea din partea ICR, ceea ce m-a măgulit tare mult, încât şi astăzi mă mai laud cu acest neînsemnat detaliu. Varianta bulgară a apărut în 2008, la Ed. Balkani, din Sofia, în traducerea Vasilkăi Aleksova. În vara asta am fost la un festival de carte, în Plovdiv, şi-am fost surprinsă că bulgarii pe care i-am întâlnit acolo, în special scriitori şi profesori, citiseră Zogru. Un critic literar m-a comparat cu Cioran. Nu pentru că ar fi fost vreo legătură, ci pentru că îi plăcea Cioran.
Recent, am semnat alte două contracte de traducere, pentru Zogru şi Fantoma din moară, cu nişte edituri din Italia. De data aceasta lucrurile s-au întâmplat altfel. La Universitatea din Torino funcționează o facultate de limbă şi cultură română, condusă de profesorul Marco Cugno. Aici s-a întâmplat ca dicționarul meu de simboluri eliadeşti să fie foarte cunoscut. Iar la un moment dat, un alt profesor, Roberto Merlo, doctor în literatură română, să traducă, la cursurile sale, un fragment din Zogru. Anul trecut, o editură a inițiat o colecție de literatură estică, sub coordonarea lui Marco Cugno, care a propus romanul meu, pentru deschidere. Vreau să spun cu asta că de cele mai multe ori este vorba despre noroc, despre conjuncturi şi despre oameni. Tot un noroc a fost şi că Anita Bernacchia, o traducătoare, fostă bursieră a statului român, a citit Fantoma din moară şi a propus-o unei edituri italiene, cu care am semnat de curând contractul, prin Polirom. În cazul ăsta a mai contat ceva ce vreau neapărat să povestesc. În primăvară, când am cunoscut-o pe editoare, ea părea încântată de cele câteva pagini traduse din Fantoma din moară, dar încă indecisă dacă să rişte cu o astfel de carte. Apoi am luat premiul Uniunii, şi chiar în săptămâna aceea mi-a scris, m-a felicitat şi deja mi-a spus care erau termenii contractului. Vreau să spun, pentru cine se îndoia, că un astfel de premiu are autoritate, mulți editori acceptă cărțile premiate de Uniune, iar în direcția aceasta aş mai avea de povestit. Nu orice premiu este luat în seamă. Acesta însă este unul care contează, iar eu le mai mulțumesc încă o dată revistelor şi criticilor literari care m-au susținut şi m-au onorat cu el.
Nu sunt un scriitor tradus, dar mi-am făcut o părere despre această zonă şi pot să spun că traducerea unei opere de ficțiune depinde în bună parte de autor, de resursele lui de a se promova singur şi, bineînțeles, de noroc. Asta nu înseamnă că îşi poate promova opera direct în edituri. Cei mai mulți editori străini cumpără manuscrise prin agenți literari. Un scriitor care îşi prezintă singur opera e tratat ca un amărăştean şi refuzat în 95 la sută dintre situații. Iar agenții, în general, nu sunt cititori, ci nişte vânzători prudenți, care se lasă convinşi cu greu. În plus de asta, dacă o propunere ajunge într-o editură, cartea este imediat plasată unui consilier (obligatoriu un român), iar acela, în multe, foarte multe cazuri este un om cu simpatii şi mai ales cu antipatii solide. Eu sunt foarte mirată că aceşti consultanți sunt complet lipsiți de imaginație şi nu-şi dau seama că, trăind într-o țară aşa de mică şi de agitată, toate aceste întâmplări se află repede.
Scriitorul tradus printr-un noroc de o editură mare este apoi cumpărat şi de altele, ajungând de multe ori să circule în numeroase limbi, în care nu-l citeşte nimeni. Căci a fi tradus nu este suficient. De la aceasta şi până la succesul cărții mai este mult. De altfel, este ştiut faptul că, de cele mai multe ori, marile opere ajung să fie prețuite abia după moartea creatorului lor, după cum, odată cu dispariția scriitorilor energici, care au ştiut în timpul vieții să se zbată pentru cărțile lor, mor, de multe ori, şi cărțile cățărate ori duse în lume cu forța. Singurul lucru sigur este să scrii şi să crezi în scrisul tău oricât ar părea de prăfuit ceea ce spun acum.