VIOLENȚA ŞI SACRUL

Prima formă de conştiință (atenție: altceva este conştiența, ea nu ține
de antropologie, ci de cosmologie), aşadar prima formă de
hominizare a animalului antropoid pe cursul său natural de tranziție
spre antropos – zice o celebră ipoteză antropologică, solid informată etnologic
şi etologic – a fost învinovățirea magică.
Răul, resimțit colectiv, oricare ar fi fost forma sa de apariție, lipsa hranei,
de pildă, a putut fi eliminat din jocul efectelor sale individuale (angoasa) şi
altfel decît găsind hrană. Atunci cînd nu dispărea cauza naturală în chip
natural, răul putea fi eliminat într-un fel magic, găsind un “vinovat” (fie în
colectivul propriu, fie în afara lui) care era pus în locul cauzei naturale
(necunoscută în mod conştient). Ce se întîmpla în acest joc magic mai
departe? “Vinovatul” putea fi eliminat printr-un act de violență colectivă, iar
eliminarea lui juca rolul de restaurare a ordinii (binele natural).
Angoasa dispărea, chiar dacă hrana nu apărea. Magicul se dovedea eficient
şi nici vorbă că era conştientizabil ca atare (ca magie).
Cum a fost posibilă această revelație? Nici René Girard, genialul
constructor al ipotezei de mai sus, nu spune că are cum afla. Încercare, eroare,
încercare, non-eroare. Mecanismul, procesul descoperirii pare a fi o astfel de
experiență pur empirică, pur animalică. Non-eroarea era memorată pentru
eficiența ei. Iar eficiența ei venea dintr-un transfer. Îndată ce cauza (vinovatul)
era eliminat(ă), angoasa (răul) dispărea. Transferul care era, aşadar, cîtă vreme
foamea – credem noi, azi – rămînea?
Să-l formulăm ca şi cum chiar noi, cei de azi, am fi acolo, la începutul
hominizării.
1) Păi, dacă angoasa a dispărut, ce a rămas? Foamea? E ca şi cum n-ar mai
fi. Ce nu mai are efecte, nu mai este cauză. 2) Altfel spus, iată, transferul
magic lucrează potrivit unei logici aparent naturale: s-au dus efectele, s-au dus
şi cauzele. 3) Dar cum de s-au dus efectele? Pentru că, de fapt, noi am eliminat
chiar cauzele. Violența noastră colectivă le-a eliminat. De unde ştim? Nu ştim.
Credem. Această credință puternic colectivizată, unanimă, este chiar
eliminarea. 4) Cercul magic funcționează, e clar.
Noi, cei de azi, n-am fost acolo, însă, şi de aceea prima revelație a omenirii
a rămas neconsemnată. Dar nu şi fără urmări. René Girard, cu ipoteza sa din
Violența şi sacrul, demonstrează că violența acelei prime acțiuni care îl va
diferenția pe om de animal a instituit sacrul.
Mai tîrziu, pe cursul hominizării, cauza răului, întrupat, magic, în victima
pe care o vom sacrifica spre a restabili ordinea, va fi transferată unui nivel de
realitate suprauman, monştii sacri, zeii, şi pusă ca fiind efect în raport cu
adevăratele cauze: violențele noastre intraomeneşti, cele fără sens pur,
sacrificial. Zeii păreau a răspunde cu violențe şi mai mari propriilor noastre
violențe omeneşti. Am uitat deja, desigur, dacă vom fi ținut vreodată aminte,
ceea ce e perfect improbabil, procesul magic întemeietor din care s-au născut
violențele noastre. Dar n-am putut uita că riturile sacrificiale au eficiență şi
le-am continuat pentru a cere zeilor pace şi bunăvoință. Violența magicîntemeietoare
a devenit una ritualic-religioasă şi scara (escaladarea)
violențelor a tot urcat pînă ce a trebuit să înțelegem că răul violențelor vine
numai şi numai de sus, chiar dacă vine ca răspuns la păcatele noastre.
Ceea ce am uitat era, de fapt, ceva ce n-aveam cum să ținem minte: că, pe
la începuturi, noi am fost aceia care au inventat violența (magică) şi, apoi,
violențele (sacrificiale). Tot ce mai puteam ține minte era doar că zeii ne cer
sacrificii ca să ne mai suporte în ordinea lor sacră.
Întrebarea din vîrful unghiului, în acest joc de antropologie abisală, era
cum ar fi putut omul să afle ceva care era ascuns de la întemeierea sa şi a lumii
sale chiar în acele temeiuri antropogonice pe care n-avea cum să le memoreze
pentru că nu erau încă de natură culturală (chiar dacă ele vor fi fost acelea care
mai apoi au întemeiat toate diferențierile culturale).
Altfel spus, cum ar fi putut omenirea să afle că răul violenței este o invenție
strict umană, dar care, acum, într-o lume fără eficiențe magice, căci fără
credințe unanimizate, nu mai poate aduce efecte de felul tot răul spre bine
dacă răul este periodic ritualizat în acte sacrificiale?
Cei dintîi dintre oameni care au propus acest mesaj au fost profeții veterotestamentari.
N-au avut nici o eficiență, alta decît faptul că le-a fost consemnat în chip
scriptural mesajul. Apărea, cu ei, prima memorie scrisă asupra unei încercări
de a coborî la originile imemoriale ale răului.
Era tot mai clar că acolo unde nu e memorie, n-ar putea pătrunde decît
ceva, cineva din afara acestei istorii. O apoftegmă talmudică zice aşa: “În ziua
cînd se va repeta adevărul fără să se ascundă numele celui care l-a rostit cel
dintîi, Mesia va veni”.
Adevărul era că nu divinitatea a inventat magicul, că nu ea a inventat
sacrul, cu atît mai puțin sacrificiile. Cine l-a rostit cel dintîi? Violența
omenească. Mimesisul ei contagios, zice Girard. Ea a produs, prin angoasă,
credința magică şi apoi frica sacră. Prin uitarea de sine şi nerecunoaşterea de
sine ca proces întemeietor al condiției umane, ea, violența, era chiar adevărul.
Ce înseamnă a-l repeta fără a ascunde numele celui care l-a rostit cel dintîi?
Înseamnă a-i spune răului că este răul şi violenței întemeietoare că a ajuns să
fie doar temeiul răului. Înseamnă a-ți spune că nu mai poți ieşi din epidemia
violenței care naşte violență (fie ea şi ritualizată pur simbolic) decît dacă îți vei
iubi chiar şi vrăjmaşul violent şi dacă îi vei întoarce şi obrazul celălalt, căci
dacă toți şi fiecare în parte vom face aşa, nu vor mai exista vrăjmaşi şi nu vor
mai fi violențe.
Acest mesaj se numeşte Mesia, împreună cu purtătorul său, şi se numeşte
aşa pentru că nu poate fi o revelație la îndemîna condiției umane, tot aşa cum
nu poate fi o amintire a omului ceea ce au ascuns pietrele pe vremea cînd el
nu era acolo să vadă ce au ascuns ele. La fel, violența umană precede memoria
umană aşa cum a fost ea “pietrificată” în urmele culturale ale omenirii.
Ca să poți citi adevărul ascuns sub aceste pietre, trebuie să fii Mesia. Veți
afla adevărul şi adevărul vă va face liberi. Adevărul e violența întemeietoare
a condiției umane. Iar acest adevăr poate fi repetat zilnic fără nici o eficiență
dacă ții ascuns numele celui care l-a rostit cel dintîi. Voi, oamenii, l-ați rostit
mai întîi, dar ați uitat, pentru că pe vremea aceea nu aveați decît memorie
instinctuală, nu şi memorie culturală. Acum, iată, ați devenit ființe culturale
(religioase), dar nu vă cunoaşteți adevărul vostru de natură preculturală
(prereligioasă) şi de aceea nu veți putea înțelege ce vă va face liberi: chiar
această cunoaştere. Prin urmare, renunțați la violență, pentru că nu mai are
eficiență! Treceți pe Logosul iubirii şi fraternizării în numele ei. Nu vă va fi
uşor dacă nu o vor face mai întîi cei care i-au avut pe profeți, pentru că ceilalți
n-au apucat, în formele lor de cultură, să conştientizeze că sacrul era chiar
violența, iar violența era deja chiar răul.
Dar – vedem cu ochiul liber – acea primă formă de conştiință
(învinovățirea magică) nu putea fi o achiziție strict naturală. Era deja o primă
formalizare culturală. Cum a învățat hominidul să pună ceva în locul a
altceva? René Girard – şi în asta constă extraordinara sa contribuție singulară
la antropologia fundamentală - găseşte ipoteza care deduce culturalul din
natural. Veriga lipsă.
Cum învățăm? Prin imitație. Ce e creierul? O maşină de produs cópii. Un
replicator, ar zice faimosul biolog Richard Dawkins. La fel ca şi maşina
genelor. Copiile creierului? Meme, dacă nu e cu supărare. De ce să fie!? Iar
Girard crede că prima memă, mema mamă, începutul imemorial al memoriei,
a fost… metalogic. Şi s-a născut din dezvoltarea forței mimetice a creierului.
Fiind o maşină de imitat, prima memă memorabilă a imemorialei noastre
cunoaşteri trebuie să fi fost frica de rivalitatea mimetică. De ce? Pentru că
acest mimetism e naturaliter contagios ca o epidemie şi duce mereu şi mereu
la generalizarea lui paroxistică, fiind aşadar ultraconflictual, contrar
instinctului de supraviețuire.
Conflictul mimetic e de gîndit în cele două ipostaze ale unui paradox: 1)
fiecare contra fiecare, pentru a apuca ceva (individualizare prin divizare); 2)
toți contra unu – pentru că obiectul apucării rămîne în urmă şi fără urmă în
memotecă (interdividualizare prin nediferențiere haotic-mimetică).
Acel unu e găsit, nu e ales. De aceea e arbitrar. Ori e cel mai slab, ori e cel
mai străin, ori e cel mai tînăr, ori e cel mai bătrîn etc. După ce e găsit ce
urmează? Omorul colectiv. După aceea? Pacea. Relaxarea. Liniştea.
Reconcilierea fiecăruia cu fiecare în nediferențierea tuturor. După aceea?
Repetarea crizelor mimetice şi consolidarea ca “instinct” a memei nr. 1 a
omenirii: după fiecare omor colectiv, urmează pacea şi ordinea; înseamnă că
victima omorului nostru fusese monstrul aducător al războiului şi al
dezordinii; înseamnă că ea poate aduce şi discordia (cînd e vie), dar şi
concordia (cînd e moartă); înseamnă că e un monstru sacru, un zeu, de care
avem a ne teme.
Învinovățirea magică nu are a fi decît o ulterioară imitație a acestei prime
meme: să găsim monstrul sacru şi să-l ucidem ca să restabilim ordinea!
Memoteca memorializării pare a fi creativă pentru că pare să nu aibă o
perfectă fidelitate de replicare.
Ce urmează în memoteca noastră? Dacă magicul funcționează şi iată că
funcționează (chit că n-am nume pentru el, dar ce e mema dacă nu un nume
prim?), poate el funcționa şi preventiv? Încercăm. Iată că funcționează. Am
ajuns la instituirea sacrificiilor. Le numim aşa, le memorăm aşa pentru că ştim
ce legături esențiale au cu sacrul.
Ce urmează? Vine o vreme cînd diferențierile prin individualizare psihoculturală
(psiho-religioasă, de fapt) nu mai pot face să asigure
interdividualizarea de transă rituală a riturilor sacrificiale.
Ce urmează? Profeții. Antisacrificiali cu toții. Dar nu pot sparge codul
metalogicului de la originea drumului spre sacru.
Apoi? Necesitatea unui Mesia care să spargă acest cod. Cel uns cu această
putere supraumană de a putea să vadă codul originar al condiției umane şi de
a-l schimba.
IOAN BUDUCA