Eveniment
Marian Drăghici
"ANUL ACESTA MAI MULTE EVENIMENTE CARE AU MARCAT 50 DE ANI DE LA PROCESUL ŞI EXECUȚIA GRUPULUI ARNĂUȚOIU"
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Am citit cartea-document Luptătorii din munți – Toma Arnăuțoiu, Grupul de la Nucşoara, documente ale anchetei, procesului, detenției (Editura VREMEA, ediția a ll-a, 2009) alcătuită de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, cu emoție, cu frică. Este zguduitoare prin destinul tragic al celor implicați, martiri ai cauzei şi crezului lor. La urma urmei, oameni absolut normali, care în condiții extreme nu cedează, ci – caractere foarte puternice – se comportă cum cred. Asta e vina lor tragică, pentru care în final plătesc cu viața: cred în alte valori decât cele impuse de un regim adus pe tancuri, vădit criminal. Regim care, în patru decenii de la lichidarea fizică a Grupului de la Nucşoara în 18/19 iulie 1959, avea să falimenteze România, lăsând-o în sapă de lemn, după cea mai atroce dictatură naționalist-comunistă din Est. Meritul istoric al acelor câțiva luptători cu arma în mână, conduşi de locotenentul de cavalerie Toma Arnăuțoiu, pe o perioadă ce se întinde din 1949 până în 1958, e lesne de recunoscut: au fost, această mână de oameni, printre cei mai rezistenți opozanți activi din întreg lagărul comunist. Din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian, aflăm că Ion Banta, un alt luptător anticomunist, fără legătură cu grupul Arnăuțoiu, e împuşcat de Securitate în 1962, în munții Banatului. Toma Arnăuțoiu şi ai săi nu au avut „norocul” să moară în munții Făgăraşului, unde luptau. Nu i-a învins o maşinărie de război cu mijloacele specifice de care dispunea, tehnice şi umane. Ci trădarea, printr-un ins de nimic.
Autoarea a trudit mult la “decuparea” materialelor din arhiva CNSAS, dar a meritat fiecare minut. O dată intrat în atmosfera cărții, eşti răscolit, puternic marcat. Felul în care documentarul apare dispus în pagină mi se pare impecabil gândit. Stilul autoarei: curat. Intervențiile ei textuale: sotto-voce, cu modestie, din off. Totul conceput să iasă în relief (să resimți din plin) curajul protagoniştilor, justețea cauzei, privațiunile, disperarea lor omenească vs ticăloşia, criminalitatea sistemului, iminența morții. Citeşti şi te ia groaza, repet, te înspăimânți.
– Stimată Doamnă Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, pe coperta a lV-a a cărții dumneavoastră recent apărute, Silvia Colfescu, directoarea editurii, vă prezintă astfel: “…este fiica lui Toma Arnăuțoiu, locotenent în Armata Regală Română, care, între anii 1949-1958, a condus rezistența armată anticomunistă din Făgăraşul de sud, şi a Mariei Plop, luptătoare activă în grupul condus de Toma Arnăuțoiu. Născută în munți, în perioada de luptă a părinților săi, copila de doi ani şi-a însoțit mama la închisoare. Ioana-Raluca a fost trimisă la orfelinat şi la vârsta de patru ani a fost adoptată. Aflându-şi originile, s-a simțit datoare să rostească adevărul cu privire la luptătorii anticomunişti din munți, marii nedreptățiți ai istoriei moderne; după ample cercetări în arhive a ordonat materialele găsite, dând dovadă în alegerea şi organizarea lor de o remarcabilă obiectivitate şi onestitate”. Vreți să descrieți cum, în ce împrejurări, ați aflat care este adevărata dumneavoastră identitate?
– Părinții mei nefiind căsătoriți, autoritățile mi-au făcut în 1958 un act de naştere în care era trecut doar numele mamei mele; la rubrica numele tatălui nu era trecut nici un nume şi nici nu era trasată o linie, cum se obişnuieşte când tatăl nu este cunoscut. Când am găsit acest act, faptul mi s-a părut foarte ciudat. Cu atât mai mult cu cât din certificat reieşea că mama mea era suficient de matură, iar legile i-ar fi permis să nu păstreze sarcina, dacă nu ar fi vrut un copil. Ar fi mult de vorbit despre cât noroc am avut să descopăr cine este tatăl meu, navigând între acte de înfiere care nu conțineau date despre părinții naturali şi grija pentru sensibilitatea la acest subiect a unei mame adoptive (tatăl meu adoptiv nu mai era în viață), care ne-a crescut cu greu pe mine şi pe fiica ei, născută după ce părinții ei m-au înfiat pe mine.
– Cea de-a doua ediție a cărții, acum de față, apare cu o copertă sobru-elegantă, semnată de aceeaşi Silvia Colfescu, şi este mult adăugită, însumând nu mai puțin de 850 de pagini. Un cuvânt înainte datorat istoricului Nicolae Henegariu contextualizează acțiunea grupului Arnăuțoiu, iar nota dumneavostră dă seama de particularitățile ediției. Vă rog să le rezumați \n câteva cuvinte.
– Am făcut o carte de documente din convingerea că nu putem avea o imagine justă a ceea ce a fost organizarea şi supraviețuirea grupului de la Nucşoara fără a afla cum au văzut evenimentele cei care au făcut efectiv parte din grup. De la cei mai implicați în evenimente şi confruntări cu trupele de securitate, de la membrii grupului care au supraviețuit pe munte din martie 1949 până la 20 mai 1958 (când au fost capturați frații Arnăuțoiu), sau de la cei care i-au ajutat şi care apoi au fost condamnați la moarte şi executați, ne-au rămas ca mărturie numai declarațiile din anchetă. Motivele care i-au îndemnat să încerce să reziste regimului, cu speranța că vor putea contribui la răsturnarea lui, sau cele care i-au determinat să acționeze aşa cum au acționat în momentele esențiale, nu pot fi înțelese decât studiind mărturiile lor. Cele mai concludente, fireşte, sunt declarațiile liderului grupului, Toma Arnăuțoiu.
A doua ediție a cărții are o mai bună împărțire în capitole; sunt 9 capitole mari, 6 dintre ele structurând precis evenimentele pe fiecare an al perioadei celor nouă cât frații Arnăuțoiu au reuşit să reziste în munți. Fiecare eveniment este reconstituit după declarațiile celor direct implicați în acțiune şi este precedat de acuzația care le-a fost adusă, aşa cum este formulată în sentința de condamnare. Pentru o imagine cât mai completă, sunt aduse în fața cititorului şi rapoartele întocmite de Securitate referitoare la evenimente menționate. Ediția tocmai publicată conține şi documente ale Securității pe care le-am studiat după înființarea C.N.S.A.S., în care sunt descrise metode de urmărire sau de racolare, date despre un aşa zis grup de partizani – de fapt de agenți – trimis pe munte de Securitate pentru a-i putea captura pe adevărații partizani, angajamentul celui care, prin trădare, a făcut posibilă arestarea ultimilor supraviețuitori etc.
În anexa cărții am inclus documente care completează declarațiile membrilor grupului, ca şi fotografii inedite, care provin tot din dosarele aflate la C.N.S.A.S.. Capitolul “Arestarea” redă un dosar al Secției de învățământ al Securității, edificator asupra a ceea ce ajunsese să fie regimul comunist în România şi a ceea ce însemna activitatea Securității.
– Şi textul şi imaginile vorbesc în felul lor, elocvent, despre tatăl dumneavoastră. Toma Arnăuțoiu este personjul cel mai tragic al cărții. Descris din diverse unghiuri, inclusiv al delatorilor de tot soiul, ca bărbat integru, carismatic, de o ținută în stilul clasic al ofițerului de cavalerie din armata regală, avea, când a plecat în munți, 28 de ani. A plecat să lupte, însoțit de fratele său şi de câțiva apropiați – inițial sub comanda colonelului Arsenescu, apoi, la scurt timp, sub comandă proprie –, în speranța că vor veni americanii şi vechea ordine se va restabili. Drama lui Toma Arnăuțoiu nu era doar una personală. Era şi a familei sale, a întregii comunități săteşti, tradiționale, în care crescuse, şi a întregii țări. În ce lumină vă vedeți părintele azi, după această documentare de zece ani în arhive ?
– Toma Arnăuțoiu provenea dintr-o comunitate în care relațiile între oameni se bazau pe încredere; modelele comunității erau preoții şi învățătorii. Aşa se explică faptul că partizanii au reuşit să supraviețuiască timp de nouă ani datorită sprijinului şi ajutoarelor primite de la un mare număr de săteni. Putem spune, vorbind în termeni moderni, că în Nucşoara exista o societate civilă care ştia să facă diferența între valorile pe care era clădită vechea lume a satelor şi principiile egalitariste trâmbițate de propaganda comunistă, între modelele care i-au călăuzit zeci de ani (preoți şi învățători) şi cei promovați de noul regim, de obicei, din rândul celor mai puțin gospodari. Nucşorenii au înțeles repede că regimul comunist însemna că vor fi obligați să-şi cedeze pământul, să dea cote statului şi, în cele din urmă, să-şi piardă independența economică.
– – Părinții lui Toma Arnăuțoiu, bunicii dumneavoastră, considerați “chiaburi” pentru că aveau câteva hectare de pădure şi cazan de țuică, au fost tratați ca duşmani şi decăzuți din drepturi. În casa lor s-a instalat postul de miliție, lucrat de fapt de securişti. Tot satul era terorizat de prezența “organelor”, iar susținătorii partizanilor ca Elisabeta Rizea, Marina Chircă, Ana Simion, au suportat persecuții, anchete, înscenări, puşcărie, condamnări la moarte. Ce mi se pare strigător la cer, este că nici astăzi casa bunicilor nu a fost retrocedată familiei, şi tot post de poliție este. Cum se explică asta?
– Casa la care vă referiți a fost cumpărată în anii ’40 de frații Toma, Petre şi Anton Arnăuțoiu. Era o casă mare, boierească. În 1949, după organizarea grupului de partizani şi prima ciocnire armată cu Securitatea, care a avut loc chiar în incinta casei, bunicii mei au fost arestați şi condamnați. Când s-au întors din prima perioadă de detenție, în 1955, postul de miliție era deja instalat în casă. Iar Securitatea montase microfoane în camerele în care au fost lăsați să locuiască. În arhiva CNSAS sunt peste o mie de pagini cu transcrierea convorbirilor care s-au purtat din 1955 până la 21 mai 1958. În ultima transcriere, fiul cel mare a lui Petre Arnăuțoiu, care era crescut de bunicii mei, povesteşte bunicii că o femeie din sat i-a spus că tatăl lui a fost arestat.
Revenind la casă, ea nu mai arată ca în fotografiile vremii, pentru că în anii ‘60, pe când era doar sediul miliției, a fost incendiată în mod misterios. Ca urmare, a fost refăcută în stilul regimului care a urâțit atât de mult satele şi oraşele țării.
– Sunteți violonistă, conf. universitar dr. la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti. Aşadar, un profesionist al arcuşului şi al catedrei. Cum ați trecut de la limbajul sunetelor la cuvinte, scrieți cu uşurință? Tatăl dumneavostră era şi poet, a rămas după el cel puțin un poem deloc rău, şi punea preț pe scris. E memorabilă secvența în care îl înzestrează pe tânărul Constantin Jubleanu cu un caiet şi-l instruieşte să scrie jurnal, oricât de greu i-ar fi. Ceea ce tânărul chiar face, lăsând în urmă un document al vieții de luptător în munți, anticomunist, foarte interesant.
– Nu scriu cu uşurință, mă întorc de mai multe ori asupra textelor până le consider acceptabile. Am început să scriu după ce am început să citesc documente de arhivă; mi-am dat seama că lumea trebuie să ştie cum a fost impus comunismul la noi. Şi asta pentru că la începutul anilor ’90, despre rezistența din munți se vorbea încă în termeni oribili, ca în perioada comunistă. Partizanii erau considerați un fel de delincvenți de drept comun, iar cei care exprimau astfel de opinii, treceau sub tăcere faptul că, în codul penal după care au fost condamnați cei din Grupul de la Nucşoara, exista un capitol special pentru delicte politice, care includea celebrele articole 207-209. Persistența acestei propagande m-a determinat şi ea să realizez o carte de documente. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu cred că-l putem considera pe Toma Arnăuțoiu poet, chiar dacă şi-a exprimat uneori gândurile şi sentimentele în versuri, ceea ce, după părerea mea, îl ajuta să se izoleze, într-un fel, de cei din jur. Presupun că l-a îndemnat pe tânărul Constantin Jubleanu să țină un jurnal, ca să rămână mărturia unei persoane care nu îi era rudă, asupra traiului şi evenimentelor prin care au trecut, de multe ori dramatice, mai ales în primii trei ani. Ştia foarte bine că putea în orice clipă să aibă o ciocnire cu trupele de securitate, care scotoceau permanent zona şi că puteau să fie ucişi; aşa că a dorit să rămână şi mărturia lor nu doar propaganda Securității. Toma Arnăuțoiu avea poate un simț al istoriei.
– Ca să scrii “ Eu sunt ecoul veşnic sunător/ din lumi apuse” trebuie să fii şi poet. Nu am spus “poet”, am spus “şi poet”, sper să fiu bine înțeles.
– Versurile pe care le citați şi pe care le iubesc nespus pentru că sunt o autodefinire a lui, au fost, alături de alte pagini de versuri, probe ale acuzării în proces. Ca o teribilă ironie, a te declara “ecoul sunător din lumi apuse”, era un mod de a te autoacuza, tocmai pentru că afirmai clar că nu faci parte din lumea comunismului. Poeziile găsite s-au păstrat în dosar sub forma unor copii dactilografiate. Cuvintele care nu au fost înțelese le-au înlocuit cu puncte-puncte. Astfel, multe versuri nu au mai putut fi reconstituite, dar au fost considerate şi folosite de acuzare ca probe.
– Oribilă deturnare, tipic comunistă, ce pot să spun: cunoaştem. Nu v-ați rezumat să alcătuiți o carte – ba chiar două, dacă socotim şi albumul de fotografii aferent ei –, ați susținut comunicări la simpozioane de istorie recentă la Sighet, Piteşti, ați publicat articole în diverse reviste. Ce urmează şi când credeți că vă veți găsi liniştea, sentimentul că v-ați împlinit datoria față de memoria părinților dumneavoastră?
– Anul acesta mai multe evenimente au marcat 50 de ani de la procesul şi execuția grupului Arnăuțoiu. Am putut organiza o expoziție de fotografii şi documente din arhiva C.N.S.A.S. despre grup, prezentată la Memorialul Sighet, la Câmpulung şi la Muzeul Țăranului Român din Bucureşti; şcoala generală din Nucşoara a primit numele tatălui meu, iar căminul cultural pe cel al bunicului; şcoala primară dintr-un sat vecin poartă numele fostului învățător Alexandru Moldoveanu, executat şi el în 1959. Numele fraților Arnăuțoiu nu mai este proscris în zona în care s-au născut şi au luptat. Am înregistrat mărturii cât mai complete ale ultimilor supraviețuitori. Tânăra realizatoare Monica Tănase a făcut un documentar despre grup. În cadrul seriei de reconstituiri istorice, pe 20 Noiembrie, va fi difuzat pe TVR1, un film al Luciei Hossu-Longin. Va urma o nouă carte care începe să prindă contur, dar prefer să vorbesc despre ea când va fi gata. Altfel, datoria față de părinții mei, care şi-au asumat riscul de a creşte un copil într-o ascunzătoare, când ei erau permanent hăituiți, nu va putea fi împlinită niciodată. Aş fi mulțumită, dacă sacrificiul lor va fi consemnat corect în manualele şcolare, alături de alte pagini, ştiute sau mai puțin ştiute, ale istoriei recente.
– Sunt convins după lectura cărții „ecoul veşnic sunător din lumi apuse” va ajunge unde trebuie, la inimile oamenilor, şi se va imprima acolo. Nu ca simplu vers, ci ca lecție de demnitate umană, de care neamul acesta prea nenorocit are atâta nevoie. Vă mulțumesc şi pentru carte şi pentru interviu.
A consemnat Marian DRăGHICI
Autoarea a trudit mult la “decuparea” materialelor din arhiva CNSAS, dar a meritat fiecare minut. O dată intrat în atmosfera cărții, eşti răscolit, puternic marcat. Felul în care documentarul apare dispus în pagină mi se pare impecabil gândit. Stilul autoarei: curat. Intervențiile ei textuale: sotto-voce, cu modestie, din off. Totul conceput să iasă în relief (să resimți din plin) curajul protagoniştilor, justețea cauzei, privațiunile, disperarea lor omenească vs ticăloşia, criminalitatea sistemului, iminența morții. Citeşti şi te ia groaza, repet, te înspăimânți.
– Stimată Doamnă Ioana-Raluca Voicu-Arnăuțoiu, pe coperta a lV-a a cărții dumneavoastră recent apărute, Silvia Colfescu, directoarea editurii, vă prezintă astfel: “…este fiica lui Toma Arnăuțoiu, locotenent în Armata Regală Română, care, între anii 1949-1958, a condus rezistența armată anticomunistă din Făgăraşul de sud, şi a Mariei Plop, luptătoare activă în grupul condus de Toma Arnăuțoiu. Născută în munți, în perioada de luptă a părinților săi, copila de doi ani şi-a însoțit mama la închisoare. Ioana-Raluca a fost trimisă la orfelinat şi la vârsta de patru ani a fost adoptată. Aflându-şi originile, s-a simțit datoare să rostească adevărul cu privire la luptătorii anticomunişti din munți, marii nedreptățiți ai istoriei moderne; după ample cercetări în arhive a ordonat materialele găsite, dând dovadă în alegerea şi organizarea lor de o remarcabilă obiectivitate şi onestitate”. Vreți să descrieți cum, în ce împrejurări, ați aflat care este adevărata dumneavoastră identitate?
– Părinții mei nefiind căsătoriți, autoritățile mi-au făcut în 1958 un act de naştere în care era trecut doar numele mamei mele; la rubrica numele tatălui nu era trecut nici un nume şi nici nu era trasată o linie, cum se obişnuieşte când tatăl nu este cunoscut. Când am găsit acest act, faptul mi s-a părut foarte ciudat. Cu atât mai mult cu cât din certificat reieşea că mama mea era suficient de matură, iar legile i-ar fi permis să nu păstreze sarcina, dacă nu ar fi vrut un copil. Ar fi mult de vorbit despre cât noroc am avut să descopăr cine este tatăl meu, navigând între acte de înfiere care nu conțineau date despre părinții naturali şi grija pentru sensibilitatea la acest subiect a unei mame adoptive (tatăl meu adoptiv nu mai era în viață), care ne-a crescut cu greu pe mine şi pe fiica ei, născută după ce părinții ei m-au înfiat pe mine.
– Cea de-a doua ediție a cărții, acum de față, apare cu o copertă sobru-elegantă, semnată de aceeaşi Silvia Colfescu, şi este mult adăugită, însumând nu mai puțin de 850 de pagini. Un cuvânt înainte datorat istoricului Nicolae Henegariu contextualizează acțiunea grupului Arnăuțoiu, iar nota dumneavostră dă seama de particularitățile ediției. Vă rog să le rezumați \n câteva cuvinte.
– Am făcut o carte de documente din convingerea că nu putem avea o imagine justă a ceea ce a fost organizarea şi supraviețuirea grupului de la Nucşoara fără a afla cum au văzut evenimentele cei care au făcut efectiv parte din grup. De la cei mai implicați în evenimente şi confruntări cu trupele de securitate, de la membrii grupului care au supraviețuit pe munte din martie 1949 până la 20 mai 1958 (când au fost capturați frații Arnăuțoiu), sau de la cei care i-au ajutat şi care apoi au fost condamnați la moarte şi executați, ne-au rămas ca mărturie numai declarațiile din anchetă. Motivele care i-au îndemnat să încerce să reziste regimului, cu speranța că vor putea contribui la răsturnarea lui, sau cele care i-au determinat să acționeze aşa cum au acționat în momentele esențiale, nu pot fi înțelese decât studiind mărturiile lor. Cele mai concludente, fireşte, sunt declarațiile liderului grupului, Toma Arnăuțoiu.
A doua ediție a cărții are o mai bună împărțire în capitole; sunt 9 capitole mari, 6 dintre ele structurând precis evenimentele pe fiecare an al perioadei celor nouă cât frații Arnăuțoiu au reuşit să reziste în munți. Fiecare eveniment este reconstituit după declarațiile celor direct implicați în acțiune şi este precedat de acuzația care le-a fost adusă, aşa cum este formulată în sentința de condamnare. Pentru o imagine cât mai completă, sunt aduse în fața cititorului şi rapoartele întocmite de Securitate referitoare la evenimente menționate. Ediția tocmai publicată conține şi documente ale Securității pe care le-am studiat după înființarea C.N.S.A.S., în care sunt descrise metode de urmărire sau de racolare, date despre un aşa zis grup de partizani – de fapt de agenți – trimis pe munte de Securitate pentru a-i putea captura pe adevărații partizani, angajamentul celui care, prin trădare, a făcut posibilă arestarea ultimilor supraviețuitori etc.
În anexa cărții am inclus documente care completează declarațiile membrilor grupului, ca şi fotografii inedite, care provin tot din dosarele aflate la C.N.S.A.S.. Capitolul “Arestarea” redă un dosar al Secției de învățământ al Securității, edificator asupra a ceea ce ajunsese să fie regimul comunist în România şi a ceea ce însemna activitatea Securității.
– Şi textul şi imaginile vorbesc în felul lor, elocvent, despre tatăl dumneavoastră. Toma Arnăuțoiu este personjul cel mai tragic al cărții. Descris din diverse unghiuri, inclusiv al delatorilor de tot soiul, ca bărbat integru, carismatic, de o ținută în stilul clasic al ofițerului de cavalerie din armata regală, avea, când a plecat în munți, 28 de ani. A plecat să lupte, însoțit de fratele său şi de câțiva apropiați – inițial sub comanda colonelului Arsenescu, apoi, la scurt timp, sub comandă proprie –, în speranța că vor veni americanii şi vechea ordine se va restabili. Drama lui Toma Arnăuțoiu nu era doar una personală. Era şi a familei sale, a întregii comunități săteşti, tradiționale, în care crescuse, şi a întregii țări. În ce lumină vă vedeți părintele azi, după această documentare de zece ani în arhive ?
– Toma Arnăuțoiu provenea dintr-o comunitate în care relațiile între oameni se bazau pe încredere; modelele comunității erau preoții şi învățătorii. Aşa se explică faptul că partizanii au reuşit să supraviețuiască timp de nouă ani datorită sprijinului şi ajutoarelor primite de la un mare număr de săteni. Putem spune, vorbind în termeni moderni, că în Nucşoara exista o societate civilă care ştia să facă diferența între valorile pe care era clădită vechea lume a satelor şi principiile egalitariste trâmbițate de propaganda comunistă, între modelele care i-au călăuzit zeci de ani (preoți şi învățători) şi cei promovați de noul regim, de obicei, din rândul celor mai puțin gospodari. Nucşorenii au înțeles repede că regimul comunist însemna că vor fi obligați să-şi cedeze pământul, să dea cote statului şi, în cele din urmă, să-şi piardă independența economică.
– – Părinții lui Toma Arnăuțoiu, bunicii dumneavoastră, considerați “chiaburi” pentru că aveau câteva hectare de pădure şi cazan de țuică, au fost tratați ca duşmani şi decăzuți din drepturi. În casa lor s-a instalat postul de miliție, lucrat de fapt de securişti. Tot satul era terorizat de prezența “organelor”, iar susținătorii partizanilor ca Elisabeta Rizea, Marina Chircă, Ana Simion, au suportat persecuții, anchete, înscenări, puşcărie, condamnări la moarte. Ce mi se pare strigător la cer, este că nici astăzi casa bunicilor nu a fost retrocedată familiei, şi tot post de poliție este. Cum se explică asta?
– Casa la care vă referiți a fost cumpărată în anii ’40 de frații Toma, Petre şi Anton Arnăuțoiu. Era o casă mare, boierească. În 1949, după organizarea grupului de partizani şi prima ciocnire armată cu Securitatea, care a avut loc chiar în incinta casei, bunicii mei au fost arestați şi condamnați. Când s-au întors din prima perioadă de detenție, în 1955, postul de miliție era deja instalat în casă. Iar Securitatea montase microfoane în camerele în care au fost lăsați să locuiască. În arhiva CNSAS sunt peste o mie de pagini cu transcrierea convorbirilor care s-au purtat din 1955 până la 21 mai 1958. În ultima transcriere, fiul cel mare a lui Petre Arnăuțoiu, care era crescut de bunicii mei, povesteşte bunicii că o femeie din sat i-a spus că tatăl lui a fost arestat.
Revenind la casă, ea nu mai arată ca în fotografiile vremii, pentru că în anii ‘60, pe când era doar sediul miliției, a fost incendiată în mod misterios. Ca urmare, a fost refăcută în stilul regimului care a urâțit atât de mult satele şi oraşele țării.
– Sunteți violonistă, conf. universitar dr. la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti. Aşadar, un profesionist al arcuşului şi al catedrei. Cum ați trecut de la limbajul sunetelor la cuvinte, scrieți cu uşurință? Tatăl dumneavostră era şi poet, a rămas după el cel puțin un poem deloc rău, şi punea preț pe scris. E memorabilă secvența în care îl înzestrează pe tânărul Constantin Jubleanu cu un caiet şi-l instruieşte să scrie jurnal, oricât de greu i-ar fi. Ceea ce tânărul chiar face, lăsând în urmă un document al vieții de luptător în munți, anticomunist, foarte interesant.
– Nu scriu cu uşurință, mă întorc de mai multe ori asupra textelor până le consider acceptabile. Am început să scriu după ce am început să citesc documente de arhivă; mi-am dat seama că lumea trebuie să ştie cum a fost impus comunismul la noi. Şi asta pentru că la începutul anilor ’90, despre rezistența din munți se vorbea încă în termeni oribili, ca în perioada comunistă. Partizanii erau considerați un fel de delincvenți de drept comun, iar cei care exprimau astfel de opinii, treceau sub tăcere faptul că, în codul penal după care au fost condamnați cei din Grupul de la Nucşoara, exista un capitol special pentru delicte politice, care includea celebrele articole 207-209. Persistența acestei propagande m-a determinat şi ea să realizez o carte de documente. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu cred că-l putem considera pe Toma Arnăuțoiu poet, chiar dacă şi-a exprimat uneori gândurile şi sentimentele în versuri, ceea ce, după părerea mea, îl ajuta să se izoleze, într-un fel, de cei din jur. Presupun că l-a îndemnat pe tânărul Constantin Jubleanu să țină un jurnal, ca să rămână mărturia unei persoane care nu îi era rudă, asupra traiului şi evenimentelor prin care au trecut, de multe ori dramatice, mai ales în primii trei ani. Ştia foarte bine că putea în orice clipă să aibă o ciocnire cu trupele de securitate, care scotoceau permanent zona şi că puteau să fie ucişi; aşa că a dorit să rămână şi mărturia lor nu doar propaganda Securității. Toma Arnăuțoiu avea poate un simț al istoriei.
– Ca să scrii “ Eu sunt ecoul veşnic sunător/ din lumi apuse” trebuie să fii şi poet. Nu am spus “poet”, am spus “şi poet”, sper să fiu bine înțeles.
– Versurile pe care le citați şi pe care le iubesc nespus pentru că sunt o autodefinire a lui, au fost, alături de alte pagini de versuri, probe ale acuzării în proces. Ca o teribilă ironie, a te declara “ecoul sunător din lumi apuse”, era un mod de a te autoacuza, tocmai pentru că afirmai clar că nu faci parte din lumea comunismului. Poeziile găsite s-au păstrat în dosar sub forma unor copii dactilografiate. Cuvintele care nu au fost înțelese le-au înlocuit cu puncte-puncte. Astfel, multe versuri nu au mai putut fi reconstituite, dar au fost considerate şi folosite de acuzare ca probe.
– Oribilă deturnare, tipic comunistă, ce pot să spun: cunoaştem. Nu v-ați rezumat să alcătuiți o carte – ba chiar două, dacă socotim şi albumul de fotografii aferent ei –, ați susținut comunicări la simpozioane de istorie recentă la Sighet, Piteşti, ați publicat articole în diverse reviste. Ce urmează şi când credeți că vă veți găsi liniştea, sentimentul că v-ați împlinit datoria față de memoria părinților dumneavoastră?
– Anul acesta mai multe evenimente au marcat 50 de ani de la procesul şi execuția grupului Arnăuțoiu. Am putut organiza o expoziție de fotografii şi documente din arhiva C.N.S.A.S. despre grup, prezentată la Memorialul Sighet, la Câmpulung şi la Muzeul Țăranului Român din Bucureşti; şcoala generală din Nucşoara a primit numele tatălui meu, iar căminul cultural pe cel al bunicului; şcoala primară dintr-un sat vecin poartă numele fostului învățător Alexandru Moldoveanu, executat şi el în 1959. Numele fraților Arnăuțoiu nu mai este proscris în zona în care s-au născut şi au luptat. Am înregistrat mărturii cât mai complete ale ultimilor supraviețuitori. Tânăra realizatoare Monica Tănase a făcut un documentar despre grup. În cadrul seriei de reconstituiri istorice, pe 20 Noiembrie, va fi difuzat pe TVR1, un film al Luciei Hossu-Longin. Va urma o nouă carte care începe să prindă contur, dar prefer să vorbesc despre ea când va fi gata. Altfel, datoria față de părinții mei, care şi-au asumat riscul de a creşte un copil într-o ascunzătoare, când ei erau permanent hăituiți, nu va putea fi împlinită niciodată. Aş fi mulțumită, dacă sacrificiul lor va fi consemnat corect în manualele şcolare, alături de alte pagini, ştiute sau mai puțin ştiute, ale istoriei recente.
– Sunt convins după lectura cărții „ecoul veşnic sunător din lumi apuse” va ajunge unde trebuie, la inimile oamenilor, şi se va imprima acolo. Nu ca simplu vers, ci ca lecție de demnitate umană, de care neamul acesta prea nenorocit are atâta nevoie. Vă mulțumesc şi pentru carte şi pentru interviu.
A consemnat Marian DRăGHICI