Viața literaturii
Ion Bogdan Lefter
BARIERA PUDORII
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Lucru de mult ştiut: sexualitatea aproape că lipseşte din literele române. Puținătatea scenelor „de gen” a fost constatată recent şi de Nicolae Manolescu, care le-a menționat ori de cîte ori le-a identificat, adică rar, în Istoria critică a literaturii române, nu de mult apărută.
Nu e chiar de mirare, căci cultura aşa-zicînd „înaltă” a cam ocolit pretutindeni în lume subiectele ruşinoase, lăsîndu-le în seama artiştilor „de consum”, categorie care n-a excelat niciodată pe piața autohtonă. Proză „de mistere”, apoi polițistă sau science fiction am mai avut, însă erotică şi sexualizantă – nu prea.
În secolul XIX problema nu s-a pus deloc: literatura, ca şi societatea, era încheiată la toți nasturii, istorioarele fără perdea rămînînd să fie spuse „neoficial”, la Bolta rece, după şedințele – altfel, nu neapărat sobre, căci „anecdota prima”! – de la Junimea maioresciană. Povestea poveştilor a lui Creangă n-a fost citită în cenaclu, nici publicată în Convorbirile literare, fiind multiplicată în mini-tiraje „samizdat”, pînă la edițiile de după 1990, iar acuplarea din poiată, din lumea galinaceelor, schițată de Eminescu în Antropomorfism a rămas în lada cu manuscrise, aşteptînd mult timp să iasă la lumina tiparului, „recuperată” tîrziu de Perpessicius în ediția ştiințifică a operelor „poetului național”.
În prima jumătate a secolului XX, cînd bariera pudorii a fost lăsată din ce în ce mai jos în literatura şi în artele universale, a apărut şi la noi un volum de versuri cu titlul Jurnal de sex (cu poeme – totuşi – cumințele…), însă autorul, Geo Bogza, a fost dat în judecată şi a făcut şi un strop de puşcărie pentru aşa îndrăzneală. Cu un proces de atentat la pudoare a plătit şi junele Mircea Eliade pentru al său roman Maitreyi. Prozatorii de şcoală proustiană din epocă, de la Camil Petrescu şi Anton Holban la grațioasele „sburătoriste” Cella Serghi, Ticu Archip sau Ioana Postelnicu, le-au mai permis personajelor lor să lase să se întrevadă detalii corporale, pe alocuri aproape concupiscente, dar exemplele de „partide” propriu-zise au rămas puține în epocă: la H. Bonciu, de pildă, dar şi în mult mai celebrele şi mai cititele de-atunci încoace romane ale altfel-sobrului Rebreanu, Ion şi Răscoala, probabil cele mai cunoscute texte româneşti cu sex inclus, dacă se poate spune aşa. De citat şi Arghezi, şi George Mihail (G.M.) Zamfirescu, şi alții. De bine-de rău, bariera se ridicase.
Sub comunişti sexul a fost ca şi interzis, deşi au mai scăpat cîtedată scene amoroase relatate eufemistic, precum în Don Juan-ul lui Nicolae Breban. În perioada proletcultistă, apoi în anii 1980, cînd cenzura a redevenit hiperpudică, pînă şi săruturile sau mîngîierile au fost considerate „subversive”. Replica lui Mircea Nedelciu la îndrăzneala lui Creangă, Povestea poveştilor gen. ’80, a apărut abia în deceniul următor, după căderea regimului comunist. Dacă ne bazăm pe mărturiile literare dintre 1947 şi 1989, perpetuarea speciei pe plaiurile mioritice pare inexplicabilă…
Ridicarea bruscă a barierei a produs – în schimb – numeroase mostre de „îndrăzneală” sexualizantă după 1990, doar că… între timp tematica se banalizase de tot în orizontul literaturii lumii, de cînd cu D.H. Lawrence, Henry Miller & comp., ca să nu mai vorbim de iluştrii înaintaşi din vechime, de la Sapho la Boccaccio şi de la Marchizul de Sade la Apollinaire. Standardele înseşi ale pudorii s-au schimbat în lumea postbelică, după „revoluția” de mentalitate a lui 1968, după revoltele sfidătoare ale mişcărilor hippie etc. etc. etc. Artele au profitat. Cele vizuale n-au făcut decît să extindă formulele îndelungatei tradiții a expresivității corporale. În teatru, în film au putut fi văzute scene „decoltate” altădată imposible. Literatura lumii libere şi-a făcut şi ea de cap în toate felurile, mai ales după 1968. În postcomunism s-a declanşat – la noi ca şi în celelalte culturi Central-europene – o veritabilă cursă de recuperare în domeniu. Singurul autor important care avea la activ exerciții literare – poetice – erotice a fost Emil Brumaru, care nu-şi putuse publica pînă atunci decît versiunile soft, doar erotizante; a continuat sistematic după 1990, manierizînd dublu-„voluptuos” la temă. I-a lipsit – însă, şi spre binele lui – orgoliul „curajului” nonconformist. O „recuperare” a fost poezia de limbaj sexual a lui Doru Mareş, scrisă la începutul anilor ’80 şi citită atunci la Cenaclul de Luni; publicată în volumul Mimînd orgasmul social abia în 1998, a avut slabă vizibilitate, căci între timp se pornise valul mai junilor şi mai vocalilor confrați de „şcoală nouă”, şi poeți, şi prozatori, unii mai talentați, alții cu înzestrări mai degrabă modeste, care, imaginîndu-se în roluri de reformatori ai literaturii după „înghețul” comunist, şi-au asumat voiniceşte tematica erotică şi limbajul respectiv. Au fost – de fapt – victimele ingenue (sic!) ale unei inadecvări, ale unei erori de calcul care a decurs din ignorarea unei realități socio-culturale: aceea că interdicția de publicare a putut inhiba producția de texte de gen, nu şi lectura, care nu se limitează la contextul strict, la piața artistică locală. Altfel spus, chiar dacă în comunism n-am prea avut ilustrări creative autohtone ale emancipării sexuale, mentalitățile n-au stat pe loc, iar publicul intelectual, eminamente cosmopolit, evoluase odată cu cel internațional. Mizînd pe impactul unei noutăți nemaipomenite-nemaiauzite, noii juni corupți au găsit uşa larg deschisă: cu aere de mare-descoperire-mare, etalau banalități care nu mai puteau şoca pe nimeni. Iar accentul pe presupusele „crudități” de temă şi de limbaj, în detrimentul elaborării literare, e vinovat pentru calitatea în genere slăbuță a textelor. Cele mai interesante sînt romanele Ceciliei Ştefănescu, Legături bolnăvicioase (2002) şi Intrarea Soarelui (2008), exploratoare ale relațiilor „periculoase” (conform calificativului lui Laclos, parafrazat ironic în primul titlu) în sens de incestuoase, homoerotice, obsesionale. Întreaga simptomatologie a cîmpului tematic în discuție e ilustrată de culegerea cu Poveşti erotice româneşti inițiată de Magdalena Mărculescu (Editura Trei, 2007), pentru care au scris, la invitație, texte speciale 17 autori, de la „clasicul în viață” al genului la noi, Emil Brumaru, continuînd cu maturii Ştefan Agopian sau Radu Aldulescu şi ajungînd la autori – majoritatea – lansați în anii ’90 sau după 2000.
Pe scurt, sexul literar postcomunist n-a fost foarte productiv (ca să nu zic „fertil”!). La vîrf – scrieri care urmăresc efecte de rafinament literar, precum în cazul atît de atipic al manieristului Brumaru, sau cu alte ținte, „cu sex inclus” (cum am formulat mai înainte). Un mare roman de acest fel, în care erotismul e doar o componentă a existenței, e Pupa russa al lui Gheorghe Crăciun (2004). Privind către cele mai recente apariții editoriale, un excelent roman în care există şi o scenă „de gen” e Stalin, cu sapa-nainte al lui Radu Țuculescu, lansat la Bookfest (iunie 2009).
Nu e chiar de mirare, căci cultura aşa-zicînd „înaltă” a cam ocolit pretutindeni în lume subiectele ruşinoase, lăsîndu-le în seama artiştilor „de consum”, categorie care n-a excelat niciodată pe piața autohtonă. Proză „de mistere”, apoi polițistă sau science fiction am mai avut, însă erotică şi sexualizantă – nu prea.
În secolul XIX problema nu s-a pus deloc: literatura, ca şi societatea, era încheiată la toți nasturii, istorioarele fără perdea rămînînd să fie spuse „neoficial”, la Bolta rece, după şedințele – altfel, nu neapărat sobre, căci „anecdota prima”! – de la Junimea maioresciană. Povestea poveştilor a lui Creangă n-a fost citită în cenaclu, nici publicată în Convorbirile literare, fiind multiplicată în mini-tiraje „samizdat”, pînă la edițiile de după 1990, iar acuplarea din poiată, din lumea galinaceelor, schițată de Eminescu în Antropomorfism a rămas în lada cu manuscrise, aşteptînd mult timp să iasă la lumina tiparului, „recuperată” tîrziu de Perpessicius în ediția ştiințifică a operelor „poetului național”.
În prima jumătate a secolului XX, cînd bariera pudorii a fost lăsată din ce în ce mai jos în literatura şi în artele universale, a apărut şi la noi un volum de versuri cu titlul Jurnal de sex (cu poeme – totuşi – cumințele…), însă autorul, Geo Bogza, a fost dat în judecată şi a făcut şi un strop de puşcărie pentru aşa îndrăzneală. Cu un proces de atentat la pudoare a plătit şi junele Mircea Eliade pentru al său roman Maitreyi. Prozatorii de şcoală proustiană din epocă, de la Camil Petrescu şi Anton Holban la grațioasele „sburătoriste” Cella Serghi, Ticu Archip sau Ioana Postelnicu, le-au mai permis personajelor lor să lase să se întrevadă detalii corporale, pe alocuri aproape concupiscente, dar exemplele de „partide” propriu-zise au rămas puține în epocă: la H. Bonciu, de pildă, dar şi în mult mai celebrele şi mai cititele de-atunci încoace romane ale altfel-sobrului Rebreanu, Ion şi Răscoala, probabil cele mai cunoscute texte româneşti cu sex inclus, dacă se poate spune aşa. De citat şi Arghezi, şi George Mihail (G.M.) Zamfirescu, şi alții. De bine-de rău, bariera se ridicase.
Sub comunişti sexul a fost ca şi interzis, deşi au mai scăpat cîtedată scene amoroase relatate eufemistic, precum în Don Juan-ul lui Nicolae Breban. În perioada proletcultistă, apoi în anii 1980, cînd cenzura a redevenit hiperpudică, pînă şi săruturile sau mîngîierile au fost considerate „subversive”. Replica lui Mircea Nedelciu la îndrăzneala lui Creangă, Povestea poveştilor gen. ’80, a apărut abia în deceniul următor, după căderea regimului comunist. Dacă ne bazăm pe mărturiile literare dintre 1947 şi 1989, perpetuarea speciei pe plaiurile mioritice pare inexplicabilă…
Ridicarea bruscă a barierei a produs – în schimb – numeroase mostre de „îndrăzneală” sexualizantă după 1990, doar că… între timp tematica se banalizase de tot în orizontul literaturii lumii, de cînd cu D.H. Lawrence, Henry Miller & comp., ca să nu mai vorbim de iluştrii înaintaşi din vechime, de la Sapho la Boccaccio şi de la Marchizul de Sade la Apollinaire. Standardele înseşi ale pudorii s-au schimbat în lumea postbelică, după „revoluția” de mentalitate a lui 1968, după revoltele sfidătoare ale mişcărilor hippie etc. etc. etc. Artele au profitat. Cele vizuale n-au făcut decît să extindă formulele îndelungatei tradiții a expresivității corporale. În teatru, în film au putut fi văzute scene „decoltate” altădată imposible. Literatura lumii libere şi-a făcut şi ea de cap în toate felurile, mai ales după 1968. În postcomunism s-a declanşat – la noi ca şi în celelalte culturi Central-europene – o veritabilă cursă de recuperare în domeniu. Singurul autor important care avea la activ exerciții literare – poetice – erotice a fost Emil Brumaru, care nu-şi putuse publica pînă atunci decît versiunile soft, doar erotizante; a continuat sistematic după 1990, manierizînd dublu-„voluptuos” la temă. I-a lipsit – însă, şi spre binele lui – orgoliul „curajului” nonconformist. O „recuperare” a fost poezia de limbaj sexual a lui Doru Mareş, scrisă la începutul anilor ’80 şi citită atunci la Cenaclul de Luni; publicată în volumul Mimînd orgasmul social abia în 1998, a avut slabă vizibilitate, căci între timp se pornise valul mai junilor şi mai vocalilor confrați de „şcoală nouă”, şi poeți, şi prozatori, unii mai talentați, alții cu înzestrări mai degrabă modeste, care, imaginîndu-se în roluri de reformatori ai literaturii după „înghețul” comunist, şi-au asumat voiniceşte tematica erotică şi limbajul respectiv. Au fost – de fapt – victimele ingenue (sic!) ale unei inadecvări, ale unei erori de calcul care a decurs din ignorarea unei realități socio-culturale: aceea că interdicția de publicare a putut inhiba producția de texte de gen, nu şi lectura, care nu se limitează la contextul strict, la piața artistică locală. Altfel spus, chiar dacă în comunism n-am prea avut ilustrări creative autohtone ale emancipării sexuale, mentalitățile n-au stat pe loc, iar publicul intelectual, eminamente cosmopolit, evoluase odată cu cel internațional. Mizînd pe impactul unei noutăți nemaipomenite-nemaiauzite, noii juni corupți au găsit uşa larg deschisă: cu aere de mare-descoperire-mare, etalau banalități care nu mai puteau şoca pe nimeni. Iar accentul pe presupusele „crudități” de temă şi de limbaj, în detrimentul elaborării literare, e vinovat pentru calitatea în genere slăbuță a textelor. Cele mai interesante sînt romanele Ceciliei Ştefănescu, Legături bolnăvicioase (2002) şi Intrarea Soarelui (2008), exploratoare ale relațiilor „periculoase” (conform calificativului lui Laclos, parafrazat ironic în primul titlu) în sens de incestuoase, homoerotice, obsesionale. Întreaga simptomatologie a cîmpului tematic în discuție e ilustrată de culegerea cu Poveşti erotice româneşti inițiată de Magdalena Mărculescu (Editura Trei, 2007), pentru care au scris, la invitație, texte speciale 17 autori, de la „clasicul în viață” al genului la noi, Emil Brumaru, continuînd cu maturii Ştefan Agopian sau Radu Aldulescu şi ajungînd la autori – majoritatea – lansați în anii ’90 sau după 2000.
Pe scurt, sexul literar postcomunist n-a fost foarte productiv (ca să nu zic „fertil”!). La vîrf – scrieri care urmăresc efecte de rafinament literar, precum în cazul atît de atipic al manieristului Brumaru, sau cu alte ținte, „cu sex inclus” (cum am formulat mai înainte). Un mare roman de acest fel, în care erotismul e doar o componentă a existenței, e Pupa russa al lui Gheorghe Crăciun (2004). Privind către cele mai recente apariții editoriale, un excelent roman în care există şi o scenă „de gen” e Stalin, cu sapa-nainte al lui Radu Țuculescu, lansat la Bookfest (iunie 2009).