Eseuri
Coriolan Babeți
REVOLUȚIE VERSUS REVELAȚIE: MATRICEA BIBLICĂ A REVOLUȚIEI MODERNE. TRIUMFUL IDEII DEMOCRATICE ÎN ORIZONTUL MĂRII
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Calea deşertului şi calea mării în istorie
[...] de lucruri te poți apropia venind dinspre uscat sau dinspre apă. Ceva îmi spune că pentru intrarea într-o aşezare sau într-un subiect ne găsim, aproape întotdeauna, în fața unei răscruci: avem de ales în viață, ca şi în contemplarea ei, între o cale a deşertului şi o cale a mării.Vacuumul dezolant al deşertului, radicalismul lui peisagistic compus doar din perechea cer-pământ, naşte acele întrebări care cheamă răspunsuri profunde. De aceea el este leagănul Absolutului. Deşertul nu a fost doar toposul epifaniei Marelui Zeu, ori decorul apariției monoteismului celor trei religii – Iudaismul, Creştinismul şi Islamul (ca şi al vechii religii egiptene). El e substanța care activează focul spiritual al întâlnirii cu Dumnezeu Tatăl sau locul în care, ca în Valea Regilor, fiii lui îşi dorm somnul de veci.
Ca pentru Omar Khayyam, ariditatea pustiului îl învață pe om că viața lui nu durează mai mult decât aceea a unui fulg de zăpadă căzut pe nisipul fierbinte. E însă locul în care haosul minții s-ar linişti prin meditație şi rugăciune, unde Fiul lui Dumnezeu înfrânge tentațiile lui Satan… Numai aici omul va înțelege că este un străin pe pământ (Avva Peomen). De prezența Tatălui care îi apare aici, omul se va teme ca de furtuna nisipului fierbinte, prețuind apa ca pe aur.
Calea apei e calea prețului pus pe viață. Hic et nunc. „Calea, cu alte cuvinte, credința în puterile nevăzute, este asemeni unei curgeri de ape.“ Pentru Taoism muzica apei traduce gândirea omului: „Sunetul apei spune ce gândesc.“ Marea este perechea „sălbăticiei“ pustiei. În timp ce la marginea deşertului vei simți încercarea ce te aşteaptă, pe țărm vei simți întotdeauna briza libertății pe care întinderea lichidă ți-o promite. Marea este celălalt chip al lui Dumnezeu. În scripturile indiene, în Ashtavakra Gita, eternitatea lui Brahman este oceanul fără margini. Pentru Buddha, iluminarea este asemeni picăturii de apă căzute înapoi în marea din care a venit.
Cum tema anunțată pe frontispiciul opului nostru este principiul „secund“ al femininului – arheul, pe cât de actual pe atât de imemorial, al modernității politice şi culturale –, eseurile noastre răspund empatic acestei via acquea – căii umede de acțiune şi contemplare. Mai cu seamă în zorii istoriei, ca şi într-ai vieților noastre, marea se dă la o parte pentru ca experiența deşertului să poată avea loc. Apoi totul se petrece pe țărm. Pentru Iisus Hristos, Marea Galileii este loc predilect al misiunii. „Mai ales când îmbătrânim, devine din ce în ce mai evident că lucrurile sunt fără substanță, pentru că timpul pare să curgă mai repede, astfel încât oricine devine mai conştient de lichiditatea solidelor; oamenii şi lucrurile devin ca luminile şi undele pe suprafața apei.“
„Ieşirea“, „trecerea Mării Roşii“, „experierea deşertului“ şi intrarea pe „pământul făgăduinței“ ca paradigme ale libertății, ale dreptului natural şi ale democrației în era revoluțiilor
[...]revoluția mozaică trebuie considerată, în ordinea identității religioase, etnice, politice şi culturale a unei comunități, ca fiind primul episod de masă al eliberării de servitute. Ea intră în tiparul Occidentului ca prima revoluție antimonarhică. În unicitatea istoriei lui Israel, dreptul ebraic îşi are fundamentul în intrarea lui Dumnezeu în istorie şi în Revelația Legii, dictată de El pe Muntele Sinai (Ieşirea, 20:2-17) şi transcrisă în piatră, simbolul fermității şi al duratei. În perfecțiunea sa uraniană, Arhetipul Masculin se manifestă nu doar în natură sau în ordinea cosmică. Transcendentul coboară personal în istorie.
Dacă pentru legislatorul helladic ordinea polisului şi dreptul cetățeanului (exclusiv bărbat liber) sunt reflexul ordinii cosmice, umbra ei terestră, ecoul sferelor cosmice, în istoria ebraică Creatorul acestei ordini îi vorbeşte personal omului, descinde în istorie, dă legile şi îşi lasă, prin urme şi miracole, mesajul. Tatăl este prezență vie, interlocutor al „poporului ales“, vorbind acestuia prin gura unui ales din rândul unui neam de aleşi.
Ceea ce pentru Grecia şi Roma este o emanație a statului, a legislatorului ce formulează legea ca sublimat al experienței sociale, rațiunii şi dreptului natural, pentru civilizația ebraică este manifestarea voinței divine care se adresează poporului ales. Alianță, pact, angajament mutual sunt conceptele care fondează istoria. Acest do ut des al relației cu Tatăl înseamnă supunere contra existență, ascultare contra salvare. Dacă nu este văzut de poporul de la poalele Sinaiului, el se manifestă prin urme tangibile, reiterând, prin Moise, suita pactelor cu Noe, Avraam, Issac şi Iacob. Dar în timp ce pentru Lycurg şi Solon înțelepciunea este predată de preoți egipteni, poporul ales îşi întâlneşte destinul prin ieşirea din țara „pământului negru“ („Al Kemia“ numele dat mult mai târziu Egiptului de către arabii cuceritori).
Falia arhetipală Masculin-Feminin, care interesează traseul eseurilor de față mai degrabă în filum-ul carnal al faptelor decât în sfera volatilă (eterică) a ideilor, îşi are un revelator prețios tocmai în agenda evenimentelor ce prefațează revelația monoteistă din cartea Exodului.
Preliminariul revelației este eliberarea. Libertatea este condiția întâlnirii cu Zeul. Înțelegerea literalistă a scenariului revelației mozaice devine în era modernă tiparul revoluției Americane. Sensurile alegoriei inițiatice a Exodului pe care Sf. Pavel însuşi le propune creştinilor se disipează în fața paradigmei factuale. „…Părinții noştri toți au fost supt nor, toți au trecut prin mare, toți au fost botezați în nor şi în mare pentru Moise.“ (1 Cor. 10: 1-6) Cele trei stadii ale credinciosului, captiv (în Egipt), chemat (în deşert, în sălbăticie) şi ales (de Iahve) sunt reiterate de primii pelerini intrați în Lumea Nouă. Ca fapt concret, consecința „religioasă“ a descoperirii Americii a fost apariția pe harta lumii a unui Nou Canaan. Era revoluțiilor violente începe, de fapt, cu apariția posibilității „ieşirii“ spre un „pământ al făgăduinței“, iar noua religie a libertății şi egalității nu e decât radicalizarea doctrinară a unei „ieşiri“ de sub controlul arhetipului Masculin, al monarhiei engleze, asemeni ieşirii de sub tirania lui Faraon. Ecoul neotestamentar al Ieşirii şi subtilele sale sensuri alegorice sunt depăşite în istorie prin considerarea scenariului ei tangibil. Revoluția, în fond, gnostică, nu doar geografică produsă de Columb prin deschiderea orizontului lumii nu a fost câştigarea pariului despre sfericitatea terrei, ci căutarea Paradisului sugerată de lecturile Milionului lui Marco Polo. Canaanul, „țara în care curge lapte şi miere“, este eufemismul istoric al Grădinii protopărinților, iar Noul Canaan – şansa unui Paradis regăsit. A doua carte a Pentateuhului nu este singura paradigmă a exodului în imaginarul Canonului Occidental. În timp ce Odiseea este. Deşi cartea Ieşirii nu îl califică pe Faraon decât ca opresor, literatura ulterioară îl defineşte ca „tiran“. Drumul de întoarcere al Eroului care, peste toate încercările şi tentațiile, îşi „ține mintea“ la „acasă“, destinația sa fiind locul originii sale, sacra patrie natală, Iliada este fundalul tragic al unei ocupații, urmate de fuga salvatoare din fața cuceritorului pe mare. Modelul iliadic este o ieşire spre oriunde în largul ecumenei, dar – cum o atestă imaginarul european – o fugă pe calea mării, fie aceea a lui Enea, fie a fiului Antenor. Deşi tocmai pierderea patriei este sinonimă căderii în sclavie, noile fondări ale troienilor vor exporta şi libertatea în patriile de adopțiune. În modelul grecesc, libertatea nu este exodul, ci tocmai rămânerea în spațiul protector al polisului. Ostracismul de mai târziu ajunge să fie cea mai severă şi dezonorantă formă a punițiunii personajelor publice, iar exilul cea mai dureroasă înfrângere a omului.
Cum orice cucerire aduce cu sine sclavia învinşilor, orice fugă este soluția tragică, pentru că e urmată de necunoscutele vieții unei noi aşezări.
Dacă în imaginarul european imigrația troienilor în noile patrii, pe țărmurile Mediteranei, fondează genealogia aristocratică a istoriei acesteia, pentru Troienele lui Euripide ea este dizgrația supremă, prin pierderea dreptului de a avea o patrie.
Eneida este singura narațiune din versantul helladic al imaginarului european care face din ieşirea troienilor o acțiune hotărâtă şi vegheată de providență. În economia destinului, Eneida explică o continuitate istorică prin „noua ordine a secolelor“, înnoirea istoriei lumii prin fondarea Romei, de către troianul Enea, sau a Padovei, prin fiul său Antenor.
Exodul mozaic este scenariul unei eliberări prin răscumpărare, dar cu siguranță e cea mai complexă şi cea mai penetrantă narațiune prin însuşi faptul că Arhetipul Masculin primeşte, datorită acestui episod istoric, legitimitatea doctrinară a monoteismului, iar prin Moise – modelul de lider revoluționar şi spiritual al mulțimilor. El nu este nici legislator, „dătător de legi“, nici monarh, ci mesager şi mediator, ba chiar negociator al Divinului, „moderatorul“ Alianței, care navetează între părțile unui contract, între neascultarea neamului său şi Iahve, Dumnezeul fără chip. Pentru evrei, el este profet şi învățător, Moshe rabenu.
Efectul religios şi moral al Cărții Exodului în imaginarul Occidentului poate fi considerat incomensurabil prin consecințe şi prin vitalitatea sa, inepuizabil la toate nivelurile interpretative ale textului biblic – literal, alegoric, simbolic, iar pentru lumea creştină, duhovnicesc. E o ieşire din idolatrie şi mântuire prin dreaptă credință, în timp ce pentru istoria arhetipului masculin este matricea supremă a libertății trăite prin găsirea Stăpânului.
În „versantul“ ierusalimic al Canonului Occidental ea rămâne, prin amploarea sa epică şi consecințele ei terestre, la originea primului „tratat de suzeranitate“ dintre Dumnezeu şi om, iar prin eliberarea izraeliților, prima revoluție înregistrată documentar. Din Cartea Exodului se impun, ca sinonime, ideea libertății şi instrumentarul eliberării. Ea nu este povestea ieşirii dintr-o nenorocire, dintr-o situație nefericită, ci ieşirea spre lumină şi împlinirea unui destin, cu o identitate consacrată de paternitate.
Un act de radical fototropism, ce are nevoie de întoarcerea la natură în cei 40 de ani de pustie, când se va produce uitarea „naturală“ a robiei şi, prin contractul cu Dumnezeu, împlinirea promisiunii intrării în țara Canaanului. Analogia dintre „exod“ şi „eliberare“ e cuibărită în însăşi etimologia cuvântului ebraic: „eliberarea“ este comun cu sensul „ieşirii în afară“. În toate epocile şi culturile pătrunse de Cărțile Vechiului Testament, Exodul este paradigma ubicuă care explică însă atât teologia libertății, cât şi eliberarea de teologie. „Cartea Exodului (împreună cu Numeri) este desigur prima descriere a unei politici revoluționare. Exodul sau lectura mai târzie a Exodului fixează tiparul. Şi datorită centralității Bibliei în gândirea occidentală, şi datorită repetiției fără sfârşit a istoriei, „tiparul a fost gravat adânc în cultura noastră politică.“ Tiparul Exodului contaminează ideea de libertate în revoluțiile engleză, franceză, rusă sau ale Americii Latine, în rebeliunea lui Savonarola sau în Cruciade, în răscoalele țăranilor germani sau în textele hughenote, la prezbiterienii scoțieni şi puritanii englezi, în războiul burilor. Conştiința că America e Noul Canaan este prinsă, de la bun început, în emblematica noii federații din fostele colonii engleze. Pe sigiliul Statelor Unite ale Americii se impune imaginea – considerată „mai pacifică“ – aleasă de Thomas Jefferson, a „rugului aprins“, după ce Benjamin Franklin propusese, în 1776, scena „trecerii Mării Roşii“, respinsă însă ca fiind prea violentă. Prima inscripție sugerată de el fusese explicită: Resistance to tyrants, obedience to God. În „schimbarea de sex“ a arhetipului istoric, cea dintâi delegitimizare este aceea a vicarului lui Dumnezeu. Tiparul mozaic este aproape „tiranic“ prin forța sa de seducție. El „izolează“ modelele de eliberare ale versantului greco-roman la o circulație limitată în spațiul cultural. Iliada este expediată în legendă de o lume convertită la creştinism. În timp ce Atena-Roma impregnează istoria culturală a Europei şi tradiții parohiale, Ierusalimul fecundează istoria politică şi imaginarul social.
Intrat, prin creştinism, în conştiința şi imaginarul Canonului Occidental, tiparul eliberării din Vechiul Testament are, de la bun început, complicitatea lui Dumnezeu. Necesarmente legate între ele, începutul şi sfârşitul, „ieşirea“ şi ajungerea în „Canaan, țara în care curge lapte şi miere“, închid cercul unui destin, fixând poziția poporului ales în istorie. Finalul ieşirii este tocmai rațiunea ei de a fi. Dumnezeul unic scoate din „casa sclaviei“ şi din „cuptorul de fier“ poporul ales, pentru că El poate promite un „pământ“ nou unui popor cu o nouă credință. Prețul ieşirii este alianța cu Dumnezeul unic, dar şi ruptura cu tradițiile de până atunci ale robiei în tărâmul de idoli al Egiptului. Ceea ce a făcut, pesemne, extrem de puternic acest tipar mental a fost „istoricitatea“ evenimentului, justificarea lui prin purificarea de idolatrie. O credință nouă pentru un pământ nou devine sinonim unui paradis al poporului ales. „Exodul este povestea unei eliberări exprimate în termeni religioşi, dar ea este deopotrivă seculară, este o poveste din această lume.“ În linia subtilului ei exeget – M. Walzer – ce notează inspirat că această „povestire realistă, în care miracolele au un rol aparte, dar în care eliberarea nu este în sine un eveniment miraculos“, putem reține că forța tiparului biblic este albia evenimentelor istorice de tipul revoluțiilor, fie ele de stradă sau de cabinet…
Ceea ce face de neimitat Iliada este proporția epică a unei tragedii cu țesătură mitică în care divinul însuşi – cu distribuție olimpiană – este scindat în două tabere beligerante…
Miracolele ce punctează traseul epic al Ieşirii confirmă asistența activă a divinului şi garantează împlinirea promisiunii sale. Complicitatea lui Dumnezeu cu ideea de libertate este osia teologică şi politică a episodului biblic… Pământul făgăduit este o țară nouă, pentru un popor înnoit prin credință, iar Moise este un lider politic în priză continuă cu Divinul, gura prin care Iahve vorbeşte poporului său. Copleşitoarea bogăție a motivului „ieşirii“ contaminează întreaga modernitate. În bine şi în rău. În tiparul ei, revelația este împlinirea apofatică a revoluției actului ieşirii, iar promisiunea divină, răsplata pentru o alianță onorată. Seducător prin autoritarismul său pedagogic, Moise devine un model pentru ideologiile secolului al XIX-lea. Ce altceva se visează Marx – în imitația caricaturală a lui Moise – îndemnând impenitent la mânie, „ură la pândă“, violențe extreme? Până şi în alura personală, el se vrea „liderul spiritual“ al unui popor de „producători“, decupat de el din carnea istoriei şi chemat să se unească şi să se elibereze de sclavia proprietarilor bunurilor de producție, spre a ocupa, buluc, centrul scenei istorice.
La peste trei milenii după ieşirea din Egipt, catolici, protestanți, prezbiterieni, hughenoți, arminieni, luterani, care aleg, în fața persecuțiilor religioase, calea „ieşirii“ spre America, Noul Canaan, au conştiința că refac scenariul exodului mozaic. Ei nu pleacă dintr-un tărâm de idoli, ci tocmai din lumea unui Dumnezeu unic, gelos, intransigent şi, prin vicarii săi monarhi, sanguinolenți, asimilați lui Faraon. În Parlamentul nou – ales sub Protectoratul său – Cromwell avertizează, împrumutând cu luciditate paradigma mozaică, împotriva „întoarcerii sclaviei de sub puterea regală“.
Iacob I (James I) se alesese cu porecla „Scoțianul Solomon“ după ce ar fi spus că Dumnezeu l-a numit „Rege al Israelului“. La ora exodului primilor pilgrims, mitul rudeniei de sânge dintre locuitorii celto-anglo-saxoni ai insulelor britanice şi poporul lui Israel are o lungă tradiției medievală ce vrea, de pildă, ca Iisus Hristos să fi călcat pe pământurile din Vestul Angliei, ca măcar Cupa Sf. Graal, cu sângele prețios, să fi fost adusă aici de Iosif din Arimateea, şi ca Anglia să fie insula pe care ar fi sfârşit tribul pierdut al lui Israel. Aşa-numita „teorie a Israelului britanic“, în circulație în perioada Reformei engleze (1500–1650), întreține ideea unei Alianțe a lui Dumnezeu cu Avraam trecând pe aici. În The Book of Common Prayer, compilată de arhiepiscopul Cranmer (1549), ca şi în King James Bible (1611), englezii sunt identificați cu poporul lui Israel, iar locuitorul insulei e numit „oaia de pe păşunea lui Dumnezeu“. Că biserica Angliei este „apostolică“ şi că, asemeni merovingienilor, regii Angliei sunt scoborâtori din casa lui David, regina Elisabeta fiind supranumită „Lumina Israelului“, sunt mituri care au nutrit placenta spirituală a „ieşirii“ pelerinilor din acest tărâm al tiraniei…
Ce face însă diferența dintre episodul israelitic şi cel englez? Nu dintr-un tărâm de idoli, asemeni aceluia al Egiptului, ies toți aceşti marginali ai istoriei Vechiului Continent, ci dintr-un tărâm vegheat de un Dumnezeu unic şi de delegatul său monarh, spre un Nou Canaan, liber pentru orice specie a credinței, o lume re-idolatrizată prin speciile de confesiune, „ereziile“ europene ce nu mai aveau loc în spațiul omogen al catolicismului sau protestantismului. Dacă în Canaanul israeliților poporul ales este avertizat ca nu cumva să slujească altarele păgâne ale vechilor locuitori, în Noul Canaan al Lumii Noi îşi găsesc îngăduință toate idiomurile credinței în oricare Dumnezeu… „Ieşirea“ modernă se petrece pe calea apei, în sens contrar, ca o eliberarea de figura tatălui
(Fragment din volumul 1 al lucrării Democrația, o religie a Marii Mame sau Despre triumful Ereziei Europene, în curs apariție la Editura Curtea Veche.)
[...] de lucruri te poți apropia venind dinspre uscat sau dinspre apă. Ceva îmi spune că pentru intrarea într-o aşezare sau într-un subiect ne găsim, aproape întotdeauna, în fața unei răscruci: avem de ales în viață, ca şi în contemplarea ei, între o cale a deşertului şi o cale a mării.Vacuumul dezolant al deşertului, radicalismul lui peisagistic compus doar din perechea cer-pământ, naşte acele întrebări care cheamă răspunsuri profunde. De aceea el este leagănul Absolutului. Deşertul nu a fost doar toposul epifaniei Marelui Zeu, ori decorul apariției monoteismului celor trei religii – Iudaismul, Creştinismul şi Islamul (ca şi al vechii religii egiptene). El e substanța care activează focul spiritual al întâlnirii cu Dumnezeu Tatăl sau locul în care, ca în Valea Regilor, fiii lui îşi dorm somnul de veci.
Ca pentru Omar Khayyam, ariditatea pustiului îl învață pe om că viața lui nu durează mai mult decât aceea a unui fulg de zăpadă căzut pe nisipul fierbinte. E însă locul în care haosul minții s-ar linişti prin meditație şi rugăciune, unde Fiul lui Dumnezeu înfrânge tentațiile lui Satan… Numai aici omul va înțelege că este un străin pe pământ (Avva Peomen). De prezența Tatălui care îi apare aici, omul se va teme ca de furtuna nisipului fierbinte, prețuind apa ca pe aur.
Calea apei e calea prețului pus pe viață. Hic et nunc. „Calea, cu alte cuvinte, credința în puterile nevăzute, este asemeni unei curgeri de ape.“ Pentru Taoism muzica apei traduce gândirea omului: „Sunetul apei spune ce gândesc.“ Marea este perechea „sălbăticiei“ pustiei. În timp ce la marginea deşertului vei simți încercarea ce te aşteaptă, pe țărm vei simți întotdeauna briza libertății pe care întinderea lichidă ți-o promite. Marea este celălalt chip al lui Dumnezeu. În scripturile indiene, în Ashtavakra Gita, eternitatea lui Brahman este oceanul fără margini. Pentru Buddha, iluminarea este asemeni picăturii de apă căzute înapoi în marea din care a venit.
Cum tema anunțată pe frontispiciul opului nostru este principiul „secund“ al femininului – arheul, pe cât de actual pe atât de imemorial, al modernității politice şi culturale –, eseurile noastre răspund empatic acestei via acquea – căii umede de acțiune şi contemplare. Mai cu seamă în zorii istoriei, ca şi într-ai vieților noastre, marea se dă la o parte pentru ca experiența deşertului să poată avea loc. Apoi totul se petrece pe țărm. Pentru Iisus Hristos, Marea Galileii este loc predilect al misiunii. „Mai ales când îmbătrânim, devine din ce în ce mai evident că lucrurile sunt fără substanță, pentru că timpul pare să curgă mai repede, astfel încât oricine devine mai conştient de lichiditatea solidelor; oamenii şi lucrurile devin ca luminile şi undele pe suprafața apei.“
„Ieşirea“, „trecerea Mării Roşii“, „experierea deşertului“ şi intrarea pe „pământul făgăduinței“ ca paradigme ale libertății, ale dreptului natural şi ale democrației în era revoluțiilor
[...]revoluția mozaică trebuie considerată, în ordinea identității religioase, etnice, politice şi culturale a unei comunități, ca fiind primul episod de masă al eliberării de servitute. Ea intră în tiparul Occidentului ca prima revoluție antimonarhică. În unicitatea istoriei lui Israel, dreptul ebraic îşi are fundamentul în intrarea lui Dumnezeu în istorie şi în Revelația Legii, dictată de El pe Muntele Sinai (Ieşirea, 20:2-17) şi transcrisă în piatră, simbolul fermității şi al duratei. În perfecțiunea sa uraniană, Arhetipul Masculin se manifestă nu doar în natură sau în ordinea cosmică. Transcendentul coboară personal în istorie.
Dacă pentru legislatorul helladic ordinea polisului şi dreptul cetățeanului (exclusiv bărbat liber) sunt reflexul ordinii cosmice, umbra ei terestră, ecoul sferelor cosmice, în istoria ebraică Creatorul acestei ordini îi vorbeşte personal omului, descinde în istorie, dă legile şi îşi lasă, prin urme şi miracole, mesajul. Tatăl este prezență vie, interlocutor al „poporului ales“, vorbind acestuia prin gura unui ales din rândul unui neam de aleşi.
Ceea ce pentru Grecia şi Roma este o emanație a statului, a legislatorului ce formulează legea ca sublimat al experienței sociale, rațiunii şi dreptului natural, pentru civilizația ebraică este manifestarea voinței divine care se adresează poporului ales. Alianță, pact, angajament mutual sunt conceptele care fondează istoria. Acest do ut des al relației cu Tatăl înseamnă supunere contra existență, ascultare contra salvare. Dacă nu este văzut de poporul de la poalele Sinaiului, el se manifestă prin urme tangibile, reiterând, prin Moise, suita pactelor cu Noe, Avraam, Issac şi Iacob. Dar în timp ce pentru Lycurg şi Solon înțelepciunea este predată de preoți egipteni, poporul ales îşi întâlneşte destinul prin ieşirea din țara „pământului negru“ („Al Kemia“ numele dat mult mai târziu Egiptului de către arabii cuceritori).
Falia arhetipală Masculin-Feminin, care interesează traseul eseurilor de față mai degrabă în filum-ul carnal al faptelor decât în sfera volatilă (eterică) a ideilor, îşi are un revelator prețios tocmai în agenda evenimentelor ce prefațează revelația monoteistă din cartea Exodului.
Preliminariul revelației este eliberarea. Libertatea este condiția întâlnirii cu Zeul. Înțelegerea literalistă a scenariului revelației mozaice devine în era modernă tiparul revoluției Americane. Sensurile alegoriei inițiatice a Exodului pe care Sf. Pavel însuşi le propune creştinilor se disipează în fața paradigmei factuale. „…Părinții noştri toți au fost supt nor, toți au trecut prin mare, toți au fost botezați în nor şi în mare pentru Moise.“ (1 Cor. 10: 1-6) Cele trei stadii ale credinciosului, captiv (în Egipt), chemat (în deşert, în sălbăticie) şi ales (de Iahve) sunt reiterate de primii pelerini intrați în Lumea Nouă. Ca fapt concret, consecința „religioasă“ a descoperirii Americii a fost apariția pe harta lumii a unui Nou Canaan. Era revoluțiilor violente începe, de fapt, cu apariția posibilității „ieşirii“ spre un „pământ al făgăduinței“, iar noua religie a libertății şi egalității nu e decât radicalizarea doctrinară a unei „ieşiri“ de sub controlul arhetipului Masculin, al monarhiei engleze, asemeni ieşirii de sub tirania lui Faraon. Ecoul neotestamentar al Ieşirii şi subtilele sale sensuri alegorice sunt depăşite în istorie prin considerarea scenariului ei tangibil. Revoluția, în fond, gnostică, nu doar geografică produsă de Columb prin deschiderea orizontului lumii nu a fost câştigarea pariului despre sfericitatea terrei, ci căutarea Paradisului sugerată de lecturile Milionului lui Marco Polo. Canaanul, „țara în care curge lapte şi miere“, este eufemismul istoric al Grădinii protopărinților, iar Noul Canaan – şansa unui Paradis regăsit. A doua carte a Pentateuhului nu este singura paradigmă a exodului în imaginarul Canonului Occidental. În timp ce Odiseea este. Deşi cartea Ieşirii nu îl califică pe Faraon decât ca opresor, literatura ulterioară îl defineşte ca „tiran“. Drumul de întoarcere al Eroului care, peste toate încercările şi tentațiile, îşi „ține mintea“ la „acasă“, destinația sa fiind locul originii sale, sacra patrie natală, Iliada este fundalul tragic al unei ocupații, urmate de fuga salvatoare din fața cuceritorului pe mare. Modelul iliadic este o ieşire spre oriunde în largul ecumenei, dar – cum o atestă imaginarul european – o fugă pe calea mării, fie aceea a lui Enea, fie a fiului Antenor. Deşi tocmai pierderea patriei este sinonimă căderii în sclavie, noile fondări ale troienilor vor exporta şi libertatea în patriile de adopțiune. În modelul grecesc, libertatea nu este exodul, ci tocmai rămânerea în spațiul protector al polisului. Ostracismul de mai târziu ajunge să fie cea mai severă şi dezonorantă formă a punițiunii personajelor publice, iar exilul cea mai dureroasă înfrângere a omului.
Cum orice cucerire aduce cu sine sclavia învinşilor, orice fugă este soluția tragică, pentru că e urmată de necunoscutele vieții unei noi aşezări.
Dacă în imaginarul european imigrația troienilor în noile patrii, pe țărmurile Mediteranei, fondează genealogia aristocratică a istoriei acesteia, pentru Troienele lui Euripide ea este dizgrația supremă, prin pierderea dreptului de a avea o patrie.
Eneida este singura narațiune din versantul helladic al imaginarului european care face din ieşirea troienilor o acțiune hotărâtă şi vegheată de providență. În economia destinului, Eneida explică o continuitate istorică prin „noua ordine a secolelor“, înnoirea istoriei lumii prin fondarea Romei, de către troianul Enea, sau a Padovei, prin fiul său Antenor.
Exodul mozaic este scenariul unei eliberări prin răscumpărare, dar cu siguranță e cea mai complexă şi cea mai penetrantă narațiune prin însuşi faptul că Arhetipul Masculin primeşte, datorită acestui episod istoric, legitimitatea doctrinară a monoteismului, iar prin Moise – modelul de lider revoluționar şi spiritual al mulțimilor. El nu este nici legislator, „dătător de legi“, nici monarh, ci mesager şi mediator, ba chiar negociator al Divinului, „moderatorul“ Alianței, care navetează între părțile unui contract, între neascultarea neamului său şi Iahve, Dumnezeul fără chip. Pentru evrei, el este profet şi învățător, Moshe rabenu.
Efectul religios şi moral al Cărții Exodului în imaginarul Occidentului poate fi considerat incomensurabil prin consecințe şi prin vitalitatea sa, inepuizabil la toate nivelurile interpretative ale textului biblic – literal, alegoric, simbolic, iar pentru lumea creştină, duhovnicesc. E o ieşire din idolatrie şi mântuire prin dreaptă credință, în timp ce pentru istoria arhetipului masculin este matricea supremă a libertății trăite prin găsirea Stăpânului.
În „versantul“ ierusalimic al Canonului Occidental ea rămâne, prin amploarea sa epică şi consecințele ei terestre, la originea primului „tratat de suzeranitate“ dintre Dumnezeu şi om, iar prin eliberarea izraeliților, prima revoluție înregistrată documentar. Din Cartea Exodului se impun, ca sinonime, ideea libertății şi instrumentarul eliberării. Ea nu este povestea ieşirii dintr-o nenorocire, dintr-o situație nefericită, ci ieşirea spre lumină şi împlinirea unui destin, cu o identitate consacrată de paternitate.
Un act de radical fototropism, ce are nevoie de întoarcerea la natură în cei 40 de ani de pustie, când se va produce uitarea „naturală“ a robiei şi, prin contractul cu Dumnezeu, împlinirea promisiunii intrării în țara Canaanului. Analogia dintre „exod“ şi „eliberare“ e cuibărită în însăşi etimologia cuvântului ebraic: „eliberarea“ este comun cu sensul „ieşirii în afară“. În toate epocile şi culturile pătrunse de Cărțile Vechiului Testament, Exodul este paradigma ubicuă care explică însă atât teologia libertății, cât şi eliberarea de teologie. „Cartea Exodului (împreună cu Numeri) este desigur prima descriere a unei politici revoluționare. Exodul sau lectura mai târzie a Exodului fixează tiparul. Şi datorită centralității Bibliei în gândirea occidentală, şi datorită repetiției fără sfârşit a istoriei, „tiparul a fost gravat adânc în cultura noastră politică.“ Tiparul Exodului contaminează ideea de libertate în revoluțiile engleză, franceză, rusă sau ale Americii Latine, în rebeliunea lui Savonarola sau în Cruciade, în răscoalele țăranilor germani sau în textele hughenote, la prezbiterienii scoțieni şi puritanii englezi, în războiul burilor. Conştiința că America e Noul Canaan este prinsă, de la bun început, în emblematica noii federații din fostele colonii engleze. Pe sigiliul Statelor Unite ale Americii se impune imaginea – considerată „mai pacifică“ – aleasă de Thomas Jefferson, a „rugului aprins“, după ce Benjamin Franklin propusese, în 1776, scena „trecerii Mării Roşii“, respinsă însă ca fiind prea violentă. Prima inscripție sugerată de el fusese explicită: Resistance to tyrants, obedience to God. În „schimbarea de sex“ a arhetipului istoric, cea dintâi delegitimizare este aceea a vicarului lui Dumnezeu. Tiparul mozaic este aproape „tiranic“ prin forța sa de seducție. El „izolează“ modelele de eliberare ale versantului greco-roman la o circulație limitată în spațiul cultural. Iliada este expediată în legendă de o lume convertită la creştinism. În timp ce Atena-Roma impregnează istoria culturală a Europei şi tradiții parohiale, Ierusalimul fecundează istoria politică şi imaginarul social.
Intrat, prin creştinism, în conştiința şi imaginarul Canonului Occidental, tiparul eliberării din Vechiul Testament are, de la bun început, complicitatea lui Dumnezeu. Necesarmente legate între ele, începutul şi sfârşitul, „ieşirea“ şi ajungerea în „Canaan, țara în care curge lapte şi miere“, închid cercul unui destin, fixând poziția poporului ales în istorie. Finalul ieşirii este tocmai rațiunea ei de a fi. Dumnezeul unic scoate din „casa sclaviei“ şi din „cuptorul de fier“ poporul ales, pentru că El poate promite un „pământ“ nou unui popor cu o nouă credință. Prețul ieşirii este alianța cu Dumnezeul unic, dar şi ruptura cu tradițiile de până atunci ale robiei în tărâmul de idoli al Egiptului. Ceea ce a făcut, pesemne, extrem de puternic acest tipar mental a fost „istoricitatea“ evenimentului, justificarea lui prin purificarea de idolatrie. O credință nouă pentru un pământ nou devine sinonim unui paradis al poporului ales. „Exodul este povestea unei eliberări exprimate în termeni religioşi, dar ea este deopotrivă seculară, este o poveste din această lume.“ În linia subtilului ei exeget – M. Walzer – ce notează inspirat că această „povestire realistă, în care miracolele au un rol aparte, dar în care eliberarea nu este în sine un eveniment miraculos“, putem reține că forța tiparului biblic este albia evenimentelor istorice de tipul revoluțiilor, fie ele de stradă sau de cabinet…
Ceea ce face de neimitat Iliada este proporția epică a unei tragedii cu țesătură mitică în care divinul însuşi – cu distribuție olimpiană – este scindat în două tabere beligerante…
Miracolele ce punctează traseul epic al Ieşirii confirmă asistența activă a divinului şi garantează împlinirea promisiunii sale. Complicitatea lui Dumnezeu cu ideea de libertate este osia teologică şi politică a episodului biblic… Pământul făgăduit este o țară nouă, pentru un popor înnoit prin credință, iar Moise este un lider politic în priză continuă cu Divinul, gura prin care Iahve vorbeşte poporului său. Copleşitoarea bogăție a motivului „ieşirii“ contaminează întreaga modernitate. În bine şi în rău. În tiparul ei, revelația este împlinirea apofatică a revoluției actului ieşirii, iar promisiunea divină, răsplata pentru o alianță onorată. Seducător prin autoritarismul său pedagogic, Moise devine un model pentru ideologiile secolului al XIX-lea. Ce altceva se visează Marx – în imitația caricaturală a lui Moise – îndemnând impenitent la mânie, „ură la pândă“, violențe extreme? Până şi în alura personală, el se vrea „liderul spiritual“ al unui popor de „producători“, decupat de el din carnea istoriei şi chemat să se unească şi să se elibereze de sclavia proprietarilor bunurilor de producție, spre a ocupa, buluc, centrul scenei istorice.
La peste trei milenii după ieşirea din Egipt, catolici, protestanți, prezbiterieni, hughenoți, arminieni, luterani, care aleg, în fața persecuțiilor religioase, calea „ieşirii“ spre America, Noul Canaan, au conştiința că refac scenariul exodului mozaic. Ei nu pleacă dintr-un tărâm de idoli, ci tocmai din lumea unui Dumnezeu unic, gelos, intransigent şi, prin vicarii săi monarhi, sanguinolenți, asimilați lui Faraon. În Parlamentul nou – ales sub Protectoratul său – Cromwell avertizează, împrumutând cu luciditate paradigma mozaică, împotriva „întoarcerii sclaviei de sub puterea regală“.
Iacob I (James I) se alesese cu porecla „Scoțianul Solomon“ după ce ar fi spus că Dumnezeu l-a numit „Rege al Israelului“. La ora exodului primilor pilgrims, mitul rudeniei de sânge dintre locuitorii celto-anglo-saxoni ai insulelor britanice şi poporul lui Israel are o lungă tradiției medievală ce vrea, de pildă, ca Iisus Hristos să fi călcat pe pământurile din Vestul Angliei, ca măcar Cupa Sf. Graal, cu sângele prețios, să fi fost adusă aici de Iosif din Arimateea, şi ca Anglia să fie insula pe care ar fi sfârşit tribul pierdut al lui Israel. Aşa-numita „teorie a Israelului britanic“, în circulație în perioada Reformei engleze (1500–1650), întreține ideea unei Alianțe a lui Dumnezeu cu Avraam trecând pe aici. În The Book of Common Prayer, compilată de arhiepiscopul Cranmer (1549), ca şi în King James Bible (1611), englezii sunt identificați cu poporul lui Israel, iar locuitorul insulei e numit „oaia de pe păşunea lui Dumnezeu“. Că biserica Angliei este „apostolică“ şi că, asemeni merovingienilor, regii Angliei sunt scoborâtori din casa lui David, regina Elisabeta fiind supranumită „Lumina Israelului“, sunt mituri care au nutrit placenta spirituală a „ieşirii“ pelerinilor din acest tărâm al tiraniei…
Ce face însă diferența dintre episodul israelitic şi cel englez? Nu dintr-un tărâm de idoli, asemeni aceluia al Egiptului, ies toți aceşti marginali ai istoriei Vechiului Continent, ci dintr-un tărâm vegheat de un Dumnezeu unic şi de delegatul său monarh, spre un Nou Canaan, liber pentru orice specie a credinței, o lume re-idolatrizată prin speciile de confesiune, „ereziile“ europene ce nu mai aveau loc în spațiul omogen al catolicismului sau protestantismului. Dacă în Canaanul israeliților poporul ales este avertizat ca nu cumva să slujească altarele păgâne ale vechilor locuitori, în Noul Canaan al Lumii Noi îşi găsesc îngăduință toate idiomurile credinței în oricare Dumnezeu… „Ieşirea“ modernă se petrece pe calea apei, în sens contrar, ca o eliberarea de figura tatălui
(Fragment din volumul 1 al lucrării Democrația, o religie a Marii Mame sau Despre triumful Ereziei Europene, în curs apariție la Editura Curtea Veche.)