Eseuri
Constantin Pricop
FARMECUL DESUET AL COMUNISMULUI: FIZIOLOGIA COZII
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
E greu să reiei subiecte referitoare la perioada comunistă – lustruite de mult ce s-a vorbit despre ele. Toți îți povestesc despre ce şi cum a fost – şi se explică în ce fel ai trăit – eşti pus la punct – ți se dau lecții – ajungi să te întrebi dacă ai existat cu adevărat, dacă nu cumva ți s-a năzărit… Sînt chestiuni care par de mult timp intrate în folclor – mumificate, definitiv simplificate. Greu de înțeles, greu de interpretat – tocmai pentru că par prea bine cunoscute… Pe de altă parte, cei care-şi mai amintesc cîte ceva, trag la flaşneta unor locuri comune definitiv acceptate. Polisemie anulată, proces de gîndire blocat, cuvinte reduse la condiția de semnal – optic, sonor etc. Cîinele lui Pavlov. Atît de celebru (cîinele), pomenit şi într-una din piesele Rolling Stones-ilor (Bitch din Sticky Fingers. „Yeah when you call my name/ I salivate like a Pavlov dog”…) Bineînțeles, cei de pe-atunci ne aducem aminte – tineri, muzică, de dimineață pînă dimineață experți în rockul anglo-american… Astăzi, că e democrație, tinerii ascultă manele… çn sfîrşit. Dar comunismul, se va întreba, represiunea, securitatea etc.? Puterea îşi escamota în acel moment mijloacele de represiune, ele deveniseră mai puțin vizibile – aşa cum un avion îşi escamotează roțile: nu se mai văd, dar nici vorbă să se renunțe la ele, altfel ar cădea în bot la aterizare... Se va vedea limpede peste puțini ani, cînd ghearele represiunii au fost scoase din nou din teacă. Deocamdată, noi, ăştia, pasionați de scris, cu mintea anesteziată de promisiunea unui viitor generos care n-a mai venit… Pe-atunci ne păzeam de milițienii care aşteptau la ieşirile din cinematografe: noi, cei cu părul lung, în primejdie de a fi tunşi fără întîrziere… Pentru alții era mai rău… Ne păzeam, de miliție, de oamenii de bine, şi pantalonii evazați. Acum mă tund scurt, scurt de tot – mîine o să mă rad în cap… Pantalonii evazați au revenit la modă. Dar nu mai e ca altădată…
Şi ce poate fi mai uzat, banalizat, simplificat – decît o discuție despre cozile din timpul comunismului (cozile pur şi simplu, nu cozile de topor – despre astea altă dată…)? Chiar dacă te-ai mişcat o bună parte din viață printre aceste cozi… Anii 50, anii 60, anii 70, anii 80… Cozi mai scurte, cozi mai lungi, după anotimp… La fel de greu par să înțeleagă astăzi cenzura cei care au apărut ca scriitori chiar în era cenzurii, cei care au respirat-o o bună parte din timpul lor…
çn sfîrşit, ca scriitor ai la dispoziție trucuri literare. Să zicem că ai folosi interjecțiile clamoroase gen Garcia Lorca. Ay, ay, ay… Cozile – ay, ay, ay (şi iarăşi ay) cozile de altădată...
Dar nu, să fim bine înțeleşi, nu vulgarele cozi la carne, brînză, pîine… (deşi… şi acelea…); nu banalele cozi la cine ştie ce produse textile (sau din alte materiale), greu de găsit (de negăsit) în epoca de aur… (deşi şi acelea); nu coada la diverse tipuri de servicii (mizerabile, făcute ca o favoare – deşi şi aceea)…
Ci coada de… stat. De partid şi de stat. Coada de stat la coadă. Coada în sine. Sinele cozii. Coada ca fenomen. Coada de coadă, coada ca coadă (cacofonia, la locul ei pe atunci, încă şi mai şi astăzi... – cînd „inteligențele” de la… tv spun… „coada ca şi coadă”…).
Cacofonie: lipsă de valori. Comuniştii uniformizau mediocritatea – astăzi lipsa profundă de valori eliberează vidul, care ne invadează, care ocupă spațiile din care lipseşte orice etos. Nulitatea expandează, ocupă locul în care nu se află altceva… Coada e şi ea o formă de cădere în vid. Astăzi a dispărut doar coada. Vidul înaintează.
Să încercăm să vorbim despre ele pînă nu devin materie de studiu la cine ştie ce fundație ştiințifică… Cine altcineva să-şi mai bată capul cu relicvele comunismului (triumfător!)? Ale comunismului oficial (astăzi şi ale celui… privat)? Posibil ca el să rămînă în istorie drept ceva misterios şi etern, proiectat în marmură, în granit sau metal. Aşa cum sînt Remulus şi Romulus sugînd la țîțele lupoaicei. (çn cazul cozii, sute de mii de remuluşi şi romuluşi, sau cum îi mai chema… – iar cît priveşte suptul…)
Coada care a intrat în literatură şi artă – emblemă prestigioasă, definitorie a celor care ar vrea să dea uitării epoca de aur...
Comunismul însuşi s-a născut dintr-o coadă – impozantă, triumfătoare, de reptilă preistorică. O coadă cu origine sănătoasă – muncitori şi țărani – popor, ce mai... Psihologia de coadă, modul de a gîndi specific, forma mentis. Ca o culme – cei care priveau de sus, aristocratic, care îi respingeau, care îi disprețuiau, care îi compătimeau pe cei de la coadă – dar pînă la urmă alunecau pe aceeaşi trambulină a mentalității…
Dar dacă coada (cacofonia – o măreață realizare a epocii – de ieri şi de azi…) la modul general e legată de naşterea şi de triumful comunismului, a comunismului internațional (cominternist şi toate celelalte), frați comunişti din toate țările, nu e mai puțin adevărat că într’ale comunismului există şi specificuri naționale.
Vorba lui Ralea: nimeni nu poate defini „ştiințific” specificul național – dar anumite categorii de profesionişti (negustorii, specialiştii în turism, cămătarii etc.) pot recunoaşte fără dificultate dacă o persoană aparține unei națiuni sau alteia... Apariția comunismului național. Vorba lui Vasile Roaită – sirenă pierdută în epoca eroic-revoluționară.
Să observăm, aşadar, ceea ce era caracteristic, în experiența autohtonă a cozii. Experiență de codaşi. Codaşi ai unei jumătăți de secol, ai secolelor… Sînt lucruri care s-au întîmplat vreme îndelungată – ani şi ani – rutină pînă în măduva oaselor. Fenomenul social e complex, multe detalii devin semnificative. Cine erau cei de la coadă? De obicei oamenii care nu lucrau, care nu aveau un serviciu, cum se spunea – femeile casnice, copiii, bătrînii, şomerii – cei care aveau timp să colporteze. Fără îndoială, instituția interesată ştia acest lucru – cozile trebuie văzute şi ca un mediu de rezonanță, în care, printre altele, se intermedia între securitate şi mase…
Cît priveşte coada noastră cea de toate zilele (de fapt de mai multe ori pe zi…), ea era bine suportată de conaționali. Coada a fost trainic integrată în cultura noastră. O cultură a aşteptării, aşteptînd în urma altora…
Caracteristici ale cozii româneşti? Cîteva, care bat mai departe de lungimea cozii. La noi coada era rareori un semn de disciplină – ca la cei din Vest, sau la cei care făcuseră parte cîndva din Vest –, de decență – cît poate fi de decentă o coadă. Stilul nostru era/este coada îmbulzită, cu indivizi strîngîndu-se efectiv unul în altul, corp comun, suflet indistinct, cei din spate încercînd parcă să se urce peste cei din față, să intre în ei – ca în cuvîntul turmă.
Altfel, nu erau revolte la ideea de coadă. Cîte un mîrîit – rareori – un mic mîrîit. La cozi erau şi turnători, nu-i aşa, exercițiul funcțiunii, am spus – niciodată nu se ştia cîți informatori sondau adîncimile amețitoare ale sub-cozii, lansînd zvonuri, spionînd – la urma urmelor coada era cel mai socializabil loc din societatea comunistă a ultimului deceniu de dictatură. Am putea să ne imaginăm chiar: o coadă alcătuită doar din securişti, care nu se ştiu între ei, în care fiecare îi spionează pe ceilalți. Altfel, nici un protest consistent.
Dar acceptarea spăsită a cozii nu elimina, cum s-ar crede, ifosele. Orgoliile erau puternice între codaşi, în grupul celor de la cozi. „Băgatului în față” – o primă manevră spinoasă. Cînd apăreau iritări, ele nu erau împotriva celor care îi țineau pe oameni la cozi – ci contra celor de aceeaşi condiție, împotriva altor nenorociți. çntre umiliți şi obidiți. çntre condamnații la nivelul demisolului sau chiar al subsolului societății, lucra arțagul stabilirii ierarhiilor. Unii încercau (deseori reuşeau) să ajungă la punctul vizat fără a mai face exercițiul de aşteptare, de supunere pe care îl reprezenta coada. Să iasă din încurcătură fără să se mînjească. Şmecheria e în mod special apreciată de cei pentru care munca e o ruşine. A te învîrti, a te descurca sînt verbe binevenite. Cine obține uşor, fără muncă, ceea ce alții au doar umilindu-se – munca e o umilire, coada o muncă în plus… – e bine văzut. O acceptare generală (opozițiile celor cîțiva oameni educați, intelectuali de soi, ce mai contează?), cum s-o schimbi peste noapte? Ceilalți se uită la descurcăreț cel puțin cu îngăduință, de fapt cu admirație. Mîndria de a fi… aprovizionat – în timp ce alții nu aveau nimic pe masă. Păi vezi cine sînt eu, ce pot eu să fac? Magazine goale – descurcăreți mergînd în restaurante, la gestionari, cumpărînd pe sub mîna… Pe lîngă lege e un drum bine cunoscut la noi – de ce n-ar fi fost ştiut atunci? Penuria de produse ranforsa o realitate. Atîta aveam. Cine nu se poate învîrti e prost. Neam de titirezi. Complicități de familie, de clan. ş. a. m. d. Ieri ca şi azi.
La coadă, peste tot, practici ale clanului, extrase din negura timpului. Aiurea, mai bine organizați, aveau mafia. Favorizarea clanului, a familiei, a amicilor – inițial, necesitatea de a supraviețui în condiții vitrege, cînd statul nu exista sau era prea slab, cînd te sprijini doar pe cei din imediata apropiere… Astăzi, aşadar, nu cine merită, nu cine are dreptul sau altele de acest gen – ci… cine vreau eu, cine cred eu…, pe cine am eu chef, pentru că eu sînt cel care hotărăsc, eu sînt aici şi acum, preşedinte, guvern… Lege păstrată şi astăzi. La fel cu coada. Cine „prindea rînd” îşi aducea oamenii, vecinii de scară, cunoscuții… Cel căruia nu-i convenea nu intervenea pentru că, la rîndul lui, ştia că i se va cere şi i se vor oferi aceleaşi avantaje. Complicitatea generează solidaritatea turmei, imposibil de eliminat…
Specific şi modul de organizare a cozii. çn țările civilizate, în rarele asemenea ocazii, oamenii se înşiruie discreți, tăcuți, unul în spatele celuilalt, protejîndu-şi intimitatea şi protejînd intimitatea celorlalți. La noi nu există nici măcar intimitate proprie, unde să mai pui intimitatea celuilalt. Respectul față de celălalt nu e cunoscut. Cel din spate te călăreşte, la ghişeu ți se uită cu neruşinare în hîrtii, îşi bagă nasul în afacerile tale. La cozi, cel din spate nu poate pur şi simplu să conceapă că trebuie să stea unde îi este locul. Dacă nu ți se băga în față, măcar să ajungă lîngă tine. Umăr la umăr… Nu acceptă să rămînă în urmă. Ce, adică tu… Maniera de a realiza manevra e variată, cîteodată agresivă, de cele mai multe ori insinuantă – e stilul care ne defineşte. Tiptil-tiptil. Atunci cînd pentru nu eşti atent pentru o clipă, „concurentul” insinuează, cîteva zeci de centimetri, măcar cîțiva centimetri; pentru persoana de la coadă era, oricum, un cîştig, un prilej de mulțumire.
La modul general, coada ca fenomen de aglutinare fiziologică, vulgaritate, obrăznicie, rîncezeală, vorbe stupide. La un loc – unitate-solidaritate-sentiment de turmă. La urma urmei coada e doar o formă pentru o realitate superioară.
Fenomenul turmă. Rădulescu-Motru – Sufletul neamului nostru. Calități bune şi defecte, 1910. çn plus, şmecheria, mijlocul de a te afirma în turmă. Mulți confundă şmecheria cu inteligența. Şmecheria ca mijloc de a te descurca prompt, fără muncă, fără efort, fără învățătură… – mînă în mînă cu disprețul pentru adevărata inteligență care, de multe ori, e departe de sentimentul practic. Românii e dăştepți – dar educația, bunul simț, inteligența reală sînt bla-blauri, lucruri fără mare trecere în societatea românească.
Să ne mirăm de importanța cozilor de altădată, în literatura sau măcar în anecdotica despre comunism? Pentru mulți dintre cei din jur era, la urma urmelor, singurul mod de a socializa. De a atinge… democrație reală. Nu mai conta ce are fiecare acasă şi mai ales în cap, nu mai contau nici aparențele, dacă erai membru de partid sau nu; dacă erai securist sau nu… Otova.
Şi, ay, ay, ay – unde sînt cozile de altădată…!?!
Constantin Pricop
Şi ce poate fi mai uzat, banalizat, simplificat – decît o discuție despre cozile din timpul comunismului (cozile pur şi simplu, nu cozile de topor – despre astea altă dată…)? Chiar dacă te-ai mişcat o bună parte din viață printre aceste cozi… Anii 50, anii 60, anii 70, anii 80… Cozi mai scurte, cozi mai lungi, după anotimp… La fel de greu par să înțeleagă astăzi cenzura cei care au apărut ca scriitori chiar în era cenzurii, cei care au respirat-o o bună parte din timpul lor…
çn sfîrşit, ca scriitor ai la dispoziție trucuri literare. Să zicem că ai folosi interjecțiile clamoroase gen Garcia Lorca. Ay, ay, ay… Cozile – ay, ay, ay (şi iarăşi ay) cozile de altădată...
Dar nu, să fim bine înțeleşi, nu vulgarele cozi la carne, brînză, pîine… (deşi… şi acelea…); nu banalele cozi la cine ştie ce produse textile (sau din alte materiale), greu de găsit (de negăsit) în epoca de aur… (deşi şi acelea); nu coada la diverse tipuri de servicii (mizerabile, făcute ca o favoare – deşi şi aceea)…
Ci coada de… stat. De partid şi de stat. Coada de stat la coadă. Coada în sine. Sinele cozii. Coada ca fenomen. Coada de coadă, coada ca coadă (cacofonia, la locul ei pe atunci, încă şi mai şi astăzi... – cînd „inteligențele” de la… tv spun… „coada ca şi coadă”…).
Cacofonie: lipsă de valori. Comuniştii uniformizau mediocritatea – astăzi lipsa profundă de valori eliberează vidul, care ne invadează, care ocupă spațiile din care lipseşte orice etos. Nulitatea expandează, ocupă locul în care nu se află altceva… Coada e şi ea o formă de cădere în vid. Astăzi a dispărut doar coada. Vidul înaintează.
Să încercăm să vorbim despre ele pînă nu devin materie de studiu la cine ştie ce fundație ştiințifică… Cine altcineva să-şi mai bată capul cu relicvele comunismului (triumfător!)? Ale comunismului oficial (astăzi şi ale celui… privat)? Posibil ca el să rămînă în istorie drept ceva misterios şi etern, proiectat în marmură, în granit sau metal. Aşa cum sînt Remulus şi Romulus sugînd la țîțele lupoaicei. (çn cazul cozii, sute de mii de remuluşi şi romuluşi, sau cum îi mai chema… – iar cît priveşte suptul…)
Coada care a intrat în literatură şi artă – emblemă prestigioasă, definitorie a celor care ar vrea să dea uitării epoca de aur...
Comunismul însuşi s-a născut dintr-o coadă – impozantă, triumfătoare, de reptilă preistorică. O coadă cu origine sănătoasă – muncitori şi țărani – popor, ce mai... Psihologia de coadă, modul de a gîndi specific, forma mentis. Ca o culme – cei care priveau de sus, aristocratic, care îi respingeau, care îi disprețuiau, care îi compătimeau pe cei de la coadă – dar pînă la urmă alunecau pe aceeaşi trambulină a mentalității…
Dar dacă coada (cacofonia – o măreață realizare a epocii – de ieri şi de azi…) la modul general e legată de naşterea şi de triumful comunismului, a comunismului internațional (cominternist şi toate celelalte), frați comunişti din toate țările, nu e mai puțin adevărat că într’ale comunismului există şi specificuri naționale.
Vorba lui Ralea: nimeni nu poate defini „ştiințific” specificul național – dar anumite categorii de profesionişti (negustorii, specialiştii în turism, cămătarii etc.) pot recunoaşte fără dificultate dacă o persoană aparține unei națiuni sau alteia... Apariția comunismului național. Vorba lui Vasile Roaită – sirenă pierdută în epoca eroic-revoluționară.
Să observăm, aşadar, ceea ce era caracteristic, în experiența autohtonă a cozii. Experiență de codaşi. Codaşi ai unei jumătăți de secol, ai secolelor… Sînt lucruri care s-au întîmplat vreme îndelungată – ani şi ani – rutină pînă în măduva oaselor. Fenomenul social e complex, multe detalii devin semnificative. Cine erau cei de la coadă? De obicei oamenii care nu lucrau, care nu aveau un serviciu, cum se spunea – femeile casnice, copiii, bătrînii, şomerii – cei care aveau timp să colporteze. Fără îndoială, instituția interesată ştia acest lucru – cozile trebuie văzute şi ca un mediu de rezonanță, în care, printre altele, se intermedia între securitate şi mase…
Cît priveşte coada noastră cea de toate zilele (de fapt de mai multe ori pe zi…), ea era bine suportată de conaționali. Coada a fost trainic integrată în cultura noastră. O cultură a aşteptării, aşteptînd în urma altora…
Caracteristici ale cozii româneşti? Cîteva, care bat mai departe de lungimea cozii. La noi coada era rareori un semn de disciplină – ca la cei din Vest, sau la cei care făcuseră parte cîndva din Vest –, de decență – cît poate fi de decentă o coadă. Stilul nostru era/este coada îmbulzită, cu indivizi strîngîndu-se efectiv unul în altul, corp comun, suflet indistinct, cei din spate încercînd parcă să se urce peste cei din față, să intre în ei – ca în cuvîntul turmă.
Altfel, nu erau revolte la ideea de coadă. Cîte un mîrîit – rareori – un mic mîrîit. La cozi erau şi turnători, nu-i aşa, exercițiul funcțiunii, am spus – niciodată nu se ştia cîți informatori sondau adîncimile amețitoare ale sub-cozii, lansînd zvonuri, spionînd – la urma urmelor coada era cel mai socializabil loc din societatea comunistă a ultimului deceniu de dictatură. Am putea să ne imaginăm chiar: o coadă alcătuită doar din securişti, care nu se ştiu între ei, în care fiecare îi spionează pe ceilalți. Altfel, nici un protest consistent.
Dar acceptarea spăsită a cozii nu elimina, cum s-ar crede, ifosele. Orgoliile erau puternice între codaşi, în grupul celor de la cozi. „Băgatului în față” – o primă manevră spinoasă. Cînd apăreau iritări, ele nu erau împotriva celor care îi țineau pe oameni la cozi – ci contra celor de aceeaşi condiție, împotriva altor nenorociți. çntre umiliți şi obidiți. çntre condamnații la nivelul demisolului sau chiar al subsolului societății, lucra arțagul stabilirii ierarhiilor. Unii încercau (deseori reuşeau) să ajungă la punctul vizat fără a mai face exercițiul de aşteptare, de supunere pe care îl reprezenta coada. Să iasă din încurcătură fără să se mînjească. Şmecheria e în mod special apreciată de cei pentru care munca e o ruşine. A te învîrti, a te descurca sînt verbe binevenite. Cine obține uşor, fără muncă, ceea ce alții au doar umilindu-se – munca e o umilire, coada o muncă în plus… – e bine văzut. O acceptare generală (opozițiile celor cîțiva oameni educați, intelectuali de soi, ce mai contează?), cum s-o schimbi peste noapte? Ceilalți se uită la descurcăreț cel puțin cu îngăduință, de fapt cu admirație. Mîndria de a fi… aprovizionat – în timp ce alții nu aveau nimic pe masă. Păi vezi cine sînt eu, ce pot eu să fac? Magazine goale – descurcăreți mergînd în restaurante, la gestionari, cumpărînd pe sub mîna… Pe lîngă lege e un drum bine cunoscut la noi – de ce n-ar fi fost ştiut atunci? Penuria de produse ranforsa o realitate. Atîta aveam. Cine nu se poate învîrti e prost. Neam de titirezi. Complicități de familie, de clan. ş. a. m. d. Ieri ca şi azi.
La coadă, peste tot, practici ale clanului, extrase din negura timpului. Aiurea, mai bine organizați, aveau mafia. Favorizarea clanului, a familiei, a amicilor – inițial, necesitatea de a supraviețui în condiții vitrege, cînd statul nu exista sau era prea slab, cînd te sprijini doar pe cei din imediata apropiere… Astăzi, aşadar, nu cine merită, nu cine are dreptul sau altele de acest gen – ci… cine vreau eu, cine cred eu…, pe cine am eu chef, pentru că eu sînt cel care hotărăsc, eu sînt aici şi acum, preşedinte, guvern… Lege păstrată şi astăzi. La fel cu coada. Cine „prindea rînd” îşi aducea oamenii, vecinii de scară, cunoscuții… Cel căruia nu-i convenea nu intervenea pentru că, la rîndul lui, ştia că i se va cere şi i se vor oferi aceleaşi avantaje. Complicitatea generează solidaritatea turmei, imposibil de eliminat…
Specific şi modul de organizare a cozii. çn țările civilizate, în rarele asemenea ocazii, oamenii se înşiruie discreți, tăcuți, unul în spatele celuilalt, protejîndu-şi intimitatea şi protejînd intimitatea celorlalți. La noi nu există nici măcar intimitate proprie, unde să mai pui intimitatea celuilalt. Respectul față de celălalt nu e cunoscut. Cel din spate te călăreşte, la ghişeu ți se uită cu neruşinare în hîrtii, îşi bagă nasul în afacerile tale. La cozi, cel din spate nu poate pur şi simplu să conceapă că trebuie să stea unde îi este locul. Dacă nu ți se băga în față, măcar să ajungă lîngă tine. Umăr la umăr… Nu acceptă să rămînă în urmă. Ce, adică tu… Maniera de a realiza manevra e variată, cîteodată agresivă, de cele mai multe ori insinuantă – e stilul care ne defineşte. Tiptil-tiptil. Atunci cînd pentru nu eşti atent pentru o clipă, „concurentul” insinuează, cîteva zeci de centimetri, măcar cîțiva centimetri; pentru persoana de la coadă era, oricum, un cîştig, un prilej de mulțumire.
La modul general, coada ca fenomen de aglutinare fiziologică, vulgaritate, obrăznicie, rîncezeală, vorbe stupide. La un loc – unitate-solidaritate-sentiment de turmă. La urma urmei coada e doar o formă pentru o realitate superioară.
Fenomenul turmă. Rădulescu-Motru – Sufletul neamului nostru. Calități bune şi defecte, 1910. çn plus, şmecheria, mijlocul de a te afirma în turmă. Mulți confundă şmecheria cu inteligența. Şmecheria ca mijloc de a te descurca prompt, fără muncă, fără efort, fără învățătură… – mînă în mînă cu disprețul pentru adevărata inteligență care, de multe ori, e departe de sentimentul practic. Românii e dăştepți – dar educația, bunul simț, inteligența reală sînt bla-blauri, lucruri fără mare trecere în societatea românească.
Să ne mirăm de importanța cozilor de altădată, în literatura sau măcar în anecdotica despre comunism? Pentru mulți dintre cei din jur era, la urma urmelor, singurul mod de a socializa. De a atinge… democrație reală. Nu mai conta ce are fiecare acasă şi mai ales în cap, nu mai contau nici aparențele, dacă erai membru de partid sau nu; dacă erai securist sau nu… Otova.
Şi, ay, ay, ay – unde sînt cozile de altădată…!?!
Constantin Pricop