Eseuri
Liviu Ioan Stoiciu
ÎN CĂUTAREA DIMENSIUNII TRAGICULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Impus pe „ălălalt tărâm, al poeziei”, Al. Cistelecan ar fi putut fi marele critic al schimbării de paradigmă în poezia românească (la finele secolului 20, „optzecistă”), dar nu s-a mulțumit cu puțin. Critic de profunzime, „de sămânță ardelenească”, a căutat dimensiunea tragică a literaturii române în toată poezia de la noi – teoretic, dimensiunea asta ar trebui găsită în poezie. Asta n-a înțeles criticul Ion Simuț, duşman de moarte al poeziei de limbă română, că poezia e esența unei literaturi, şi dacă nu crezi în esență, atunci sigur în poezie trebuie să cauți dimensiunea tragică a sensibilității noastre creatoare. Sigur, un critic de suprafață cum e Alex Ştefănescu (un adevărat Mitică al criticii poeziei de gaşcă), n-are acces la subtilitățile energetice lirice ale românului, degeaba-şi bate capul. Natural, simplific la maximum extremele: de la tragicul Eminescu la comicul Caragiale, între ei câştigând „al treilea spirit românesc”, ardelenesc, de echilibru dramatic, de tip „blagian”, bazat pe metafizică şi mister. Mă iertați că fac aici teoria chibritului pe un teritoriu total inflamant, al literaturii române.
Mă întorc la reperul critic Al. Cistelecan – specializat pe poezie, simțind că dimensiunea tragică în literatura română poate fi găsită în poezie, nu? A scris în presa literară sute de cronici la cartea de poezie românească (nu numai optzecistă, cu care nu se poate confunda; de altfel, s-a şi despărțit cu scandal de colegii de generație, nu-l mai iubeşte decât pe Ion Mureşan, demonstrând încă o dată că numai ce vine din Transilvania are valoare „în absolutul românesc”), a publicat cărți despre poeți şi poezie, a întocmit top-uri şi a insistat editorial pe Mircea Ivănescu şi „Celălalt Pillat”. La drept vorbind, deşi se sperie gândul, se pare că n-a găsit dimensiunea tragică „a ființei româneşti” în poezie, sau dacă a găsit ceva tragic în ea, e cumva tranzitoriu, un tragic expresionist literaturizat-livresc, de tip Ion Mureşan (care e ironic-textualist în subtext)… şi dacă e aşa, mi se rupe inima: la cât „organ pentru poezie” are Al. Cistelecan, dacă nici de la el nu vine marea sinteză a tragismului din poezia românească, atunci e grav. Nu mai avem nici o speranță de propăşire, rămânem la vibrațiile spirituale terestre joase, care nu ne vor salva la trecerea „în altă dimensiune”, prin Centura Fotonică, de exemplu, în 2012, când ni se termină timpul! Dar o să fac în altă parte caz de Centura Fotonică (în „Crispările” din Vatra, poate). Deşi eu consider că e nedrept, că Al. Cistelecan n-a sondat destul în poezia de limbă română: tragismul autohton are sens în poezia „existențialistă”…
Sunt dintre cei care pot să se mândrească, slab de înger, în fața oglinzii că am o carte cu autograf de la Al. Cistelecan („nici chiar aşa”; autograf acordat la un târg de carte bucureştean, nu contează conjunctura), ea se numeşte Aide-mémoire şi are subtitlu „Aspecte ale memorialisticii româneşti” (Editura Aula, Braşov, 2007). Fac aici caz de ea, fiindcă mereu am văzut în criticul de poezie Al. Cistelecan o conştiință critică – până în 1989, pe teren teoretic estetic (susținând proiecte literare care transgresau epoca totalitară), după Revoluție pe teren „critic şi civic”, aplicat. N-am cum să uit textele sale publicistice ieşite din tiparul postcomunist apărute în revista Provincia, care mă contrariau prin clarviziune (ele sunt valabile azi, pe atunci erau considerate infamii antinaționale), miezul lor „teleologic”. După cum i-am admirat activismul în regim ecleziastic, supus Bisericii Unite cu Roma, greco-catolice (catolicism bizantin), biserică martiră… De aici şi devotamentul lui față de tradițiile „şcolii ardeleneşti”, față de limba latină (şi italiană; Italia – şi în subsidiar, Vaticanul – devenind a doua sa țară, dacă nu a doua sa literatură), care a născut limba română cultă, scrisă. Nu vreau să divaghez. Pur şi simplu vreau să subliniez personalitatea debordantă a lui Al Cistelecan, „aplecată către spiritualitatea europeană”.
În această carte (Aide-mémoire) de cronici la volumele de „memorialistică a puterii”, de „depoziții” şi „mărturii”, de „memorie artistă” (am consemnat cele patru capitole ale ei), am descoperit ceea ce mă interesa, legat de destinul literaturii române: existența sau absența dimensiunii tragismului. Fiindcă Al. Cistelecan are senzația că în sfârşit a descoperit adevărata dimensiune tragică a sensibilității creatoare româneşti în cartea de depoziții a celor ce au traversat teroarea comunistă prin puşcăriile ei politice – fiind impresionat până la lacrimi, de exemplu, de suferințele îndurate şi mărturisite de cardinalii Iuliu Hossu şi Alexandru Todea, de „trăirea lor în Har” în locurile în care au suferit. Suferințe inimaginabile date înalt prea sfințiilor lor pentru a se ilumina: „suferințe transformate în lumină”, suferințe trăite „ca o continuă iluminare”. Că până la urmă icoana lor „nu arată suferință, ci izbândă”? Al. Cistelecan are dreptate: iluminarea are în spatele ei tragismul suferinței omeneşti, în mărturisirea eliberatoare a acesteia, care rar poate fi găsită în poezie. Din păcate, memorialistica românească nu e considerată „literatură” (prin literatură el înțelege ficțiune) – şi dacă nu e, e ratată şi posibilitatea de a releva dimensiunea tragicului în literatura română. Deşi ar mai exista o şansă, să fie asimilate în literatură aceste depoziții din viața reală trăită de cei ce au cunoscut infernul din închisorile de exterminare comuniste. Toate aceste mărturii din infern, scrie Al. Cistelecan (îl voi cita mai pe larg, să intuim mecanismul gândirii unui critic literar care se respectă), sunt „un cadou al istoriei şi asupra ei legea estetică presează doar în subsidiar. Judecata literară devine o perspectivă aproape inadecvată când e vorba de confesiunea de celulă, dar cum literatura e un gen imperialist şi nesățios, mai devreme sau mai târziu aceste documente vor sfârşi prin a fi absorbite de ea (sau exilate la documente pure). Ele vin, de altfel, de pe acum să suplinească o carență mereu relevată a literaturii noastre: inapetența ei tragică. O literatură în general vioaie, dacă nu chiar şugubeață, şi care crede că se avântă prea departe dacă ajunge la melancolie, îşi simte acum temeliile sale vesele zguduite. Din acest şoc al sensibilității s-ar putea trage consecințe până la nivelul viziunii. Oricum, aceşti neprofesionişti ai scrisului, dar profesionişti ai suferinței şi ai adevărului, forțează jovialitatea funciară a literaturii noastre. După ei, frivolitatea şi gratuitatea nu-şi vor mai putea păstra candoarea şi nici scrisul literar ca atare – confortul de conştiință. Faptul că literatura e bruscată dinafara ei, nu o pune mai puțin în cauză. Dacă profesionalizarea scrisului provoacă implicit o eludare a tragicului, ceva nu e în regulă cu această profesionalizare”…
Au trecut 20 ani de când apar aceste cărți de memorialistică, ale „confesiunilor de închisoare” – au deschis ele „capitolul net tragic” al literaturii noastre? Între timp, „documentele martirajului” au intrat în desuetudine, saturația şi dezinteresul fac legea şi la scriitori şi la cititori. Pe când un „proces al literaturii române”, care să ne mai corecteze memoria? Fireşte, Aide-mémoire ar putea fi numit şi Contre-mémoire: „pentru că pe lumea asta totul se aranjează, iar cel mai uşor e să te aranjezi în timp cu propria ta conştiință” (cum rezuma Doina Jela). Criticul Al. Cistelecan are motive să se întoarcă la poezie, să regăsească în ea dimensiunea tragică, dimensiune aflată sub presiunea evaziunii morale.
Mă întorc la reperul critic Al. Cistelecan – specializat pe poezie, simțind că dimensiunea tragică în literatura română poate fi găsită în poezie, nu? A scris în presa literară sute de cronici la cartea de poezie românească (nu numai optzecistă, cu care nu se poate confunda; de altfel, s-a şi despărțit cu scandal de colegii de generație, nu-l mai iubeşte decât pe Ion Mureşan, demonstrând încă o dată că numai ce vine din Transilvania are valoare „în absolutul românesc”), a publicat cărți despre poeți şi poezie, a întocmit top-uri şi a insistat editorial pe Mircea Ivănescu şi „Celălalt Pillat”. La drept vorbind, deşi se sperie gândul, se pare că n-a găsit dimensiunea tragică „a ființei româneşti” în poezie, sau dacă a găsit ceva tragic în ea, e cumva tranzitoriu, un tragic expresionist literaturizat-livresc, de tip Ion Mureşan (care e ironic-textualist în subtext)… şi dacă e aşa, mi se rupe inima: la cât „organ pentru poezie” are Al. Cistelecan, dacă nici de la el nu vine marea sinteză a tragismului din poezia românească, atunci e grav. Nu mai avem nici o speranță de propăşire, rămânem la vibrațiile spirituale terestre joase, care nu ne vor salva la trecerea „în altă dimensiune”, prin Centura Fotonică, de exemplu, în 2012, când ni se termină timpul! Dar o să fac în altă parte caz de Centura Fotonică (în „Crispările” din Vatra, poate). Deşi eu consider că e nedrept, că Al. Cistelecan n-a sondat destul în poezia de limbă română: tragismul autohton are sens în poezia „existențialistă”…
Sunt dintre cei care pot să se mândrească, slab de înger, în fața oglinzii că am o carte cu autograf de la Al. Cistelecan („nici chiar aşa”; autograf acordat la un târg de carte bucureştean, nu contează conjunctura), ea se numeşte Aide-mémoire şi are subtitlu „Aspecte ale memorialisticii româneşti” (Editura Aula, Braşov, 2007). Fac aici caz de ea, fiindcă mereu am văzut în criticul de poezie Al. Cistelecan o conştiință critică – până în 1989, pe teren teoretic estetic (susținând proiecte literare care transgresau epoca totalitară), după Revoluție pe teren „critic şi civic”, aplicat. N-am cum să uit textele sale publicistice ieşite din tiparul postcomunist apărute în revista Provincia, care mă contrariau prin clarviziune (ele sunt valabile azi, pe atunci erau considerate infamii antinaționale), miezul lor „teleologic”. După cum i-am admirat activismul în regim ecleziastic, supus Bisericii Unite cu Roma, greco-catolice (catolicism bizantin), biserică martiră… De aici şi devotamentul lui față de tradițiile „şcolii ardeleneşti”, față de limba latină (şi italiană; Italia – şi în subsidiar, Vaticanul – devenind a doua sa țară, dacă nu a doua sa literatură), care a născut limba română cultă, scrisă. Nu vreau să divaghez. Pur şi simplu vreau să subliniez personalitatea debordantă a lui Al Cistelecan, „aplecată către spiritualitatea europeană”.
În această carte (Aide-mémoire) de cronici la volumele de „memorialistică a puterii”, de „depoziții” şi „mărturii”, de „memorie artistă” (am consemnat cele patru capitole ale ei), am descoperit ceea ce mă interesa, legat de destinul literaturii române: existența sau absența dimensiunii tragismului. Fiindcă Al. Cistelecan are senzația că în sfârşit a descoperit adevărata dimensiune tragică a sensibilității creatoare româneşti în cartea de depoziții a celor ce au traversat teroarea comunistă prin puşcăriile ei politice – fiind impresionat până la lacrimi, de exemplu, de suferințele îndurate şi mărturisite de cardinalii Iuliu Hossu şi Alexandru Todea, de „trăirea lor în Har” în locurile în care au suferit. Suferințe inimaginabile date înalt prea sfințiilor lor pentru a se ilumina: „suferințe transformate în lumină”, suferințe trăite „ca o continuă iluminare”. Că până la urmă icoana lor „nu arată suferință, ci izbândă”? Al. Cistelecan are dreptate: iluminarea are în spatele ei tragismul suferinței omeneşti, în mărturisirea eliberatoare a acesteia, care rar poate fi găsită în poezie. Din păcate, memorialistica românească nu e considerată „literatură” (prin literatură el înțelege ficțiune) – şi dacă nu e, e ratată şi posibilitatea de a releva dimensiunea tragicului în literatura română. Deşi ar mai exista o şansă, să fie asimilate în literatură aceste depoziții din viața reală trăită de cei ce au cunoscut infernul din închisorile de exterminare comuniste. Toate aceste mărturii din infern, scrie Al. Cistelecan (îl voi cita mai pe larg, să intuim mecanismul gândirii unui critic literar care se respectă), sunt „un cadou al istoriei şi asupra ei legea estetică presează doar în subsidiar. Judecata literară devine o perspectivă aproape inadecvată când e vorba de confesiunea de celulă, dar cum literatura e un gen imperialist şi nesățios, mai devreme sau mai târziu aceste documente vor sfârşi prin a fi absorbite de ea (sau exilate la documente pure). Ele vin, de altfel, de pe acum să suplinească o carență mereu relevată a literaturii noastre: inapetența ei tragică. O literatură în general vioaie, dacă nu chiar şugubeață, şi care crede că se avântă prea departe dacă ajunge la melancolie, îşi simte acum temeliile sale vesele zguduite. Din acest şoc al sensibilității s-ar putea trage consecințe până la nivelul viziunii. Oricum, aceşti neprofesionişti ai scrisului, dar profesionişti ai suferinței şi ai adevărului, forțează jovialitatea funciară a literaturii noastre. După ei, frivolitatea şi gratuitatea nu-şi vor mai putea păstra candoarea şi nici scrisul literar ca atare – confortul de conştiință. Faptul că literatura e bruscată dinafara ei, nu o pune mai puțin în cauză. Dacă profesionalizarea scrisului provoacă implicit o eludare a tragicului, ceva nu e în regulă cu această profesionalizare”…
Au trecut 20 ani de când apar aceste cărți de memorialistică, ale „confesiunilor de închisoare” – au deschis ele „capitolul net tragic” al literaturii noastre? Între timp, „documentele martirajului” au intrat în desuetudine, saturația şi dezinteresul fac legea şi la scriitori şi la cititori. Pe când un „proces al literaturii române”, care să ne mai corecteze memoria? Fireşte, Aide-mémoire ar putea fi numit şi Contre-mémoire: „pentru că pe lumea asta totul se aranjează, iar cel mai uşor e să te aranjezi în timp cu propria ta conştiință” (cum rezuma Doina Jela). Criticul Al. Cistelecan are motive să se întoarcă la poezie, să regăsească în ea dimensiunea tragică, dimensiune aflată sub presiunea evaziunii morale.