Cronica literară
Grațiela Benga
POEZIE ŞI RUGĂCIUNE
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
În urmă cu trei ani, când a publicat volumul Moartea Tatălui (O
cântare a treptelor), Eugen Dorcescu era deja o voce distinctă în
poezia contemporană. Poetul timişorean lăsase în urmă câteva teme
care îi marcaseră la începuturi poezia şi evoluase, în Omul de cenuşă
(2002) şi Elegii (2003), spre un lirism în care meditația filosofică atinge,
nu o dată, fervoarea mistică. Despre Moartea Tatălui se poate spune că
este de fapt o cântare a ființei, pe drumul spre marea întâlnire cu sine.
Reprezentările lirice sunt dispuse pe şapte trepte, fiecare dintre ele
construită pe tot atâtea secvențe contrapunctice. Orientate de la detaliul
biografic spre universal şi de la senzorialitatea contingenței spre
metafizic, poemele tind să descopere nodurile uitate prin care lumile se
leagă între ele.
Popasuri meditative ale celui care redefineşte viața şi moartea pornind
de la profilul regal al tatălui, treptele sunt reliefate de stările fundamentale
care precedă un epilog revelator. Poetul redimensionează situații
consacrate şi captează asiduu polaritățile, modelându-le conform propriei
sale viziuni. În primele trepte, imaginarul liric îşi verifică aderența la zona
plină de asperități a circumstanțialului. Mai apoi, discursul se dezvoltă
atent la polifonia echilibrului intertextual, într-o dispunere radială ce
protejează, în fond, dialectica (ne)reprezentabilului. „În dimineața de mai,
/paradisiacă, mirifică, /umbra funebră a /tatălui, /adusă de clopot, adusă de
/Duhul,/ambiguitățile lumii /amplifică. /ş...ț Se ridică nori /cenuşii, la
/apus,/asemenea țărânii/care acoperă /urmele tatălui./Vechiul dor, vechea
/nostalgie, vechiul tremur/lăuntric/s-au stins. /A rămas un recul /de
cenuşă./Şi totuşi, de vreme ce/plecăm într-acolo,/înseamnă/că absența
înspăimântătoare/a tatălui /încă aşteaptă.” Imaginile se intersectează,
deviază şi apoi revin pentru a proiecta imanența în astral şi absența în
inconfundabilă prezență. Profilul tatălui prinde contur din piesele
amestecate ale unei viziuni de esență apofatică, în cadrul căreia ceea ce nu
poate fi reprezentat se substanțializează prin raportare la contrariul său.
„Fiind dincolo /de simțuri, tatăl nu poate /fi recuperat prin /senzații,
/percepții. /Fiind dincolo de /orice înțelegere, /tatăl /nu poate fi /descifrat,
priceput. /Fiind, de fapt, dincolo /de întreaga noastră /ființă empirică,
/dincolo, deci, de afecte, /închipuire, cuvinte, /el nu poate fi nici /iubit, nici
urât, /nici rostit. /Şi, totuşi, conştiința /înregistrează evidența /tuturor
acestor negații.”
În succesiunea lor ascendentă, treptele din Moartea tatălui orientează
conştiința spre ea însăşi şi punctează vârstele cunoaşterii. În acelaşi timp,
se filigranează şi deschiderea ei spre Celălalt, într-o subtilă transcendere a
eului (ca individ) spre identitatea zidită ca depăşire. Încremenirea
ontologică a omului de după cădere este înlocuită, aşadar, de ascensiunea
spre conştiința pe care o are tatăl (sau Tatăl) despre el. În fond, zidirea
treptelor ascunde încercarea de trecere peste limita omenescului şi zidirea
de sine. Greoaie şi dureroasă, această ascensiune începe de la inciziile
interogative care sondează realitatea cosmică: „Aidoma /unei sparte
/monade, /casa revarsă, către /Poiană, /limfa ei /de-ntuneric. Unde e /tatăl?
/Cea mai sigură /cale către /cunoaştere /e suferința. / Luna îşi sprijină
/fruntea /pe lespedea vidă /a casei. /Unde e / Tatăl?” Absența tatălui atrage
o întreagă suită de semne ale sfârşitului de lume. Nimic nu mai este la fel,
supraviețuirea celor rămaşi acasă e doar o prelungire ternă a amintirilor.
Insula paradisiacă a luat de-acum forma unui topos al absenței, unde
exercițiul dificil al subminării evidențelor va ajunge să descifreze lumina
„ce-acoperă spațiul /dintre veghe şi somn, /spațiul, /deja amintit, /dintre
subconştient şi /conştiință.” În ochii poetului, înțelegerea lumii ca
omologie, ca relații complicate între diferitele ei componente, se
cristalizează prin parcurgerea structurii convergente a cosmosului şi prin
contemplarea tainicei îngemănari dintre spațiu şi timp, dintre prezență şi absență.
Profil estompat de frăgezimea cristalină a lacrimii, femeia (mama) se
transpune într-un receptacul al irepresibilei dureri ontice. Plânsul ei
gravitează între ipostazele felurite ale morții, lacrima se transformă,
gradual, într-un soi de alveolă cosmică, în timp ce femininul devine
emblema transfigurată a lumilor intermediare. Retras din lume, tatăl îşi
probează, totuşi, încifrat, existența. În urmele paşilor lui, şterse de timp, în
rătăcirea fără odihnă a mamei sau în investigația cronică a eului reflexiv
se ascunde acelaşi gest întemeietor al celui care, „absent, /a lăsat să cadă,
/din mâinile sale /de fum, /ființe şi lucruri. /şi ele, căzând, se /sparg în
nenumărate /fărâme de sens, /pe care vântul le /poartă, pe care /apa le
duce. /Apoi, vântul şi apa, /la rându-le, /coboară, fluturând, /în neant, ca
nişte /pânze de ceață, /ca nişte eşarfe. /Aceasta e desăvârşirea /nimicului.
/Tatăl poate exista /fără lume. /Dar lumea /nu poate /exista /fără Tatăl.”
Carte a ființei suspendate între propriul ei sine şi neantul din care provine,
Moartea tatălui valorifică tensiunea între a goli şi a umple o existență. Cu
alte cuvinte, exploatează tensiunea creației, vizibilă atât în modalitatea
prin care omul se face pe sine, cât şi în binomul tatăl/Tatăl, semn particular
al irepetabilului. Al veşnicului început. Bine structurată, incitantă ca idee
poetică şi ademenitoare prin expresivitate, Moartea tatălui descoperă pe
alocuri nu numai poetul, ci şi teoreticianul. Cu toate că, aflate în
suspensie, mici fragmente abstracte tulbură câteodată lirismul şi îi
afectează profunzimea, (în întregul ei) cartea îşi păstrează liniile de forță
şi rafinamentul imprevizibil al sugestiilor.
În 2007, Eugen Dorcescu a încredințat tiparului o nouă carte de poezie.
Adunând poeme care vorbesc cu precădere despre cele ascunse, În piața
centrală îşi dezvăluie mult mai limpede sensurile dacă avem ca reper
Moartea tatălui. Între cele două volume există o continuitate de substanță,
prin care se fortifică şi se acreditează o reală topografie a existenței. Cea
mai recentă carte a lui Eugen Dorcescu conține trei secțiuni (Omul din
oglindă, Sub cerul pustiei şi În piața centrală), încadrate de un Prolog şi
un Epilog. De fapt, sunt trei segmente ale scării ce stabileşte ierarhia
existenței, ordonată în funcție de reperele sugerate în Prolog: omul şi
crucea. Sau, altfel zis, omul-cruce, care păşeşte pe treptele înnoirii
spirituale, fără a fi străin de traversarea vârstelor omenirii. Faptul că
poemele nu au titluri, ci sunt notate simplu cu un număr, intră în viziunea
de ansamblu a volumului : e o carte-ceremonial, prin care se reliefează
paşii ființei spre îndepărtarea sau regăsirea de sine.
Poemele primei secțiuni remitologizează un topos în care Poiana,
livada, zăvoiul şi râul, cerul şi soarele „roşu şi greu” stabilesc
coordonatele existenței. Dincolo şi dincoace de acestea, se află
hipersensibila conştiință a eului. Realitatea se descompune şi se
recompune din elemente care configurează, la fel ca în Moartea tatălui, o
viziune negatoare. Întorcându-se „la ceea ce a fost /înainte să fie”, poetul
descoperă rădăcina profundă a lumii, în „acel întuneric perfect, /care-i
însăşi lumina.” De fapt, Omul din oglindă se concentrează în jurul
angoasei şi farsei ontologice pe care o trăieşte omenirea. Câteva ecouri
îndepărtate ale meditațiilor filosofice kierkegaardiene se ghicesc dincolo
de suprafața versului, pentru că angoasa circumscrie aici (şi) posibilitatea
libertății. Îi poate da omenirii o altă formă, consumându-i limitele.
Aruncat de angoasă în interioritatea originară a ființei sale, omul ajunge să
îşi vadă viața ca o existență-întru-moarte, dar şi ca o căutare a propriului
adevăr. Omul din oglindă surprinde proiecția ființei, în ascensiunea ei spre
lumină. Sau zidirea unei identități capabile să perceapă sacrul, Imago Dei.
La urma urmei, Omul din oglindă este o prelungire a libertății spiritului.
Prin intermediul ei, se resacralizează o geografie. În poemele lui Eugen
Dorcescu, marile simboluri mitice, muntele, soarele şi luna, captează
psalmodic misterul fascinant al transcendenței : „Dintre toate amintirile,
/una /îmi răsare, acum, în /plină conştiință : /luna - /semn heraldic de
moarte, /semn astral de /ființă. /Luna, /deopotrivă, /în apele negre de /sus
/şi în ochiul izvorului. /Lină derivă, /de la răsărit la /apus, /pe corabia
/norului. /Luna, astru cețos, /punct celest de-ntâlnire, între ființa de sus /şi
ființa de jos, /în aceeaşi privire.” Prelungind Moartea tatălui, lumea
întreagă e privită ca un păienjeniş de relații între prezență şi absență,
transcendență şi imanență, numai că de data aceasta poetul depăşeşte şi
ultimele ispite ale abstractizării : particulele teoretice se decantează,
rămân undeva în spatele filtrului liric iar poezia atinge, prin intuiție, o
irecuzabilă limpezime.
A doua secțiune a volumului va fi guvernată de imaginea hieratică a
Eremitului. Încarcerat în trup şi fascinat de transcendență, Eremitul e
chinuit de neputința de a-şi lua în stăpânire conştiința de-dublată. Pentru
el, infernul e aici, în adâncul propriei ființe, în zbaterea ei între duh şi lut.
De altminteri, polaritatea duh-lut stă la baza ultimelor volume ale lui
Eugen Dorcescu. Aici se află nucleul tensiunilor existenței, dar şi
adăpostul unei soluții prin care totul poate dobândi transparență. Din acest
punct de vedere, În piața centrală relevă o viziune poetică remarcabil
articulată şi un lirism pe cât de stratificat, pe atât de autentic. Despre
partea a doua a cărții spunem atât: Sub cerul pustiei (se) articulează un
cântec – pentru Cuvânt şi pentru continua, epuizanta bătălie pe care o
presupune urcarea scării spre sfințenie : „Eremitul doarme /cu fruntea
rezemataă de /stâncă. /În somnul lui şi-au /făcut apariția /primele semne.
/El le citeşte-ndelung, /le descifrează-nțelesul, /zâmbeşte. /Semnele,
asemenea unor /ghizi, îl petrec /până-n margini, la /praguri. Apoi, /cineva
îl trezeşte /subit, /îl readuce în haos, îl /părăseşte, îl lasă /aşa cum a fost :
/cu ochii pierduți /în spirala neantului.” şi dacă omul poate trăi o
metamorfoză esențială (precum o mărturiseşte Eremitul), atunci poezia
poate dubla rugăciunea. Aşa cum Sfinții Părinți afirmă că nu ajunge să
faci rugăciune, ci trebuie să devii rugăciune, nu ajunge nici să faci poezie,
ci trebuie să devii una cu poezia. Este ceea ce se întâmplă în lirica lui
Eugen Dorcescu, unde omul şi poezia devin templu. Totul poate deghiza
o minune. Totul poate ascunde o epifanie. În întuneric, „stele şi constelații
nu sunt /decât schelete de sfinți, risipite /în lutul văzduhului.” Un spațiu
spiritualizat, înfiorat de zborul Duhului şi de suflul discontinuu al
vântului, se conturează Sub cerul pustiei.
În fine, cea din urmă secțiune, În piața centrală, se fixează pe treptele
de jos ale scării, acolo unde viața e „un fel de somn”, vegheat de rațiune.
De această dată, angoasa trezeşte demoni pe care nu îi mai poate stăpâni.
Poemele sunt decupate dintr-un timp escatologic, în care omul se sufocă
în lanțurile pe care el singur şi le-a legat : „Sufletul, /nevăzutul Icar,
/încearcă, tragic, /încearcă, iar, /să zboare, adânc, să /se-ascundă, /fie-n
veşnica primăvară /de sus, /fie-n eterica /toamnă profundă. /Dar lestu-i
prea greu, /prea cumplit. /Legăturile trupului îl /aduc îndărăt, din /zenit, /îl
obligă, iarăşi, a /suferi şi a plânge, /în abisul de carne, în /mocirla de
sânge. /Căci otgoanele cu /nici un chip nu se /rup. /Infernul e chiar această
/repetată /cădere în trup.” Dacă Sub cerul pustiei se înălța un templu, În
piața centrală se prăbuşeşte o lume, sub povara propriei opțiuni.
Versul lui Eugen Dorcescu e delicat ca o bijuterie fină, dar are forța
unei apoftegme. Cu alte cuvinte, operează un transfer continuu între
sensul anagogic şi estetic. Cele mai recente volume ale poetului provoacă
o serie de înşurubări simbolice prin care se actualizează dublul adevăr,
îmbrățişat de Poezie: trăirea metafizică şi reflecțiile ei meditative se
răsfrâng într-o învăluitoare mistică a Creației. Versul viu, lăsat să zboare
şi să se prăbuşească pentru a-şi ignora, mai târziu, propria lui gravitate,
poartă sigiliul autentic al libertății umanului. Fără îndoială, lirica lui
Eugen Dorcescu recuperează acea zonă de sensibilitate pe care poezia
contemporană, pierdută printre isme de tot felul, o ignoră aproape cu
desăvârşire. Şi numai cine nu cunoaşte versurile poetului timişorean ar
privi cu uimire Prefața care deschide volumul În piața centrală şi ar citi
(mai mult sau mai puțin) intrigat cuvintele lui Virgil Nemoianu :
„...Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnați şi mai
valoroşi poeți actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativii poeți
adevărați care funcționează în ultimele două decenii la Dunăre şi Carpați.”
GRAȚIELA BENGA
cântare a treptelor), Eugen Dorcescu era deja o voce distinctă în
poezia contemporană. Poetul timişorean lăsase în urmă câteva teme
care îi marcaseră la începuturi poezia şi evoluase, în Omul de cenuşă
(2002) şi Elegii (2003), spre un lirism în care meditația filosofică atinge,
nu o dată, fervoarea mistică. Despre Moartea Tatălui se poate spune că
este de fapt o cântare a ființei, pe drumul spre marea întâlnire cu sine.
Reprezentările lirice sunt dispuse pe şapte trepte, fiecare dintre ele
construită pe tot atâtea secvențe contrapunctice. Orientate de la detaliul
biografic spre universal şi de la senzorialitatea contingenței spre
metafizic, poemele tind să descopere nodurile uitate prin care lumile se
leagă între ele.
Popasuri meditative ale celui care redefineşte viața şi moartea pornind
de la profilul regal al tatălui, treptele sunt reliefate de stările fundamentale
care precedă un epilog revelator. Poetul redimensionează situații
consacrate şi captează asiduu polaritățile, modelându-le conform propriei
sale viziuni. În primele trepte, imaginarul liric îşi verifică aderența la zona
plină de asperități a circumstanțialului. Mai apoi, discursul se dezvoltă
atent la polifonia echilibrului intertextual, într-o dispunere radială ce
protejează, în fond, dialectica (ne)reprezentabilului. „În dimineața de mai,
/paradisiacă, mirifică, /umbra funebră a /tatălui, /adusă de clopot, adusă de
/Duhul,/ambiguitățile lumii /amplifică. /ş...ț Se ridică nori /cenuşii, la
/apus,/asemenea țărânii/care acoperă /urmele tatălui./Vechiul dor, vechea
/nostalgie, vechiul tremur/lăuntric/s-au stins. /A rămas un recul /de
cenuşă./Şi totuşi, de vreme ce/plecăm într-acolo,/înseamnă/că absența
înspăimântătoare/a tatălui /încă aşteaptă.” Imaginile se intersectează,
deviază şi apoi revin pentru a proiecta imanența în astral şi absența în
inconfundabilă prezență. Profilul tatălui prinde contur din piesele
amestecate ale unei viziuni de esență apofatică, în cadrul căreia ceea ce nu
poate fi reprezentat se substanțializează prin raportare la contrariul său.
„Fiind dincolo /de simțuri, tatăl nu poate /fi recuperat prin /senzații,
/percepții. /Fiind dincolo de /orice înțelegere, /tatăl /nu poate fi /descifrat,
priceput. /Fiind, de fapt, dincolo /de întreaga noastră /ființă empirică,
/dincolo, deci, de afecte, /închipuire, cuvinte, /el nu poate fi nici /iubit, nici
urât, /nici rostit. /Şi, totuşi, conştiința /înregistrează evidența /tuturor
acestor negații.”
În succesiunea lor ascendentă, treptele din Moartea tatălui orientează
conştiința spre ea însăşi şi punctează vârstele cunoaşterii. În acelaşi timp,
se filigranează şi deschiderea ei spre Celălalt, într-o subtilă transcendere a
eului (ca individ) spre identitatea zidită ca depăşire. Încremenirea
ontologică a omului de după cădere este înlocuită, aşadar, de ascensiunea
spre conştiința pe care o are tatăl (sau Tatăl) despre el. În fond, zidirea
treptelor ascunde încercarea de trecere peste limita omenescului şi zidirea
de sine. Greoaie şi dureroasă, această ascensiune începe de la inciziile
interogative care sondează realitatea cosmică: „Aidoma /unei sparte
/monade, /casa revarsă, către /Poiană, /limfa ei /de-ntuneric. Unde e /tatăl?
/Cea mai sigură /cale către /cunoaştere /e suferința. / Luna îşi sprijină
/fruntea /pe lespedea vidă /a casei. /Unde e / Tatăl?” Absența tatălui atrage
o întreagă suită de semne ale sfârşitului de lume. Nimic nu mai este la fel,
supraviețuirea celor rămaşi acasă e doar o prelungire ternă a amintirilor.
Insula paradisiacă a luat de-acum forma unui topos al absenței, unde
exercițiul dificil al subminării evidențelor va ajunge să descifreze lumina
„ce-acoperă spațiul /dintre veghe şi somn, /spațiul, /deja amintit, /dintre
subconştient şi /conştiință.” În ochii poetului, înțelegerea lumii ca
omologie, ca relații complicate între diferitele ei componente, se
cristalizează prin parcurgerea structurii convergente a cosmosului şi prin
contemplarea tainicei îngemănari dintre spațiu şi timp, dintre prezență şi absență.
Profil estompat de frăgezimea cristalină a lacrimii, femeia (mama) se
transpune într-un receptacul al irepresibilei dureri ontice. Plânsul ei
gravitează între ipostazele felurite ale morții, lacrima se transformă,
gradual, într-un soi de alveolă cosmică, în timp ce femininul devine
emblema transfigurată a lumilor intermediare. Retras din lume, tatăl îşi
probează, totuşi, încifrat, existența. În urmele paşilor lui, şterse de timp, în
rătăcirea fără odihnă a mamei sau în investigația cronică a eului reflexiv
se ascunde acelaşi gest întemeietor al celui care, „absent, /a lăsat să cadă,
/din mâinile sale /de fum, /ființe şi lucruri. /şi ele, căzând, se /sparg în
nenumărate /fărâme de sens, /pe care vântul le /poartă, pe care /apa le
duce. /Apoi, vântul şi apa, /la rându-le, /coboară, fluturând, /în neant, ca
nişte /pânze de ceață, /ca nişte eşarfe. /Aceasta e desăvârşirea /nimicului.
/Tatăl poate exista /fără lume. /Dar lumea /nu poate /exista /fără Tatăl.”
Carte a ființei suspendate între propriul ei sine şi neantul din care provine,
Moartea tatălui valorifică tensiunea între a goli şi a umple o existență. Cu
alte cuvinte, exploatează tensiunea creației, vizibilă atât în modalitatea
prin care omul se face pe sine, cât şi în binomul tatăl/Tatăl, semn particular
al irepetabilului. Al veşnicului început. Bine structurată, incitantă ca idee
poetică şi ademenitoare prin expresivitate, Moartea tatălui descoperă pe
alocuri nu numai poetul, ci şi teoreticianul. Cu toate că, aflate în
suspensie, mici fragmente abstracte tulbură câteodată lirismul şi îi
afectează profunzimea, (în întregul ei) cartea îşi păstrează liniile de forță
şi rafinamentul imprevizibil al sugestiilor.
În 2007, Eugen Dorcescu a încredințat tiparului o nouă carte de poezie.
Adunând poeme care vorbesc cu precădere despre cele ascunse, În piața
centrală îşi dezvăluie mult mai limpede sensurile dacă avem ca reper
Moartea tatălui. Între cele două volume există o continuitate de substanță,
prin care se fortifică şi se acreditează o reală topografie a existenței. Cea
mai recentă carte a lui Eugen Dorcescu conține trei secțiuni (Omul din
oglindă, Sub cerul pustiei şi În piața centrală), încadrate de un Prolog şi
un Epilog. De fapt, sunt trei segmente ale scării ce stabileşte ierarhia
existenței, ordonată în funcție de reperele sugerate în Prolog: omul şi
crucea. Sau, altfel zis, omul-cruce, care păşeşte pe treptele înnoirii
spirituale, fără a fi străin de traversarea vârstelor omenirii. Faptul că
poemele nu au titluri, ci sunt notate simplu cu un număr, intră în viziunea
de ansamblu a volumului : e o carte-ceremonial, prin care se reliefează
paşii ființei spre îndepărtarea sau regăsirea de sine.
Poemele primei secțiuni remitologizează un topos în care Poiana,
livada, zăvoiul şi râul, cerul şi soarele „roşu şi greu” stabilesc
coordonatele existenței. Dincolo şi dincoace de acestea, se află
hipersensibila conştiință a eului. Realitatea se descompune şi se
recompune din elemente care configurează, la fel ca în Moartea tatălui, o
viziune negatoare. Întorcându-se „la ceea ce a fost /înainte să fie”, poetul
descoperă rădăcina profundă a lumii, în „acel întuneric perfect, /care-i
însăşi lumina.” De fapt, Omul din oglindă se concentrează în jurul
angoasei şi farsei ontologice pe care o trăieşte omenirea. Câteva ecouri
îndepărtate ale meditațiilor filosofice kierkegaardiene se ghicesc dincolo
de suprafața versului, pentru că angoasa circumscrie aici (şi) posibilitatea
libertății. Îi poate da omenirii o altă formă, consumându-i limitele.
Aruncat de angoasă în interioritatea originară a ființei sale, omul ajunge să
îşi vadă viața ca o existență-întru-moarte, dar şi ca o căutare a propriului
adevăr. Omul din oglindă surprinde proiecția ființei, în ascensiunea ei spre
lumină. Sau zidirea unei identități capabile să perceapă sacrul, Imago Dei.
La urma urmei, Omul din oglindă este o prelungire a libertății spiritului.
Prin intermediul ei, se resacralizează o geografie. În poemele lui Eugen
Dorcescu, marile simboluri mitice, muntele, soarele şi luna, captează
psalmodic misterul fascinant al transcendenței : „Dintre toate amintirile,
/una /îmi răsare, acum, în /plină conştiință : /luna - /semn heraldic de
moarte, /semn astral de /ființă. /Luna, /deopotrivă, /în apele negre de /sus
/şi în ochiul izvorului. /Lină derivă, /de la răsărit la /apus, /pe corabia
/norului. /Luna, astru cețos, /punct celest de-ntâlnire, între ființa de sus /şi
ființa de jos, /în aceeaşi privire.” Prelungind Moartea tatălui, lumea
întreagă e privită ca un păienjeniş de relații între prezență şi absență,
transcendență şi imanență, numai că de data aceasta poetul depăşeşte şi
ultimele ispite ale abstractizării : particulele teoretice se decantează,
rămân undeva în spatele filtrului liric iar poezia atinge, prin intuiție, o
irecuzabilă limpezime.
A doua secțiune a volumului va fi guvernată de imaginea hieratică a
Eremitului. Încarcerat în trup şi fascinat de transcendență, Eremitul e
chinuit de neputința de a-şi lua în stăpânire conştiința de-dublată. Pentru
el, infernul e aici, în adâncul propriei ființe, în zbaterea ei între duh şi lut.
De altminteri, polaritatea duh-lut stă la baza ultimelor volume ale lui
Eugen Dorcescu. Aici se află nucleul tensiunilor existenței, dar şi
adăpostul unei soluții prin care totul poate dobândi transparență. Din acest
punct de vedere, În piața centrală relevă o viziune poetică remarcabil
articulată şi un lirism pe cât de stratificat, pe atât de autentic. Despre
partea a doua a cărții spunem atât: Sub cerul pustiei (se) articulează un
cântec – pentru Cuvânt şi pentru continua, epuizanta bătălie pe care o
presupune urcarea scării spre sfințenie : „Eremitul doarme /cu fruntea
rezemataă de /stâncă. /În somnul lui şi-au /făcut apariția /primele semne.
/El le citeşte-ndelung, /le descifrează-nțelesul, /zâmbeşte. /Semnele,
asemenea unor /ghizi, îl petrec /până-n margini, la /praguri. Apoi, /cineva
îl trezeşte /subit, /îl readuce în haos, îl /părăseşte, îl lasă /aşa cum a fost :
/cu ochii pierduți /în spirala neantului.” şi dacă omul poate trăi o
metamorfoză esențială (precum o mărturiseşte Eremitul), atunci poezia
poate dubla rugăciunea. Aşa cum Sfinții Părinți afirmă că nu ajunge să
faci rugăciune, ci trebuie să devii rugăciune, nu ajunge nici să faci poezie,
ci trebuie să devii una cu poezia. Este ceea ce se întâmplă în lirica lui
Eugen Dorcescu, unde omul şi poezia devin templu. Totul poate deghiza
o minune. Totul poate ascunde o epifanie. În întuneric, „stele şi constelații
nu sunt /decât schelete de sfinți, risipite /în lutul văzduhului.” Un spațiu
spiritualizat, înfiorat de zborul Duhului şi de suflul discontinuu al
vântului, se conturează Sub cerul pustiei.
În fine, cea din urmă secțiune, În piața centrală, se fixează pe treptele
de jos ale scării, acolo unde viața e „un fel de somn”, vegheat de rațiune.
De această dată, angoasa trezeşte demoni pe care nu îi mai poate stăpâni.
Poemele sunt decupate dintr-un timp escatologic, în care omul se sufocă
în lanțurile pe care el singur şi le-a legat : „Sufletul, /nevăzutul Icar,
/încearcă, tragic, /încearcă, iar, /să zboare, adânc, să /se-ascundă, /fie-n
veşnica primăvară /de sus, /fie-n eterica /toamnă profundă. /Dar lestu-i
prea greu, /prea cumplit. /Legăturile trupului îl /aduc îndărăt, din /zenit, /îl
obligă, iarăşi, a /suferi şi a plânge, /în abisul de carne, în /mocirla de
sânge. /Căci otgoanele cu /nici un chip nu se /rup. /Infernul e chiar această
/repetată /cădere în trup.” Dacă Sub cerul pustiei se înălța un templu, În
piața centrală se prăbuşeşte o lume, sub povara propriei opțiuni.
Versul lui Eugen Dorcescu e delicat ca o bijuterie fină, dar are forța
unei apoftegme. Cu alte cuvinte, operează un transfer continuu între
sensul anagogic şi estetic. Cele mai recente volume ale poetului provoacă
o serie de înşurubări simbolice prin care se actualizează dublul adevăr,
îmbrățişat de Poezie: trăirea metafizică şi reflecțiile ei meditative se
răsfrâng într-o învăluitoare mistică a Creației. Versul viu, lăsat să zboare
şi să se prăbuşească pentru a-şi ignora, mai târziu, propria lui gravitate,
poartă sigiliul autentic al libertății umanului. Fără îndoială, lirica lui
Eugen Dorcescu recuperează acea zonă de sensibilitate pe care poezia
contemporană, pierdută printre isme de tot felul, o ignoră aproape cu
desăvârşire. Şi numai cine nu cunoaşte versurile poetului timişorean ar
privi cu uimire Prefața care deschide volumul În piața centrală şi ar citi
(mai mult sau mai puțin) intrigat cuvintele lui Virgil Nemoianu :
„...Dorcescu trebuie socotit drept unul din cei mai însemnați şi mai
valoroşi poeți actuali ai literaturii române, de fapt unul din relativii poeți
adevărați care funcționează în ultimele două decenii la Dunăre şi Carpați.”
GRAȚIELA BENGA