Proză
Radu Mareş

CÂND NE VOM ÎNTOARCE

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009

Aproape fără să-şi dea seama învățase ce e păcatul din copilărie. Tot cam atunci, în timp ce începea şi se termina războiul, fără să se schimbe ceva esențial în satul de sub poala pădurii unde se născuse (altceva decât bărbații morți pe front), învățase pe de rost cele câteva rugăciuni pe care le recita mecanic ca pe nişte poezii. Să-şi facă cruce învățase de la Paraschiva, sora mai mare care, ca toate fetițele, era conştiincioasă şi foarte atentă cu toate regulile. Când îi veni rândul, mezina Dochița învățase rugăciunile de la ei doi.
În rest, era lecția aspră din orice casă de gospodari, învățată, ca mersul şi vorbirea, de la mămuca: repetată o dată şi încă o dată, de o mie de ori, mai mult de o mie de ori. Să nu furi şi să nu mințeşti. Să nu sudui. Să nu pui în gură nimic de frupt când e postul. şi încă altele. Important e că păcatul, la care Gavril M. se referise în discuția din vară cu părintele Posteucă, se revela a fi peste tot, fiind anunțat de puzderia atâtor interdicții. Urma, adică, în mintea copilului care fusese, un labirint în care grija cea mare era să te întorci cât mai iute la calea cea bună, dacă ai păcătuit cumva cu gândul sau fapta.
Nimeni din casă nu-i ceruse însă vreodată să facă şi ceva împotriva voinței sale şi poate din cauza asta le urma cu fidelitate, cu plăcere pe mămuca şi pe surori în tot ce făceau ele. ştiuse dintotdeauna, fără să-i fi spus cineva asta, că atunci când se lăsa în genunchi pe podea şi se ruga trăgând pe furiş cu ochiul la ele, făcea un lucru care era de fapt pentru cei mari. Tăcerea impusă, reculegerea în sine, gravitatea care durează cât îşi spune fiecare rugăciunea în gând, constituiau o probă certă de necopilărie. Din cauza asta, proba nu era chiar uşoară. Gândul îi fugea, îi scăpa fulgerător uneori. Câteva secunde, poate un minut, dacă nu mai mult, ațintea podeaua de lut, desenul colorat din țolişorul aşternut pe jos. Tresărea, se închina, relua rugăciunea de la început. Îşi epuiza totuşi repede, mai repede decât fetele, tot ce ştia să facă, şi încă şi mai repede decât mămuca, dar rămânea încremenit în genunchi ştiind că aşa se cuvine. Pe sticla geamului bâzâiau totdeauna câteva gâze prinse în capcană iar afară răsunau neîntrerupt zgomotele zilei, ca o apă care se furişează pe prundul din albie. Mama şi fetele şopocăiau mai departe: ştiuseră totdeauna mai multe rugăciuni decât el. Pentru că le urmărea pe furiş, atunci când se închinau sau când începeau mătăniile se grăbea să le imite şi o făcea fără mare tragere de inimă, dar conştiincios. În tot acest timp, conştiința lui, firul foarte subțire al gândului şi capătul lui luminos, căutător fugea însă iarăşi în altă direcție, imposibil de ținut în pumn, sub control. Urechea recepta, de pildă, invocația răguşită a cocoşului sus pe gard şi un hohot de râs mut de care nu va afla nimeni îi umfla pieptul – sau tocmai atunci trecea prin fața porții un car, se auzea scrâşnetul roților şi vocea căruțaşului îndemnând boii, el silindu-se să ghicească de cine poate fi vorba...
Pe peretele dinspre răsărit, cu o singură fereastră cît palma, era icoana pe sticlă cu pomul cunoştinței, cu şarpele verde din pom şi cu Adam şi Eva, mici şi urâți, în pielea goală. A doua icoană era mai mare, pe carton, într-o ramă din şipci subțiri de brad vopsite cândva în albastru. Mult timp, în bărbatul a cărui privire o întâlnea cât şedea în genunchi, o privire îngândurată, în care căuta îngrijorat vreo mustrare, Gavril îl recunoscuse pe Dumnezeu. Se afla deasupra capetelor lor, lumina venind din stânga prin cele două ferestre dinspre ogradă. Dar mai era o lumină, cea care venea cumva din spate, din interiorul şi adâncimea icoanei. Astfel nimbat şi strălucitor, radiind un snop de lumină pudrată, cum în realitate se vede uneori la asfințit, Dumnezeu răspundea privirii lui cu o bunătate care, de când tătuca murise, îi lipsise mereu. Ani în şir, zilnic, îl studiase cu de-amănuntul. Era un bărbat care nu mai e tânăr de mult, cu mustață întoarsă în sus şi perciuni stufoşi, încărunțiți, ochi deschişi la culoare, poate albaştri ca şi vestonul, acesta fiind încărcat cu podoabe strălucitoare al căror înțeles încă nu-l desluşise. Privirea, oricum, îl ațintea doar pe el, avusese această certitudine din capul locului. În ea era ceva neîntâlnit la oamenii din sat pe care-i ştia: o blândețe aspră, atoateştiutoare. ştia multe despre cum, împreună cu Sfântul Petru de la poarta raiului, Dumnezeu pleacă prin lume neştiut ca să afle netrebniciile, relele şi păcatele oamenilor dar şi pe cei năcăjiți dar drepți în credință. De ce s-ar fi îndoit că se uită şi la el de după geamul de sticlă al icoanei ca şi cum ar fi aruncat o privire prin geam de pe prispă?
Această credință era atât de tare, de imposibil de dizlocat, încât nu încercase niciodată ispita s-o verifice. De aceea, dacă cineva i-ar fi spus la cinci-şase ani că cel din icoană e Împăratul, fostul Împărat, de fapt, pe care avea să-l identifice ca atare mult mai târziu, ar fi plâns cu o disperare îngrozitoare şi ar fi suferit mai mult decât la moartea lui tătuca...
Schimbarea intervenise nu peste mult iar el, care acum era la şcoală la Cernăuți, luase cunoştință de ea pe neaşteptate. Mămuca, atât cât putea el să-şi dea seama, se ruga ca şi înainte, cu fervoare, îndelung, uneori închizându-se singură pentru asta în casa cea mare unde nu îndrăznea nimeni s-o tulbure. Neliniştea însă nu i se ogoia după rugăciune şi rămânea nestinsă mai ales o neînduplecare îndreptată parcă spre sine însăşi şi de care era prea mândră ca să se plângă copiilor. (Doar în convorbirile lor de taină, când el venea pe acasă de la oraş, lăsa uneori să-i scape câte ceva.) Pentru fiecare păcat săvârşit, îi mai tălmăcise ea la un moment dat, vine pedeapsa, ca şi cum ar bate la uşă – şi cu o parte a sufletului său, căci nu voia să spună mai mult, avea încredințarea că e o pedeapsă oarbă, care loveşte când te aştepți mai puțin, necruțătoare. Reieşea că, aşa cum îşi învățase copiii, când cade în genunchi la cele două icoane din casa cea mare, se roagă de iertare. Dar exista iertarea aceasta? Înainte, când o imita şi se ruga alături de ea, era încredințat că da, există. Acum, simți că ea nu l-ar mai fi încurajat să nădăjduiască şi să stăruie neclintit într-o asemenea nădejde.
Şi încă, mergând mai departe, despre ce anume păcat e vorba? Nici asta nu apărea cu claritate. Îşi spusese atunci că neliniştea, nesiguranța ei izvorau poate chiar din condiția lor imprecisă. şi încă ceva, un pas mai încolo: nimic, nici rugăciunile, nici posturile ținute foarte strict, nimic nu şterge de tot păcatul odată săvârşit. Căci, îi mai tălmăcise ea, există păcate înscrise cu fierul înroşit în soartă, de la care nu-i scăpare nicicum. Schimbarea se vădea şi în această secretă conştiință a unei vinovății pe care şi-o atribuia sieşi: nu i-ar fi spus mai mult chiar şi în cazul că lui nu i-ar fi lipsit curajul s-o descoase. Lovitura, biciul de foc vin cum vin, cu necruțare, şi nu există loc în lume unde să te poți ascunde ca să scapi iar ea îşi începuse aşteptarea. N-o mai împăca nimic, nici mormăiala obosită a bătrânului preot din sat, părintele Gorcea, care-i botezase pe toți şi la care mergeau cu toții să-şi pună capul sub patrafir pentru a primi după asta împărtăşania şi se pare că şi el începuse să dea semne de sațietate față de o asemenea înverşunare nesănătoasă, scormonitoare, nedând semne că se ogoaie, de a scoate la lumină păcatele.
Aşa se face că, la sfaturile lor de taină, când nu se mai afla nimeni altcineva de față (era totuşi unicul bărbat din casă) iar ei doi socoteau anii trecuți, ajunseră curând şi la lucrurile vechi, niciodată lămurite satisfăcător.
Prima lui amintire, cea mai veche şi cea mai puternică era una dintre acestea. El simți dintr-odată nevoia s-o mai repovestească odată, după ce fusese spusă de zeci de ori iar mămuca se arătă răbdătoare, atentă, ca un învățător la şcoală şi-l ascultă împietrită până la capăt.
El avea un an şi un pic. Sau mai mult? Mămuca nu-l ajută, dar ştiau acum amândoi că dintr-un motiv obscur, încă de atunci, ei îi fusese frică pentru el. Dar era într-adevăr frică?
çn amintirea la care se întorceau acum împreună, el tocmai ieşea de sub patul din casa cea mică, loc unde intrase târându-se neobservat de nimeni. Sub-patul era la acea vârstă ca şi pe cuptor unul din locurile de care îşi amintea, ca şi cum ar fi fost ieri, plăcerea enormă pe care i-o procura explorarea lor. Pe cel din urmă, mai ales iernile, îl împărțea cu Parascuța şi cu Dochița, înghesuindu-se acolo unul într-altul sub un cojoc. Asta, nopțile, dar şi ziua, dacă afară viscolul se întețea sau dacă tocmai reveneau în casă răzbiți de ger. Patul cu pod de scânduri puse de-a latul, cu strujacul umplut cu paie, peste care erau țolurile nesfârşit de vaste şi de grele de lână, îl păstrase multă vreme doar pentru el. Acest loc prăfos şi neluminat, o ispititoare insulă, ispititoare dar şi parcă plină de amenințări, îl atrăgea ca un magnet şi nu mai simțea câtuşi de puțin nevoia să-l împartă cu altcineva. Pe podeaua de lut ningea praful fin din paiele de deasupra. Aerul însuşi avea parcă o densitate mai mare, era mai greu de respirat. Nu-i era frică de nimeni din casă de care să fi încercat să se ascundă. În mintea lui nu figura nici vreo intenție a cărei înfăptuire pretindea singurătate. Se retrăgea ca în vizuină. Un instinct de care n-avea cum fi conştient îl împingea exact într-acolo, cu o îndărătnicie ca a păsărilor când se duc să ierneze în sud şi care au o singură țintă de atins. (Mămuca pricepuse din prima clipă această precizare.)
Ieşea, aşadar, spre lumină, pe drumul bine cunoscut, când îi apăru în față într-un fel care obtura trecerea mai departe un picior sau un obstacol considerat de el picior. Cineva şedea pe marginea patului, deasupra sa, piciorul gol, un singur picior, fiindu-i depus pe podea. Venind târâş mai aproape, cercetă – povestise el în mai multe rânduri – plin de interes acest obstacol. O labă goală şi un sfert de gleznă, de asemenea goală, un călcâi ca de ceară, întărit de mersul desculț, firele grosolane ale tendoanelor reliefate sub piele: le dădu ocol fascinat, tot târându-se pe burtă, cât mai aproape dar fără să-l atingă. Abia târziu, aproape de capătul acestei explorări prelungite care încă nu-l scosese la lumina zilei, aflat mereu după cortina grea spânzurând până jos a țolului aşternut deasupra, apăru cu maximă claritate viermişorul de sub unghia degetului mare. Făcu aici o nouă haltă, încă şi mai intrigat decât înainte. Unghia era înnegrită, îşi amintea el, ceea ce înseamnă că fusese lovită, dar pe dinafară era curată, os lucios ca sticla. Se apropie să vadă mai bine, cu capul ridicat şi sprijinindu-se în mâini. Aşa se face că, dintr-odată, se găsi chiar lângă degetul ieşit în cale, putând să-l atingă cu nasul, dacă se apleca un picuț, sau cu limba. Viermişorul pe care el îl vedea de la câteva degete distanță îşi găsise loc de ieşire, ca de sub o streaşină neagră, opacă, de sub unghie şi el asistă nemişcat, tăcut, cu ochii larg deschişi de curiozitate, la toate astea.
Era un fir alb-gălbui, strălucitor, cu un ochişor cât un punct în capăt. Un fir care se trage pe sine însuşi, ridicându-se în sus şi lungindu-se încetul cu încetul. După prima clipă de uimire care-l şi încremenise acolo, ceva îl speriase îngrozitor. Spaima veni ca un fulger, ca o izbitură. Se gândise ulterior că putea fi datorită ochişorului negru, tot mai apropiat. Ceva, fixându-l insistent dinăuntrul ochiului, se apropia ca mişcarea unei săbii scoase din teacă. Era o mişcare silențioasă, lină, continuă, astfel că peste încă o clipă, două, atingerea trebuia să se producă neapărat. Nu e sigur dacă în mintea lui aceasta viza gura întredeschisă, sau ochiul, care şi el are o cavitate, sau una din nări: ca să se insinueze acolo, refăcând în sens invers mişcarea de ieşire din ascunzătoarea de sub unghie.
(Putea fi un vis, propusese răutăcioasă Parascuța, căreia îi plăcea să râdă de el. Singura care îl apărase până la capăt fusese mămuca: nu era un vis.)
Brusc, ca sub amenințare, începu să țipe cu toată puterea de care era în stare, până când veni cineva, îl prinse de ceafă ca pe un pisoi, scoțându-l dintr-o singură mişcare de sub pat, la lumină. Fără lacrimi, continuase să țipe şi după asta, până când altcineva îl duse afară, ceea ce înseamnă „departe”, şi doar astfel, cu greu, după mult timp, se linişti.
Trecu după asta abia un an când, parcă grăbit, nerăbdător, murise tătuca. Mai mare decât el, Parascuța lipseşte din acest nou orizont al amintirii. Dochița urma să se nască nu peste mult. În amintirea lui, confirmată şi de mămuca, urmează zilele de după Bobotează când tocmai începuseră viscolele nesfârşite. S-a povestit după aceea de multe ori cum departe, pe munte, un brad pe care tătuca îl tăiase de unul singur îl zdrobise în cădere. Abia după o zi şi o noapte, înotând prin nămeții care astupaseră toate drumurile spre sat, îl aduseseră acasă cu coastele rupte şi, dedesubt, cu pielea şi muşchii pieptului sfâşiați de un ciot ca de lama unui cuțit.
Corpul pe jumătate degerat, învelit în cojoace, fusese vârât în casă prin cele două uşi, de la tindă şi de la casa cea mică, date la perete. Năvăli odată cu oamenii frigul de afară şi suflarea albă a viscolului. Asta e ce nu uitase: zăpada adusă până lângă pat şi pe pat cu învelitoarea şi cu opincile şi o senzație dureroasă de frig. Fără să-i fi explicat nimeni pricepuse din prima clipă că tătuca trage să moară iar furtuna care nu mai contenea îi făcuse pe toți prizonieri alături de el. Spre deosebire de alte amintiri, aceasta se voalase însă în timp, îşi pierduse substanța. Rămăsese distinct doar urletul de durere care nu încetează, din momentul sosirii şi până când, după aproape o săptămână, tătuca îşi dădu sufletul.
Dați la o parte ca să nu încurce, urcați la adăpost pe cuptor, Parascuța şi el urmăriseră urletul încremeniți ca şi cum o mişcare a lor, o respirație i-ar fi întețit durerile căci suferința nu înceta şi ea se exprima astfel, prin urlete ca de fiară. Treptat, ținea minte şi asta, corpul său intrase în rezonanță cu al celui care va muri. Durerea, ca o vibrație, ca un curent, trecea din când în când şi prin muşchii săi de copil subțiri ca nişte ațe, iar oasele sale fragile delirau de durere şi ele. Cu burta mare, burta în care era Dochița, şi cu basma neagră pe cap, mămuca se mişca fără zgomot între uşița plitei unde îndesa mereu alte lemne şi pat şi, probabil, apuca să ațipească câte o fracțiune atât cât durau aceste drumuri de câțiva paşi, ca să se trezească atunci când ajugea la capătul lor. Durerea curgea şi ea ca apa cu doar câte o infimă pauză de linişte când, sus, pe cuptor, tresărea înfricoşat. Sau, dacă ațipea şi el, prăbuşit în abis, liniştea îl sugea cu forța în sus şi deschidea imediat ochii: găsea lumina roşietică a candelei, umbra neagră a mamei şi, aproape întotdeauna, albul ochilor Parascuței cu care se trezea şi adormea solidar, vârâți unul într-altul, lucru repetat de zeci sau sute de ori.
Din această aşteptare fără capăt apăru la un moment dat dorința de a țâşni, de a fugi undeva, cât mai departe. Poate şi visă, cum îl bănuia Parascuța, ceva imposibil, adică un colț ferit unde să se ascundă iarăşi, ca într-o vizuină, să închidă ochii şi să-şi astupe urechile, întrerupând astfel orice legătură cu ce e în jur. Să fie protejat chiar mai bine decât de bezna din somn. Pe când, în tot acest timp, moartea fusese aproape, cât e de pe cuptor până la patul din colț. Parcă o şi ținuse în brațe de câteva ori, încălzind-o cu propria respirație. În vis sau poate în stare de veghe, luase astfel cunoştință de prezența ei fără măcar să tresară şi fără vreo umbră de spaimă. O puteai chiar privi direct ochi în ochi. Mămuca, dacă i-ar fi descris ce-a simțit, l-ar fi înțeles (era sigur de asta), însă îi lipsise curajul s-o facă chiar şi mult mai târziu.
Asta a durat până în clipa când, deschizând brusc ochii, îşi dădu seama că e linişte. N-avea cum să facă în minte legătura dintre linişte şi moarte, deşi aceasta e tare ca fierul, în sens absolut. Liniştea aceasta, de care se dezobişnuise, era atât de brutală, avea o densitate atât de apăsătoare încât, trecând două-trei clipe sub vraja ei, simți cum se descompune el însuşi, parcă plutind deasupra pământului. După care – află asta acum – nimic nu mai are importanță...!
Chinurile agoniei prelungite la care asistase de la doi paşi nu trecuseră fără să lase un semn imposibil de şters. Moartea vine, învățase el atunci, nu ca un vis, o torpoare, ca o pierdere. Esența ei adevărată e o explozie de durere ca o flacără şi care parcă se tot intensifică, creşte până dincolo de unde o poate urmări imaginația noastră. Îşi descoperise astfel de unul singur cruzimea specială a neuitării cu care trăi alături o bună parte a copilăriei, până în ziua când îşi dădu seama că nici mămuca nu putea să uite, deşi ea se ascundea şi nu voia s-o arate. Tătuca trebuia să fie pentru toți îngropat definitiv în uitare, ca atâtea alte sute, mii de întâmplări ale vieții, poate şi mai importante dar care se perimează fulgerător şi dispar pentru totdeauna. Asta-i revenise în minte atunci când auzi prima dată vorbindu-se despre moarte ca o însuşire a viului atunci când acesta a primit să îmbrace o cămaşă anume, vrăjită şi reținuse această idee cu toate că în ea era o nuanță de grandilocvență care nu-i plăcea. Mai trebuia ştiut însă şi că, dacă ai îmbrăcat acea cămaşă, ca în basme, nimic nu-ți va mai face teamă vreodată. Nu era pur şi simplu banala vitejie. Era o calitate nouă a ființei, eliberată de organul care percepe frica de orice fel, chiar şi frica de moarte...
Martoră şi ea, Parascuța uitase totul imediat. Nimeni altcineva din casă nu mai simțea nevoia să-şi amintească. El în schimb îşi descoperise de unul singur cruzimea specială a repovestirii.
Cât timp trecuse apoi? Doi ani? Amintirea care urma era doar a lui însă nu schițase nici un gest de împotrivire văzând că mămuca şi-o însuşeşte şi ea.
Gustul, aşadar, care-i venea pe limbă de câte ori vorbeau despre asta, era neverosimil ca aproape tot ce ține aproape exclusiv de memorie: intensitatea, precizia, efectul de fata morgana al amintirii, imposibil de descris în cuvinte. La fel de bine putea fi însă visul pur şi simplu, când te îndoieşti că visezi şi când toate îți confirmă starea de veghe. Lent dar implacabil senzația se mută de pe vârful limbii în cerul gurii.
Nu mai ştia de la cine primise în înghesuiala din tinda pe unde se trecea spre casa cea mare cu mortul întins pe masă, în colțul de sub ferestre, pietricica dulce, pe care se grăbise să şi-o vâre în gură, cum obişnuiesc toții copiii. În ziua scurtă de iarnă tocmai se lăsase întunericul şi toată lumea venea încoace înotând până aproape la brâu în zăpada viscolită cu toate potecile astupate. Îşi scuturase şi el ca toată lumea pe prispa unde ajungea dinăuntru o geană de lumină cojocelul nins, căciula şi opincile înghețate. Soseau mulți deodată şi se făcuse înghesuială. (Acolo probabil primise bomboana.) Un felinar pus lumineze în tindă cu minuscula lui flăcăruie roşietică era pe jumătate mascat de cele două uşi care vor rămâne tot timpul larg deschis. Spre stânga era „căsuța” sau „casa cea mică” şi trecând mai departe într-acolo se întorceau toți. Făcuse şi el la fel, apucând să vadă patul, leagănul de la piciorul patului, o lampă atârnată de grindă, masa şi laița din colț şi, în fine, cuptorul, de deasupra căruia se ițeau capetele zburlite ale celor mici. Nu se putea opri, împins din spate de ceilalți sosiți şi aproape strivit în înghesuială, aşa că trecuse mai departe.
În casa cea mare, pe partea de laiță dinspre intrare, cu cojoacele lor începând să se zbicească, cu capetele descoperite erau bărbații aşezați iar lângă ei era grupul femeilor rămase în picioare. De aici înainte, înghesuiala alcătuia un corp compact prin care nu se putea răzbi. Un flăcău cu sticla de holercă într-o mână şi păhăruțul în cealaltă reuşea totuşi să ajungă peste tot, trecând pe rând pe la fiecare, şi mai erau cei doi fluieraşi, în capătul cel mai îndepărtat al laiței iar firul subțire ca un fum al cântecului de jele plutea deasupra atâtor respirații, a mirosului ascuțit de piele tăbăcită de oaie şi a zumzetului înăbuşit de voci din care nu se înțelege nimic.
Împreună cu mămuca ajunseseră în cele din urmă lângă masă unde ea îl ridică de subsuori să pupe iconița şi-i mai şopti, după ce-l lăsă jos, să se mai închine o dată. Două lumânări mari ardeau sfârâind acolo, masa fiind astfel puternic luminată. Fulgurant, imprecis, recunoscu undeva în adâncime ceea ce nu va uita, adică fața mortului cu nasul țintind caraghios spre tavan şi pielea galben întunecat de sub pleoapele închise. Mutat de mămuca dintr-o parte în alta uitase în schimb de bomboană, de „pietricica dulce”, cum îi plăcuse lui s-o boteze. Îl lăsară în cele din urmă în pace, împins spre un colț liber de lângă geam, unde urma să stea cuminte până la plecarea acasă.
Slujba de priveghi se terminase nu de mult şi fumul bun de tămâie plutea încă în aer. Răsunau neîntrerupt tropăiturile întârziaților pe prispă şi câte o pală de vânt înghețat ajungea nu ştiu cum până la el, făcându-l să tresară. Din când în cînd, câte două, trei femei, cărora li se alătură la un moment dat şi mămuca, veneau la capul mesei, între lumânările mari ca să „se cânte”, acoperindu-şi gura şi ochii cu tulpanul şi înăbuşind totodată şi cântecul lor şi de fiecare dată li se alăturau fluieraşii. Vocile lor tânguitoare nu acopereau însă rumoarea din jur şi nici nu opreau păhăruțul de holercă trecut din mână în mână. Cântecul fluieraşilor curgea şi el aproape fără întrerupere: fluier şi un geamăt înăbuşit, din gât cu consistența lui uleioasă şi un ritm identic cu cel a bocetului.
La început, câteva minute, conştiința lui înregistrase toate astea cu nepăsare, ca de la o foarte mare distanță. Gustul dulce-acrişor al bomboanei îi umplea deocamdată toată gura de salivă pe care o înghițea grăbit. După care venea o pauză infimă, cu toată conştiința focalizată spre cerul gurii. Acolo, cavitatea abia eliberată, golită, cu dinții strânşi şi buzele la fel, se reumplea rapid cu acelaşi gust bun adus de un nou flux de salivă. Îşi amintea perfect cum de fiecare dată înghițea lacom şi pofticios, ca şi cum ar fi vrut să verifice această pendulare, după care fugea iarăşi la cerul gurii în aşteptare, la pândă. Abia după mai multe asemenea încercări descoperise că se mai poate face ceva. Să plimbe bomboana cu limba dintr-o parte a gurii în alta, în aşa fel încât s-o faci să se ciocnească sonor de dinți.
Jocul cu dinții şi pietricica dulce îl absorbise total. Ridica uneori privirea când paharul trecea pe sus, deasupra capului său sau în pauza bocitoarelor, cât să-şi tragă şi ele sufletul. Ciulea urechea fără succes dar recădea iarăşi pe terenul glisant al senzațiilor. De câteva ori, scuipase în palmă bomboana prea puțin micşorată. Pseudo-verificarea asta nu spunea însă altceva decât spusese înainte limba: era lipicioasă şi tare, verzuie. O vâra în gură şi totul se lua de la capăt.
Alunecarea, cum va încerca el ulterior s-o descrie, începuse insesizabil chiar în timpul jocului, fără să asocieze nici cea mai slabă durere ajutătoare. Cu toate astea îşi diagnosticase el însuşi, mirat doar că e atât de simplu: mor. Simți astfel că e ca şi cum propria substanță i se scurge vertiginos printre degete şi că e imposibil s-o mai stăpâneşti şi reții. Îi veni în minte pânda lui de pe cuptor când tătuca trăgea să moară. Totul semăna izbitor cu ce ştia de atunci, minus desigur spaima prostească, durerea şi sfâşierea rupturii. Moartea venea acum mai simplu, mai uşoară ca fulgul, irezistibilă.
Parascuța, absentă de la priveghi, râdea disprețuitoare când îşi aducea aminte de ce-i povestise el, cu toate îl forțase, îi zmulsese aproape fiecare cuvânt cu insistențele ei: atunci când ai murit tu...!
Doar mămuca, ea singură, ar fi putut să-i confirme spusele. Cel puțin în măsura în care şi ea trăise pentru câteva clipe certitudinea morții. El n-avu nici de data asta curajul s-o chestioneze iar ea, cu de la sine putere, nu şi-ar fi descleştat buzele pentru nimic în lume. şi totuşi ea îl scosese pe brațe afară, pe prispă dar celelalte femei îi descheiaseră cămaşa ca să-l frece cu zăpadă pe piept şi pe obraz şi fețele necunoscute ale acestor femei le întâlnise el deschizând ochii. Niciunul din ei însă nu găsise vreodată de cuviință să se apropie mai mult de cele întâmplate.
Tot în acest interval (scurt, foarte dens) se mai întîmplase ceva. Era, de data asta, toamnă, octombrie... Împreună cu Parascuța pregăteau mâncarea la vite în şură. Treaba lui era să care de la stogul din livadă strujenii uscați de pe care fuseseră desfăcuți ştiuleții şi să-i împingă strânşi în snop pe jgheabul de lemn. Fiind cu doi ani mai mare, un pic mai înaltă şi mai puternică, Parascuța învârtea roata grea a şişcorniței, cu cele trei lame ale ei, dispuse la mijlocul jgheabului.
Mămuca lipsea, îi lăsase să se descurce singuri. Era o treabă, dar nu cea mai grea şi de care nu scăpau decât terminând-o. Lucrau tăcuți, fără să piardă vremea şi răsuna doar ronțăitul ritmic, monoton al lamelor retezând strujenii uscați, şi din când strigătele cu care se îndemnau unul pe celălalt. Tăierea degetelor durase o secundă sau şi mai puțin: un sfert din învârtirea roții, atât de repede încât nici el însuşi nu şi-a dat seama ce s-a-ntâmplat. Țipătul țâşnise fără voie şi abia după aceea urmase durerea din cauza căreia i se întunecase înaintea ochilor. La rândul ei, Parascuța începu să țipe doar atunci când, ridicând brațul în direcția ei, o umpluse cu stropi calzi de sânge.
Nimeni n-a mai reuşit după aceea să reconstituie cum ajunsese mâna sa dreaptă deodată cu strujenii exact sub cuțite. Chemată de strigătele amândurora, mămuca zărise întâi doar fața murdărită de sânge a Parascuței căreia, înfuriată, îi şi trăsnise două palme. Apoi, o spaimă întunecată (Gavril o citise de aproape în privirea ei şi n-avea să o uite) o paralizase. Însă tot spaima o făcuse să-şi vină într-o fulgerare în fire. În acele prime clipe critice de nebunie şi groază, mai ieşise la iveală ce învățase ea cât îl îngrijise pe tătuca. Legase strâns, foarte strâns, întâi şi-ntâi, încheietura mâinii cu o sfoară. Înfăşurase după aceea, tot strâns, jumătatea palmei netăiate, deasupra încheieturii cu tulpanul scos de pe cap, peste care mai înfăşurase încă o cârpă sau două. Făcuse asta cu gesturi atât de iuți încât nici cele două fetițe date la o parte şi nici el însuşi, aflat în epicentru, nu fuseseră în stare să le urmărească de la un cap la altul. Lacrimile o podidiră abia la sfârşit. Ca şi cum ar fi ajuns-o din urmă, după o goană infinită, tot atunci izbucni şi disperarea cea fără de margini.
Ce se înțelegea din căinarea ei, era numele lui, pe care-l repetase mereu, strângându-l în brațe. Gavriluță! Amintirea durerii se estompase cu timpul, cântecul ei pe jumătate şoptit încă îi răsuna uneori în urechi. În privirea ei întrezărise atunci şi vălul întunecat pe care-l vezi în ochii femeilor, ținuți de altfel ascunşi, acoperiți, atunci când îşi plâng morții. Peste acest prag el trecuse însă, după câteva luni o să apară şi crusta sub care se va forma pielea cea nouă pe cionturile cicatrizate iar din această nenorocire până la urmă nimic nu ajunsese la suflet, unde pot fi răni şi mai mari şi imposibil de vindecat vreodată.
Privirea ei stranie n-o uitase însă. O va mai vedea la o lupoaică nu peste mult, cu care, fiind călare, se va încrucişa departe, în câmpul viscolit. O lupoaică sură, cu ochi galbeni, la mai puțin de o sută de metri, poate deveni periculoasă, chiar şi dacă ai puşca pregătită şi un cal pe care să te bizui cum era Nuşka. Probabil şi puii ei erau pe aproape, ascunşi în tufişurile ninse, ca nişte căciuli presărate în stepă, ceea ce mărea şi mai mult pericolul. Armăsarul adulmecase mirosul de lup, cu toate că vântul le sufla din spate, şi sforăia speriat. Îl stăpânise foarte greu dar va ezita să ridice arma la ochi. Lupoaica îl ațintise şi ea cu o privire fixă, atentă şi fără să-şi arate colții. O va lăsa aşadar să se întoarcă, aşa cum numai lupii o fac, cu gâtul țeapăn, şi să se îndepărteze în spulberul viscolit de vântul dinspre răsărit, fascinat de această asemănare din amintirea care se suprapunea aproape perfect...
După aceea, brusc, mămuca se schimbase: în felul ei de a fi apăru un plus de asprime.
De această schimbare se plângeau şi vecinele care o cunoşteau ca pe o ființă înțelegătoare şi veselă, care merge la clăci sau în poveşti, cu furca în brâu, cântă şi joacă cu foc la horă, chiar şi după primele două naşteri, dacă se iveşte ocazia, iar această ocazie se ivea adesea pentru că era o femeie după care se întorc bărbații ca să-şi clătească privirea. Văduvia, cu necazurile ei, o speriase şi-o înrăise, îi spuneau cei cu care se întâlnea când el venea de la Cernăuți, de la şcoală. Gavril M. învățase însă să judece fără patima speriată din copilărie şi-şi dădea seama că, în absența lui, cu mămuca se petrecuse ceva mai complicat decât ceea ce înăcreşte sau înrăieşte un suflet.
În război, când el şi Parascuța erau prea mici ca să înțeleagă ceva, ei îi murise unicul frate, mai mare cu câțiva ani, despre care povestea rar dar el ştia că ținuse foarte mult la el. Părinții mor pentru că aşa dă Domnul, explica ea. Gloanțele care-i ucid pe copiii lor au în schimb cifra cea rea, scrisă cu sânge, 666, de la Necuratul. Dar nici acest gând straniu nu era în stare să-i liniştească durerea din suflet, cât ar fi fost ea de ascunsă acolo. Veni la rând, când ea era cu doi plozi pe cap şi cu încă unul în burtă, bradul din adâncul pădurii care-i sfârtecase bărbatul. Aceste nenorociri, una după alta, şi al căror şir părea că încă se va lungi, socotind şi mâna ciuntită la şişcorniță a băiatului, provocaseră o fisură, o dizlocare în sufletul ei. Tot ce i se întâmplase era o pedeapsă pe care trebuia să şi-o asume de una singură: o şi spunea uneori, cu o duritate întoarsă spre sine, speriindu-i pe toți.
Putea fi şi unul din păcatele „fără de voie” despre care se pomeneşte în rugăciuni. Timpul făcea în aşa fel încât acum era scos din raza privirii şi pentru nimeni, nici pentru copiii ei, nu era clar dacă ea are ceva precis în minte. (Ce faptă sau ce gând anume consumat cândva, uitat şi de aceea neinvocat vreodată lumina totuşi în adâncime şi beznă ca mucegaiul de lemn ud, în pădure, cu fosforescența lui albăstrie.)
Adevărul e că ea nu se plîngea nimănui, lăsând să se înțeleagă că nu cere vreun ajutor, vreo îndurare pentru sine. Acceptase că e lovită cu o cruzime prea mare, necruțătoare, de care nimeni nu se poate feri, pentru că aşa e să fie, condamnarea şi sentința fiind rămase în urmă şi acolo nu le prescria nici o putere lumească.
Planul pe care şi-l făcuse ținea însă de puterile ei. Fetele, de pildă, trebuiau măritate repede, cât era încă în puterile ei să le susțină. Zestrea lor fusese tocmită şi ea. Iar băiatul trebuia trimis la şcoală neapărat, neavând atâta pământ cât să le ajungă la toți. Şi-l visase pentru preoție şi ani în şir se rugase la Dumnezeu vrând să i-l dăruiască – dar judecata ei era prea complicată ca s-o înțeleagă cineva. Cu degetele tăiate, acum, află ea de la părintele Gorcea, care avea cunoştință de o parte din aceste plănuiri, nu mai putea niciodată să fie preot, care ca să îl slujească pe Domnul trebuie să fie întreg. Părintele n-o încurajase însă nici o clipă în temerile ei pentru băiat, pentru soarta acestuia. Ea, ca o femeie cuminte, îl aprobase smerită. În secret ieşea însă la iveală cea care va ține cu înverşunare să-l aibă sub ochi tot timpul şi să-l păzească de alt ceas rău, nemaiputând conta decât pe sine. Începuse în acei ani de la sfârşitul copilăriei lui să-l care mereu cu ea, cum îşi cară unele animale puii, în cele mai neverosimile locuri şi la tot mai mari distanțe de casă.
(Fragment de roman)




RADU MAREŞ