Proză
Şerban Anghelescu
* * *
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Cînd intru într-un spațiu nu mă uit ca alții la chelnerițe sau barmanițe sau tipe de la masă nu domle eu mă uit la mese mă îndrăgostesc direct de mese din ce-or fi ele făcute. Nu pot să-i sufăr păştia noi care au distrus gîndirea şi punctuația că omul gîndeşte cu virgule fapt demonstrat ştiințific la Londra şi cu paranteze eu sînt vechi domle şi sînt mîndru uite o vezi nu nu acolo mai la dreapta o Silva neagră te rog da aia cu o aluniță pe piciorul drept e masapatru prima mea iubire. M-a distrus domle mi-a mîncat nopțile aşa cum o vezi face pe distanta da-i o tîrfă de ultimă speță se ține cu toți şi ştii e alcoolică răstoarnă paharele şi bea tot ce curge pe ea neruşinata şi nu găseşti sub ea o firimitură mănîncă tot şi face avansuri clienților suspendă-ți pofta-n cui îți aud urechea hulpavă de murdărele à la Brumaru de Sade şi aşa anonim cum mă vezi da am şi eu mîndria mea am părăsit-o brusc. Am găsit alta. Nu nu ți-o arăt ce-s fraier da-ți spun cînd o ating îmi dă fiori de transcendență că am citit şi eu cărți în tinerețe îi aduc mereu flori şi-mi zîmbeşte numai mie şi se leagănă uşor numai pentru mine şi levitează uşor şi simt aşteptarea nu miracolul aşteptarea lui febrilă sfiala tăcerea perfectă a inimii în care apare minunea. In statu nascendi.
*
Pe patul de moarte, pe pămîntul de moarte zăcea un muribund oarecare. După datină ar fi trebuit să transmită un ultim mesaj solemn, de neuitat, cuiva apropiat. Ciorilor din preajmă. Unei ființe dragi. Urmaşilor. Cioclilor. Nu găsea nici o formulă fericită de despărțire în memoria agonizantă. Al dumneavoastră pentru totdeauna, cu drag, cu stimă, sincere condoleanțe, după o lungă şi grea suferință, rămîneți cu bine păreau prea palide. Un strigăt superb de revoltă sau de bucurie cu care să încheie o viață anonimă. O moarte glorioasă. Cum naiba să descoperi vorbele nemuritoare să sfîşii posteritatea ca un fulger infinit cînd ai fost un, o, nu găsea repede expresia desăvîrşită a abjecției, măcar atît să poată spune clar, dar nici ticăloşia nu se lăsa pronunțată într-o propoziție memorabilă, de dicționar. Tăcerea atunci, tăcerea dinaintea naşterii, tăcerea sublimă a stelelor moarte, să tacă în acea tăcere unică a sfîntului, să se lase înregistrat în diploma lui de mort: Numele mortului necunoscut, vîrsta mortului necunoscută, cetățenia mortului necunoscută, sexul mortului necunoscut, locul morții necunoscut, cauza morții necunoscută, destinația mortului necunoscută.
*
Era un om care trăia pentru că s-a născut. Cobora scări, umbla pe asfalt. Ocolea maşinile parcate pe trotuar, se strecura printre gropile oraşului natal, evita bălțile, trăia într-o lume ostilă picioarelor lui edematoase, înaintarea pedestră devenea imposibilă, gîfîia printre caroserii, se sufoca des, dispera, se uita spre cer, se oprea din ce în ce mai des să-şi tragă sufletul, îşi privea pantofii albiți de praf, cu tălpi înălțate enorm de straturi nenumărate formate din căcat de cîine, excremente delicate de mierlă şi dejecții de graur, nu văzuse în viața lui grauri, şi-a simțit labele picioarelor subțiindu-se brusc, răcoros, ieşind din carcera pantofilor care rămînea tot mai jos, mai stinsă, se întreba dacă suferă o metamorfoză ca în poveştile vechi care te schimbau în ce li se abătea lor în chiparos, în izvor, în chioşc de ziare sau în cartelă de telefon şi zbura firesc nu ca o pasăre, mai degrabă ca un avion de hîrtie sau ca un şi abandona comparațiile, vechi exercițiu retoric acum inutil iar pantofii şi astăzi intacți stau mărturie pe un mic promontoriu între maşinile moarte în oraşul mort, stau pe asfaltul patriei cu gura căscată aşteptînd întoarcerea locatarilor picioare şi omul nu se mai vedea deloc, nici cît o albină în soare, comparația nu-i aparține, el renunțase, era un om care zbura pentru că nu mai putea să meargă.
*
Întîi, din trufie, a vrut să-şi trăiască viața ca (pe) o crimă perfectă. Să nu lase urme. N-a reuşit. Toți lăsăm urme. Peştele în apă. Bărbatul în femeie. Îi plăceau multe lucruri dar, mai ales, să descojească, să elibereze de sub asprul şi rugosul cojii suprafața lucioasă, curată, deseori dură. Curăța cartofi, nuiele verzi, subțiri, mai puțin mere fiindcă aveau o coajă admirabilă, netedă, bună de pipăit, ouă răscoapte, cu grijă să nu rupă carnea lor delicată, un eşec îl făcea să sufere îndelung şi fasole. Punea într-o oală mare plină cu apă boabe de fasole, cu sutele, le lăsa peste noapte şi dimineața începea să desfacă pielițele subțiri umflate cu mişcări abile, scoțînd la lumină bobul. Unele coji, îndărătnice şi vrăjmaşe refuzau să se despartă de miez. Le arunca disprețuitor şi curăța mai departe, din ce în ce mai repede, delirant, amețitor, orgiastic pînă cînd uita de lume, de slujbă, de familie, de soare şi lună, de facturile neachitate, de teama de moarte, de toate şi de psihanaliză. Într-o zi pe cînd curăța cartofi mediocri deasupra chiuvetei prea înguste din bucătărie s-a tăiat la un deget şi a privit amuzat o sferă de sînge întunecat prelingîndu-se pe curba falangei, curgînd în aer şi oprindu-se din cădere, suspendată deasupra chiuvetei, uluită, uitînd să coboare după lege. A înțeles că e chemat spre nu se ştie ce nemaifăcut de el şi a încercat abandonînd curățatul de parcă n-ar fi fost deliciul suprem al singurătății, să cînte, să cioplească, să se îngerească, să danseze, să fie necruțător, abject, punctual şi să scrie. Pentru că nimic din cele enumerate şi din cele nenumărate nu-i ieşea, a început să scrie. I s-a arătat cu o limpezime orbitoare şi absolută deşertăciunea conținutului, a sensurilor clare sau obscure, suprapuse, încrucişate, demente. Nu are însemnătate nici grafia şi nici limba în care scrii, deşi, recunoştea, grafiile sînt seducătoare. Materia pe care scrii, hm, da, ei bine, după mici încercări ratate: piatră, asfalt, capace de pian, email, sticlă, apă, nisip, lemn de toate esențele, auzi, scris parfumat, ce oroare, aripi de pasăre şi dacă s-ar fi putut, dar nu se putea pe toate obiectele materiale ale universului infinit, a ajuns la hîrtie, puțin îngălbenită de vreme dar încă bună. Cu ce să scrie? Aici n-a mai avut nici răbdare, nici delir experimental, trecuseră douăzeci de ani de la picătura suspendată era bătrîn îşi ducea cu greu zilele şi nopțile, a pus mîna pe un pix ordinar cu pastă şi a umplut compact aproape fără aer între rînduri şi litere multe foi. Nu arunca nimic. Adnota, revenea, schimba ordinea cuvintelor fără să şteargă nici o iotă. Totul vizibil pe manuscris, încîlcit peste măsură dar descifrabil. Nu mai avea timp pentru forma unică, ucigaşă şi absurdă (ne varietur). Devenise stînjenitor într-o casă mică vraful de hîrtii scrise, mormanul cotropitor, valul sufocant de hîrtie, cartea fără sfîrşit şi oricum cineva trebuia, cineva străin, să citească. S-a hotărît brusc. Nu oameni, nu pisici, nu găini. E prea puțin. Nici manuscrise în sticle aruncate pe apa dezlănțuită a Sîmbetei, nici cărți îngropate pentru posteritate. Focul, da, ar merge, să le ardă şi fumul jertfei să urce spre cer. Da, dar nu numai atît. Cu trudă enormă, n-a fost agil niciodată, s-a urcat în copaci şi a fixat cum a putut, stîngaci, bucăți de manuscris legate grosolan cu sfoară să le citească vîntul şi ploaia, să putrezească, să se descompună şi atomii sau moleculele, nu era sigur, să invadeze spațiul, să ajungă în locuri pustii, virgine, la dracu în praznic, a urcat pe munți pe căi abrupte şi a lăsat manuscrise, a aruncat în prăpăstii, în rîuri, a abandonat în gropi imunde cu gunoi cartea sau cărțile, îl vedeți şi acum rătăcind printre voi mut, desculț, transparent, neistovit, nemuritor umblînd să-i citească Dumnezeu cartea.
*
Pe patul de moarte, pe pămîntul de moarte zăcea un muribund oarecare. După datină ar fi trebuit să transmită un ultim mesaj solemn, de neuitat, cuiva apropiat. Ciorilor din preajmă. Unei ființe dragi. Urmaşilor. Cioclilor. Nu găsea nici o formulă fericită de despărțire în memoria agonizantă. Al dumneavoastră pentru totdeauna, cu drag, cu stimă, sincere condoleanțe, după o lungă şi grea suferință, rămîneți cu bine păreau prea palide. Un strigăt superb de revoltă sau de bucurie cu care să încheie o viață anonimă. O moarte glorioasă. Cum naiba să descoperi vorbele nemuritoare să sfîşii posteritatea ca un fulger infinit cînd ai fost un, o, nu găsea repede expresia desăvîrşită a abjecției, măcar atît să poată spune clar, dar nici ticăloşia nu se lăsa pronunțată într-o propoziție memorabilă, de dicționar. Tăcerea atunci, tăcerea dinaintea naşterii, tăcerea sublimă a stelelor moarte, să tacă în acea tăcere unică a sfîntului, să se lase înregistrat în diploma lui de mort: Numele mortului necunoscut, vîrsta mortului necunoscută, cetățenia mortului necunoscută, sexul mortului necunoscut, locul morții necunoscut, cauza morții necunoscută, destinația mortului necunoscută.
*
Era un om care trăia pentru că s-a născut. Cobora scări, umbla pe asfalt. Ocolea maşinile parcate pe trotuar, se strecura printre gropile oraşului natal, evita bălțile, trăia într-o lume ostilă picioarelor lui edematoase, înaintarea pedestră devenea imposibilă, gîfîia printre caroserii, se sufoca des, dispera, se uita spre cer, se oprea din ce în ce mai des să-şi tragă sufletul, îşi privea pantofii albiți de praf, cu tălpi înălțate enorm de straturi nenumărate formate din căcat de cîine, excremente delicate de mierlă şi dejecții de graur, nu văzuse în viața lui grauri, şi-a simțit labele picioarelor subțiindu-se brusc, răcoros, ieşind din carcera pantofilor care rămînea tot mai jos, mai stinsă, se întreba dacă suferă o metamorfoză ca în poveştile vechi care te schimbau în ce li se abătea lor în chiparos, în izvor, în chioşc de ziare sau în cartelă de telefon şi zbura firesc nu ca o pasăre, mai degrabă ca un avion de hîrtie sau ca un şi abandona comparațiile, vechi exercițiu retoric acum inutil iar pantofii şi astăzi intacți stau mărturie pe un mic promontoriu între maşinile moarte în oraşul mort, stau pe asfaltul patriei cu gura căscată aşteptînd întoarcerea locatarilor picioare şi omul nu se mai vedea deloc, nici cît o albină în soare, comparația nu-i aparține, el renunțase, era un om care zbura pentru că nu mai putea să meargă.
*
Întîi, din trufie, a vrut să-şi trăiască viața ca (pe) o crimă perfectă. Să nu lase urme. N-a reuşit. Toți lăsăm urme. Peştele în apă. Bărbatul în femeie. Îi plăceau multe lucruri dar, mai ales, să descojească, să elibereze de sub asprul şi rugosul cojii suprafața lucioasă, curată, deseori dură. Curăța cartofi, nuiele verzi, subțiri, mai puțin mere fiindcă aveau o coajă admirabilă, netedă, bună de pipăit, ouă răscoapte, cu grijă să nu rupă carnea lor delicată, un eşec îl făcea să sufere îndelung şi fasole. Punea într-o oală mare plină cu apă boabe de fasole, cu sutele, le lăsa peste noapte şi dimineața începea să desfacă pielițele subțiri umflate cu mişcări abile, scoțînd la lumină bobul. Unele coji, îndărătnice şi vrăjmaşe refuzau să se despartă de miez. Le arunca disprețuitor şi curăța mai departe, din ce în ce mai repede, delirant, amețitor, orgiastic pînă cînd uita de lume, de slujbă, de familie, de soare şi lună, de facturile neachitate, de teama de moarte, de toate şi de psihanaliză. Într-o zi pe cînd curăța cartofi mediocri deasupra chiuvetei prea înguste din bucătărie s-a tăiat la un deget şi a privit amuzat o sferă de sînge întunecat prelingîndu-se pe curba falangei, curgînd în aer şi oprindu-se din cădere, suspendată deasupra chiuvetei, uluită, uitînd să coboare după lege. A înțeles că e chemat spre nu se ştie ce nemaifăcut de el şi a încercat abandonînd curățatul de parcă n-ar fi fost deliciul suprem al singurătății, să cînte, să cioplească, să se îngerească, să danseze, să fie necruțător, abject, punctual şi să scrie. Pentru că nimic din cele enumerate şi din cele nenumărate nu-i ieşea, a început să scrie. I s-a arătat cu o limpezime orbitoare şi absolută deşertăciunea conținutului, a sensurilor clare sau obscure, suprapuse, încrucişate, demente. Nu are însemnătate nici grafia şi nici limba în care scrii, deşi, recunoştea, grafiile sînt seducătoare. Materia pe care scrii, hm, da, ei bine, după mici încercări ratate: piatră, asfalt, capace de pian, email, sticlă, apă, nisip, lemn de toate esențele, auzi, scris parfumat, ce oroare, aripi de pasăre şi dacă s-ar fi putut, dar nu se putea pe toate obiectele materiale ale universului infinit, a ajuns la hîrtie, puțin îngălbenită de vreme dar încă bună. Cu ce să scrie? Aici n-a mai avut nici răbdare, nici delir experimental, trecuseră douăzeci de ani de la picătura suspendată era bătrîn îşi ducea cu greu zilele şi nopțile, a pus mîna pe un pix ordinar cu pastă şi a umplut compact aproape fără aer între rînduri şi litere multe foi. Nu arunca nimic. Adnota, revenea, schimba ordinea cuvintelor fără să şteargă nici o iotă. Totul vizibil pe manuscris, încîlcit peste măsură dar descifrabil. Nu mai avea timp pentru forma unică, ucigaşă şi absurdă (ne varietur). Devenise stînjenitor într-o casă mică vraful de hîrtii scrise, mormanul cotropitor, valul sufocant de hîrtie, cartea fără sfîrşit şi oricum cineva trebuia, cineva străin, să citească. S-a hotărît brusc. Nu oameni, nu pisici, nu găini. E prea puțin. Nici manuscrise în sticle aruncate pe apa dezlănțuită a Sîmbetei, nici cărți îngropate pentru posteritate. Focul, da, ar merge, să le ardă şi fumul jertfei să urce spre cer. Da, dar nu numai atît. Cu trudă enormă, n-a fost agil niciodată, s-a urcat în copaci şi a fixat cum a putut, stîngaci, bucăți de manuscris legate grosolan cu sfoară să le citească vîntul şi ploaia, să putrezească, să se descompună şi atomii sau moleculele, nu era sigur, să invadeze spațiul, să ajungă în locuri pustii, virgine, la dracu în praznic, a urcat pe munți pe căi abrupte şi a lăsat manuscrise, a aruncat în prăpăstii, în rîuri, a abandonat în gropi imunde cu gunoi cartea sau cărțile, îl vedeți şi acum rătăcind printre voi mut, desculț, transparent, neistovit, nemuritor umblînd să-i citească Dumnezeu cartea.