SCENETA ALBASTRĂ. FRAGMENT

Sunt guzgan!

Ciudat, desigur. Fiindcă pînă nu demult am fost crunt mințit că-s un bou. Toți mă ştiau de-un bou. E ca şi cum mi s-ar fi luat aerul de la gură cînd am aflat noutatea. Atît de tare tînjesc acum după acest nume! țineam la el atît de mult, încît de la o vreme încoace mă mîndream că-l port, ba mai mult, începusem chiar şi să cred în identitatea mea de bovin. Chit că se vehicula prin ținut vestea că-s un bou şi încă cu b mare. Astfel, cu orice ocazie şi pentru orice eventualitate, nu încetam să încuviințez din capul meu încoronat cu nişte coarne viguroase, lăsînd întotdeauna clar să se-nțeleagă că nu-s capră, porc sau, în cel mai rău caz, om, sau altcineva, ci cu-adevărat un bou în toată tăria cuvîntului.

Cu toate acestea, din cauza mersului meu tărăgănat, cam şchiopătat şi oarecum abătut pe drumurile noastre de țară prăfuite, nu de puține ori s-a întîmplat să fiu hăituit de oameni. Specie rară, din cîte se ştie, pe cale de dispariție. Chiar ieri, la tranzistorul stăpînului meu, am auzit cu urechile mele că se bat şi se omoară cu furcile între ei de la o nimica toată. Şi dacă tot am apucat să vă spun despre această rasă, o săptămînă mai tîrziu, pînă să aflu că-s guzgan la o clacă țărănească, eram şi eu în treacăt pe-acolo, cînd doi muncitori puturoşi, unul cu coasa, celălalt cu grebla, au murit ambii din pură prostie. În mai puțin de jumătate de ceas de ciondăneală
i-am văzut prăbuşindu-se unul peste altul cu fața-n jos în iarba mustind de sînge. Rumegînd toată noaptea deasupra ieslii, cu mintea mea de bou înceată precum mi-e mersul, abia pe la orele dimineții am reuşit să-mi amintesc cauza morții celor doi țărani. Gîlceava lor a început din cauza laudei. Nu puteau să împartă meritele muncii lor de peste zi în fața nevestelor prezente şi ele la masă. Şi totul s-ar fi terminat cu bine dacă unul dintre ei, cel cu grebla, nu l-ar fi numit pe celălalt cu coasa bou. Astfel, sculîndu-se ambii de la masă, încă cu cănile de vin la gură, s-au încăierat într-o bătălie drăcească, scoțîndu-şi astfel ochii şi măruntaiele cu instrumentele de muncă.
Evident, erau şi zile cînd aceştia, de la mic la mare, de voie sau de nevoie, mă confundau în plină zi cu tot felul de vietăți, numai pe nume nu-mi spuneau. Mă numeau cum le venea la gură, după cum bătea vîntul. Sau poate o făceau intenționat să rîdă ca să treacă ziua mai uşor. În orice caz, pentru un bou încrezut cum eram mai mare ofensă nu se putea găsi pe fața pămîntului, ca atunci cînd mă făceau vacă. Jignire totală! De aceea, în asemenea cazuri extreme, evident, făceam totul ce-mi stătea în puteri pentru apărarea neamului meu. Aşa că, adesea, ca să nu supăr pe nimeni, cum sunt eu iubitor de pace, încercam să evit conflictul printr-o simplă ridicare din coadă. Astfel încît, strecurîndu-mă tăcut şi cu capul plecat prin mulțimea rea de gură, le fîlfîiam cu coada-n văzduh în semn de adio şi-mi vedeam mai departe liniştit de păscut iarbă. Nu ştiam că, ridicîndu-mi coada astfel, îmi întăream absolut inconştient principiul identității. Şi de fiecare dată, le lăsam pe retină la alde gură cască o imagine uluitoare, care imprima în culori vii pronunțate nimic altceva decît o pereche de coaie vîrtoase încinse cu temeinicie de jur împrejur de-o vînă-nflăcărată. Mesaj ce voia să spună de la sine: „Unde s-a mai văzut vreodată o vacă cu ouă? Arătați-mi, oameni buni! E absurd, fireşte.”

Dar cum zilele frumoase nu țin mult, vorba tranzistorului, acestea fug repede din casă, mutîndu-se ca şi pasărea cu cîntatul dintr-un copac în altul, – cît ai clipi au sosit şi zilele amare. Nu mai tîrziu, chiar de azi totul în viața mea s-a întors cu fundu-n sus. Mi s-a adus la cunoştință, deci, că nu-s bou. Atunci, cine-s eu? Nici măcar vacă sau oaie nu sunt, ba mai rău – un şobolan. O infimă rozătoare. De bună seamă, dezamăgirea mi-a fost ucigătoare! Mai mult decît atît, se bîrfeşte că-s un şobolan fătat într-o gunoişte de la marginea oraşului. Evident, ajungînd această veste usturătoare la urechile mele, ca orice ființă vie fără identitate, fără să mă mai pun pe gînduri îndată am intrat în amănunte ca să-mi descopăr în sfîrşit trecutul, încă de la început dubios. Acum, şi să fi vrut, nu mai puteam să nu cred în cele spuse, odată ce mi se trînteau în față stivuri de hîrtii, scotocite de prin naiba ştie ce arhive, care confirmau odată-n plus proveniența mea de guzgan. Pe deasupra, drept argumente mi se aduceau ca exemplu o grămadă de fapte reale cu care personal mă confrunt în viața de zi cu zi. Obosit de-atîtea explicații, în fine, oarecum stînjenit, am dat din cap. Astfel, le-a reuşit şi de data asta pînă la urmă să mă convingă de actualul meu statut social. Şi-\ntr-adevăr, am aflat c-am fost zămislit în clipa cînd se stîrnise furtuna într-o colivie de papagal părăsită, care, cel mai probabil, a fost azvîrlită de rea. Sau poate papagalul murise, cine ştie. Cert este că tot în aceeaşi cuşcă am fost adus pe lume, în sens la gunoi.
Gunoiştea începe chiar din orăşel şi se termină, şi parcă nu se mai termină nicăieri, se tot extinde cu paşi greoi cărînd după sine o duhoare înțepătoare de pişat de cîini, încununată cu holde îmbelşugate de scaieți, parcă fără sfîrşit.
În chinurile facerii, din mulțimea de frați, singurul viu am rămas eu. Se mai spune că în acea zi de mare cumpănă, scremîndu-se să ieşim numai ea ştie pe unde, cu-o lăbuță înțepenită în aer, două ore mai tîrziu avea să-şi dea şi ea sufletul cu colții înfipți puternic de durere în uşița de plastic a coliviei.

Astfel, îmi duc zilele în această cuşcă pustie aruncată de-un vînt năprasnic la nimereală peste nişte borcane sparte de magiun, în care nici azi nu mai încetează să bîzîe muştele gonite de-un soare criminal. Nimic nou în gunoiştea asta. Afară numai de naşterea altor confrați ai mei. Mai mult nimic. Gunoi, putoare fierbinte şi plictiseală foşnitoare pînă-n măduva oaselor. De cînd mă ştiu îmi pute gura. Nu pentru că mă spăl pe dinți rareori, ci din cauza resturilor otrăvitoare pe care le-nghit cu scîrbă zi cu zi pentru a nu muri de foame. Cu toate că sunt tot timpul în căutarea a ceva proaspăt, întotdeauna dau numai peste mortăciuni. De aceea, mai mereu sunt flămînd. Unica ocupație a noastră, în care ne punem suflet de la naştere pînă la moarte este goana după hrană. Desigur, sunt zile cînd umblu sătul. Şi în acele zile istorice, căpătînd puteri noi, am obiceiul să mă cațăr pe-o ramă de ambulanță mîncată de rugină. Aceasta este plasată pe coasta din vest a grămezii. Fiind unul dintre cele mai înalte puncte de pe acest teren viran, de la acea înălțime jalnică, îmi pot plimba privirea a lene peste fojgăiala confraților ce se bălăcesc în murdăria de jos. În acele clipe, cocoțat sus, cu stomacul plin, mijindu-mi ochii de plăcere, gunoiştea îmi pare a fi aşa de colorată şi îmbietoare, încît cu uşurință voită o poți asemui cu-o insulă vrăjită. Însă pe măsură ce grămada de gunoi creşte, pofta de viață în spatele acestui munte de minciuni devine tot mai invizibilă.

Din mai rău în mai rău. Vreau să spun că era o vară toridă. Un strop de ploaie nu căzuse încă din luna martie. În cursul unei după-amiezi, care părea a fi ca toate după-amiezile, în gunoişte s-a întîmplat ceva ciudat. Pe la ora patru, soarele se feri după un nor negru înspăimîntător care apăruse pe neaşteptate pe cerul şters pînă atunci nepătat. Un vînt puternic suflat dinspre miază-zi aduse îndată după sine o ploaie torențială nemaipomenit de rece. Toți trăitorii ne ascunsesem care şi pe unde-i apucase ploaia. Trăgeam în pripă peste capete obloane improvizate din diferite materiale plastice aflate la îndemîna fiecăruia. Ploaia a durat cinci zile, aproape o săptămînă încheiată dacă punem la socoteală şi burnița de sîmbătă spre duminică dimineața. Luni, cu noaptea-n cap, pe un clar de lună, ne-am scos capetele din ascuzişuri şi-am pornit împreună cu toată cohorta de guzgani la suprafață, în recunoaştere. Astfel, observasem cu toții, muți de mirare, ciudățenia. În urma unor schimbări biologice produse pe bază de azot cauzate de acea ploaie blestemată toate lucrurile au devenit transparente. Cărora, în mod normal, le-ar fi trebuit ani lumină pentru a fi descoperite cu ochiul liber. Dar atunci, ciudățenia ne permitea să vedem ca prin sticlă pînă şi cele mai infime obiecte aflate sub cele mai adînci straturi de gunoi.

Vreau să spun că-n după-amiaza aceea, după luni de zile de zăpuşeală şi secetă, de teama fulgerului şi a rafalelor de vînt, zăpăcit şi încurcat, mă adă­postisem în grabă în colivia mea, crezînd că ăsta-i sfîrşitul. De spaimă să nu fiu lovit de sabia cerului, cu ochii închişi strîns şi tremurînd tot,
m-am ghemuit repede peste o bucățică de slănină sleită căpătată cu greu şi pu­să la păstrare pentru zile negre. De groaza descărcărilor electrice mă re­fu­giasem în cotlonul somnului. La un moment dat, – credeam că visez –, am auzit în capul meu o detunătură care nu prea semăna cu cea venită din cer. Mă silisem să adorm imediat pentru a scăpa în orice chip de acea realitate monstruoasă. Abia după o săptămînă, cum spuneam, am fost deşteptat de-un zgomot infernal produs de şenilele unui tractor care venise şi descărcase tocmai peste mine o remorcă plină cu deşeuri.

Şi cînd m-am trezit, buimac, încă somnoros, nu-mi venea să-mi cred ochilor. De unde şi pînă unde? M-am pomenit şezînd pe-un scaun rotativ, iar în fața mea de-odată au apărut nişte brațe vînjoase ce-mi aşezau cu pricepere de amator un prosop alb scrobit şi parfumat la gît. “Trebuie să vă radem barba, altfel vă pierdem..”, spuse cel ce stătea în spatele meu netezindu-mi c-o grijă aproape paternă favoriții. Fiindcă am moştenit totuşi nişte caractere nesuferite ce-mi trădează pe dată originea de rozătoare, pe cînd îmi ungea cu pămătuful spumos barba, o ispită necruțătoare venită din instinct mă-mpingea să-l încolțesc de degetul mare. Lipindu-mi-se cu pieptul de ceafă, mi-a înălțat bărbia cu dosul palmei iar cu cealaltă mînă îmi suci subit creştetul cu tot cu gît, ca pe-o jucărie, înspre o ilustrată ce stătea aninată de perete, exact în fața mea, la o depărtare de-un metru. Crudă mi-a fost însă nedumerirea mai întîi pentru că nu mai sunt nici pe-aproape guzgan, apoi pentru că nu puteam distinge cu ce vietate semăn. Dar în mai puțin de-o clipă furnicăturile din şira spinării mi-au fost potolite de bărbier, care îmi explică îndată că acela din fotografie este nepotul său fotbalist. şi învîrtindu-mă cu tot cu scaun la nouăzeci de grade, m-am recunoscut bucuros în fața unei oglinzi în care mă reflectam doar eu şi bărbierul de la piept în sus situat în spatele meu. Un exemplu ferm că nu-i altul, ci anume eu eram acela din oglindă ar fi, evident, trăsăturile: mustață lungă şi aspră – ai gîndi că-i cusută – sub un nas cărnos. Nas care întrece orice măsură, concurează necontenit în mărime cu focarul ispititor dintre picioare. În ansamblu, fața mea aduce cu-un cartof stricat. Țuguiată, cu obraji scofîlciți plini de coşuri mari, care nu se compară cu fruntea mea mică şi desfigurată, de-ai zice că e o etichetă din polietilenă, încrețită la foc. În ce priveşte deprinderile, am dobîndit ereditar o mulțime. Nu cred c-aş avea răbdare să le enumăr aici pe toate. Însă una dintre cele mai vădite însuşiri ale mele, care-ți sare-n ochi pe dată, este mîncatul unghiilor. Şi n-am vrut să spun, dar o spun şi pe asta. Cînd dau să vorbesc, mi se întrezăreşte limba ca o găluşcă printre dinții mei rari şi ascuțiți. Aşa că orice-aş face, tot nu-mi pot ascunde trecutul.