Cronica literară
Vitalie Ciobanu
MEMORIILE "FIERBINȚI" ALE PERESTROIKĂI
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Despre Constantin Cheianu se pot spune multe. Este dramaturg şi prozator, critic de teatru şi publicist, animator al vieții culturale (cu o importantă experiență administrativă de profil), participant la talk-show-uri on-line ale mass-media independente de la Chişinău (televiziunile propriu-zise, inclusiv cea publică, îl boicotează, ca şi pe majoritatea oamenilor de cultură basarabeni cu vederi democratice şi pro-române, pro-europene, dar să sperăm că asta doar până într-o zi!). Constantin Cheianu e un intelectual activ implicat în actualitatea politică şi socială: vorbeşte, comentează, ia atitudini, nu refuză nici o provocare din care poate extrage o sugestie utilă pentru vreun text sau o piesă de teatru, absoarbe cotidianul prin toți porii lui. O fire proteică, dilematică, neliniştită, nu tocmai pe placul conaționalilor noştri împotmoliți în inerții iremediabile; un jurnalist abordând fără complexe şi false precauții orice temă „fierbinte” de pe piață, cultivând un apetit special pentru nuanțe şi subtile disocieri, deschis către înnoirile pe care le aduc vremurile tot mai nerăbdătoare cu Basarabia, cea atât de împotmolită în statutul ei de etern no man’s land, de răscruce buimacă a Estului cu Vestul. Un interlocutor de calitate, un coleg ce prețuieşte deliciile conversației şi „traficul” de idei, pentru că nu se ştie niciodată cum pot rodi ele într-o minte ascuțită.
Disponibilitatea pentru cele mai variate genuri şi teme i-au compus lui Constantin Cheianu renumele de „autor al surprizelor”. În ultimii ani isprăvile sale de creație capătă alura unor evenimente publice, în care nu lipsesc agitația mediatică şi zumzetul monden – vâna omului de teatru nu se dezminte! –, transformându-se de fiecare dată în simpatice prilejuri de socializare între prieteni şi comilitoni. Cea mai recentă ocazie de acest fel a furnizat-o dubla lansare a cărții, Sex & Perestroika, Ed. Cartier, 2009, la Chişinău şi Bucureşti. Un titlu voit comercial, în spiritul epocii noastre, dar o alăturare de termeni pe care autorul are grijă să o susțină cu argumente convingătoare, extrase generos din propria biografie. Nu e un roman, nu e proză scurtă şi nici dramaturgie – e un fel de jurnal sau… o carte de memorii. Cel puțin aşa o defineşte autorul. Memorii care amestecă evenimente trăite de Constantin Cheianu ca martor şi figurant – piese dintr-o „frescă de amurg” a imperiului (sovietic) –, şi episoade ale propriei intimități. Intervalul de timp încapsulat sunt cei 20 de ani scurşi de la perestroika lui Gorbaciov şi până la abolirea regimului neocomunist al lui Voronin, în vara acestui an. Însă cronologia este aleatorie, urmează chimia neîncadrabilă a sufletului, cum se spune, a impulsurilor lăuntrice ale artistului. Mulți dintre noi, cei ajunşi la maturitate în anii perestroikăi, se pot recunoaşte în fragmentele sale. Cum este cazul cu descrierea neuitatei demonstrații anticomuniste din 12 martie 1989, cea mai numeroasă manifestație de revoltă de până atunci, de la Chişinău – în jur de 30 000 de participanți –, marcată de lupte dintre protestatari şi trupele sovietice de securitate. Secvențele pe care le evocă sunt foarte vii, suculente. „Luptele” între cele două tabere, revoluționari şi milițieni, s-au dat alternativ pentru ocuparea tribunei oficiale de la statuia lui Lenin din piața guvernului (un loc „sacru” al puterii comuniste) şi, respectiv, în fața clădirii CC-ului, pe care încercau să o ia cu asalt protestatarii, numai că acum 20 de ani asediul edificiului faraonic fusese unul pe bune şi nu unul deturnat de agenții în civil ai regimului. Constantin Cheianu, deopotrivă narator şi personaj al evenimentelor din 12 martie 1989, relatează cu mult umor încăierările soldate cu câțiva răniți dar şi… cu un pantof pe care l-a pierdut el însuşi în busculada din fața CC-ului. Reproduc un fragment ce redă jocul de-a pisica şi şoarecele dintre mulțimea revoltată şi milițienii care încercau să prevină atacarea „templului” sovietic din Moldova:
„Noi galopam pe bulevard, galonații se strecurau printre arbori, sărind peste bănci, peste arbuşti, speriind plimbăreții întâlniți. Şi nu ai zice că erau făcuți ca nişte balerini, aveau constituția moldoveanului tipic: scunzi, crăcănați, burta revărsată peste centură, ochi căprui plini de gol (subl. mea, Vit.C.). M-au făcut să îmi amintesc de paznicii din colhoz, cei care răsăreau întotdeauna ca din pământ când veneam cu alți copii la furat cireşe ori piersici. Faptul că un om în toată firea ajungea să fugă ca un copil te bulversa cu nefirescul său. Numai că el alerga cu impetuozitatea unui tanc, şi asta deja te paraliza pur şi simplu. (…) Cu conştiința post factum de astăzi, îmi spun că, în momentul în care i-am pus aşa de bine la treabă, ar fi fost o chestie să recurgem la o manevră de înşelare. De pildă, în plină goană, să facem brusc stânga-împrejur şi să o luăm înapoi spre Lenin şi Casa Guvernului. Precis nu s-ar fi putut redresa cu burțile lor!...” (p. 18).
Citind acest pasaj (ce aminteşte de un videoclip cu polițişti, filmat la Bucureşti de Michael Jackson), am putea vorbi de o perspectivă ironică, parodică a autorului asupra comunismului, indusă, desigur, de distanța temporală față de acele evenimente, dar şi de stilul de bon-viveur al lui Cheianu, pe care i-l cunoaştem atât de bine din scrierile sale anterioare. Sigur că relatările diferă de la autor la autor. Numai că genul acesta de descrieri şi asociații amuzante, ce abundă în volum, sugerează esența comunismului sovietic din Basarabia. Una tragicomică, grotescă, dizolvantă prin absurdul ei, în acelaşi timp, înfricoşător şi derizoriu. Constantin Cheianu are pagini de eseistică remarcabilă, pătrunse de curaj intelectual şi de judecăți tranşante privind cauzele pentru care limba română a fost pe punctul să dispară în Moldova dintre Prut şi Nistru, dacă nu veneau oportun schimbările inaugurate de Gorbaciov (a fost omul providențial sosit într-un moment propice, dar asemenea sincronizări – între persoana potrivită şi împrejurarea favorabilă – nu sunt neapărat o regulă în istorie, după cum s-a văzut în august 1991, când nu am avut conducători capabili să înfăptuiască Unirea, nici la Chişinău, nici la Bucureşti). La Literatura şi Arta, de pildă – „bastionul anticomunismului” din anii ‘88-‘89 –, comandamentul era mai degrabă: luați-o mai uşor, băieți, nu dați prea tare în partid, că nu am primit încă semnalul de voie. Un comportament penibil, care a contrastat izbitor cu situația din țările baltice şi din republicile din Caucazul de Sud, Georgia şi Armenia, care şi-au păstrat pe toata durata ocupației sovietice alfabetul, chiar mai mult: la Tbilisi singura limba de stat fixată în Constituție era georgiana. Nu numai sistemul a fost de vină, spune Cheianu, ci şi multipla disponibilitate a intelectualilor noştri de a colabora, de a se încolona într-un marş entuziast de proslăvire a regimului sovietic în schimbul unor copioase privilegii. Soarta Moldovei independente a fost marcată, fatalmente, de această deformație congenitală, de lipsa de demnitate a multor basarabeni: „…nimeni, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – acum am înțeles-o atât de bine – nu se aşteptase, în anul 1985, la o perestroikă. Moldovenii, după douăzeci de ani de stagnare brejnevistă, ar mai fi zăcut bine-mersi alți douăzeci de ani de stagnare, modelul Cernenko, dacă acesta din urmă nu crăpa. Apoi putea să mai revină o epocă stalinistă, încă un dezgheț hruşciovist şi încă o stagnare brejnevistă. După care am fi avut nevoie să ne batem cu miliția şi armata nu vreo două luni, cum s-a întâmplat în realitate, ci vreo doi ani pentru limbă şi alfabet. Numai aşa am fi ştiut să le prețuim. Fiindcă am câştigat totul cam pe degeaba, am vânturat „cuceririle” noastre tot aşa, ca pe o pomană inutilă.” (p.174)
Nenorocirea Moldovei după 1991, mai observă Constantin Cheianu la fel de just şi perspicace, este că în locul unor nomenclaturişti sovietici mediocri au venit la guvernare nişte reformatori democrați mediocri, astfel că statul care a rezultat a fost o creație hidoasă, caricaturală, o coşmelie care s-a dărâmat, în 2001, drept în brațele românofobului Voronin. Moldova nu a avut coloană vertebrală. Mediocritatea s-a lățit peste tot. Oamenii de valoare au fost sugrumați şi „turnați” în primul rând de semenii lor, comunismul a găsit în Basarabia un teren extrem de vulnerabil. Cât timp va mai trece până vom înțelege că demnitatea chiar rentează în destinul unui popor?... O demonstrație convingătoare a acestei teze ne-a oferit revolta tinerilor din 7 aprilie 2009. Generația twitter, ieşită în stradă, şi, din păcate, tinerii omorâți în bătaie de bandiții în uniforme ai ministrului Papuc au obligat Opoziția anticomunistă să reziste tentativelor de şantaj şi corupere, şi să provoace alegeri anticipate care au condus la abolirea regimului Voronin.
Constantin Cheianu topeşte într-un discurs frivol-ironic realități care unui tânăr de azi sau unui occidental i se vor părea complet aberante, cum sunt lupta pentru o literă mai în spiritul limbii române (îmbrăcată pe atunci, în Basarabia, în cămaşa de forță a alfabetului chirilic), riscurile unei pronunții prea corecte sau folosirea imprudentă a unor neologisme, precum: discernământ, diluant, decalaj, discrepanță, distorsiune, divaga, incomprehensibil, decoct ş.a.m.d. (nu întâmplător Cheianu îşi ia drept motto al cărții un memorabil citat din Emil Cioran: „Visez la o lume în care oameni ar fi gata să moară pentru o virgulă”.) Cuprins de vervă, autorul imaginează o alternativă horror la perestroika, una în care limba română este definitiv radiată şi sunt eliminate ultimele şcoli şi grădinițe româneşti, iar memoria vechii identități se stinge sub efectul unei puternice anestezii. Privită prin prisma dezastrului basarabean post-sovietic, aproape întreaga epocă a „renaşterii naționale” din anii ‘88-‘89 apare ca o cacealma. Un spectacol al autoînşelării pus în scenă prin Marea Adunare Națională din 27 august 1991, când a fost proclamată independența Republicii Moldova: „La tribună, la umbra protectoare a lui Lenin, dominând mulțimea, se aflau frumoşii mincinoşi ai neamului, care nu mai oboseau să ne toarne balsam pe suflet, povestind chestii atât de eroice despre noi, cei adunați în piață. Aflam cu fior că, în ultimi 45 de ani, cât şezuserăm sub ruşi, nu făcuserăm altceva decât să ne gândim, sub conducerea din umbră a acestor mincinoşi solemni, la alfabetul latin, la democrație, la libertate, chiar dacă în fapt ei proslăviseră partidul, pe Lenin şi comunismul. Ce chestie super-faină asta, să vii în piață ca un ins oarecare şi să pleci de acolo erou-erou!” (p. 149)
Necruțător cu intelectualii, Constantin Cheianu se judecă pe sine cu nu mai puține menajamente. Expune un ecorşeu nu tocmai pe placul unui patriot român de generic. A fost în adolescența lui „bolnav” de comunism, îndoctrinat până în măduva oaselor de mirajul egalității între oameni, propovăduit de clasicii marxism-leninismului. Spune că ar fi putut foarte bine să ajungă o „canalie”, să fie racolat de KGB, dar l-a salvat „clopoțelul” perestroikăi. Fervoarea sa pro-comunistă mergea până într-acolo încât până şi propriul tată îl privea cu reticență, temându-se ca de un Pavlik Morozov in nuce, capabil să îl trădeze în numele idealurilor URSS-iste. Ca urmare, a preferat să-şi deschidă sufletul nu fiului său, activist şi eminent la învățătură, ci altui băiat din sat, căruia i-a povestit despre deportați, asasinate şi celelalte orori staliniste. Mulți ani mai târziu, după ce, student deja, va înțelege grație unor colegi mai în vârstă minciuna în care a trăit până atunci, autorul se va indigna de faptul că a fost evitat de tatăl său, că i-au fost ascunse adevăruri tragice despre propria familie: unul dintre bunici îi fusese ucis de ruşi după lungi interogatorii în ‘45. Altul a scăpat ca prin minune de Siberia, doar pentru că o rudă apropiată reuşise să îl şteargă de pe lista condamnaților la deportare.
Sexul – cel de-al doilea termen al binomului enunțat în titlul cărții – impregnează filele acestei biografii personale, împletindu-se, ca o ferigă tenace, pe trunchiul destinului național. La 30 de ani, cu sângele clocotindu-i în vene, incitat de tumultul răsturnărilor politice, autorul trăieşte o perpetuă stare de excitare. În consecință, se ambiționează să „şi-o tragă”, cum se zice în noul limbaj licențios, în diverse sedii de stat. Sunt acuplări frenetice şi sfidătoare, cu semnificație insurgentă asumată: în clădirea Guvernului Republicii Moldova, la Uniunea Teatrală sau chiar în simandicosul hotel al Comitetului Central. Sunt scene orgiastice mai mult decât explicite, zugrăvite cu un fel de entuziasm al defulării, pe deplin explicabil: cine nu şi-a dorit, vreodată, să spună nişte lucruri pe şleau, fără perdea, măcar pentru a-şi dovedi sieşi că are curajul, că este în stare de asta? Extrag o mostră de text, care pune în evidență plăcerea autorului de a proiecta erosul pe înaltele culmi ale politicii de partid şi de stat, clamate de un politruc comunist în cadrul unei şedințe la Uniunea Teatrală. Şedința se derula într-o cameră vecină celei în care naratorul şi prietena sa, Marcela Bezviconi, se dedau unor „acte antisociale” (alte secvențe savuroase veți descoperi… cumpărând cartea lui Constantin Cheianu): „Fraza oratorului „E necesar să dezvoltăm în fel şi chip bilingvismul național-rus” mă determină să-mi imaginez că Marcela întruchipează marele popor rus, mai ales că mi s-a lăudat cândva cu nişte strămoşi în acest sens. În acelaşi moment simt inspirația să fac ceea ce nu am mai încercat niciodată, o chestie citită în cărțile de specialitate, apărute în ultimul timp datorită, iarăşi, perestroikăi. „A-ha, îmi zic, după ce o aburc nu fără efort pe Marcela peste mine, asta trebuie să fie ceea ce se cheamă poziția „69”! Încântată de improvizație, Marcela se grăbeşte să mă ajute să dezvoltăm minute bune, în paralel, un bilingvism de invidiat, cred, pentru toate națiunile conlocuitoare din RSS Moldovenească.” (p. 161)
Scrisă pe parcursul unei jumătăți de an în plin marasm al regimului Voronin, şi încheiată pe o notă de seninătate, emoționantă şi solemnă, prin evocarea tinerilor care au redat Basarabiei şansa libertății grație revoltei lor genuine din 7 aprilie 2009, Constantin Cheianu menționează, într-un interviu, că Sex &Perestroika este cartea la care ține cel mai mult din tot ce a scris. Cred că are dreptate când spune asta, dacă ne gândim la tensiunea existențială pe care o cuprinde (a se vedea în aceeaşi ordine de idei şi considerațiile sale cu privire la „epopeea” regăsirii româno-române, îmbibate cu destulă amărăciune dar şi candoare sentimentală, sau cele descriind şocul pe care l-a trăit autorul în raport cu morga multiculturalistă a unor occidentali, mirați că un intelectual basarabean poate avea nişte reverii româneşti, „naționaliste”, ce contrazic trendurile zilei). Sigur că o asemenea lucrare, concepută mai ales cu intenție testimonial-confesivă, nu poate să epuizeze interpretările asupra ultimelor 20 de ani ai istoriei basarabene (şi nu are cum să elimine nevoia unor studii mai elaborate sau şansa unor cărți de literatură cu mize estetice mai ambițioase). Cu toate acestea, pentru publicul românesc şi pentru generația (foarte) tânără dintre Prut şi Nistru cartea lui Constantin Cheianu are o certă valoare documentară, întrucât comunică nişte lucruri esențiale despre cele petrecute aici, iar maniera liberă, neîncorsetată, captivantă a acestei cărți îi asigură succesul de public. Metodologic vorbind, se poate afirma că Sex & Perestroika (păstrând proporțiile) reprezintă o lucrare în genul Memoriilor lui Saint-Simon şi ale altor scriitori din literatura universală, care au avut orgoliul să prezinte dintr-o perspectivă personală nişte evenimente ale istoriei, devenite „marfă comună”, şi tocmai de aceea trezind destul scepticism în legătură cu şansa lor de a mai produce revelații cognitive. Scriitura lui Constantin Cheianu naşte un fel de meta-ficțiune în jurul faptelor relatate, care nu le diminuează veracitatea, ci le înzestrează cu o calitate specială. E vorba de ecoul de recognoscibilitate, de senzația de credibilitate tulburătoare, care apare în timpul lecturii, îndemnându-te să îți cauți propriul loc în narațiune, frisonându-te la ideea imaginii pe care ți-o poate rezerva sagacele povestitor. Constantin Cheianu este un autor ajuns la vârsta deplinei maturități creatoare.
De-acum încolo „surprizele” sale nu pot decât să confirme o valoare câştigată.
Constantin Cheianu, Sex & Perestroika, Chişinău, Ed. Cartier 2009
Disponibilitatea pentru cele mai variate genuri şi teme i-au compus lui Constantin Cheianu renumele de „autor al surprizelor”. În ultimii ani isprăvile sale de creație capătă alura unor evenimente publice, în care nu lipsesc agitația mediatică şi zumzetul monden – vâna omului de teatru nu se dezminte! –, transformându-se de fiecare dată în simpatice prilejuri de socializare între prieteni şi comilitoni. Cea mai recentă ocazie de acest fel a furnizat-o dubla lansare a cărții, Sex & Perestroika, Ed. Cartier, 2009, la Chişinău şi Bucureşti. Un titlu voit comercial, în spiritul epocii noastre, dar o alăturare de termeni pe care autorul are grijă să o susțină cu argumente convingătoare, extrase generos din propria biografie. Nu e un roman, nu e proză scurtă şi nici dramaturgie – e un fel de jurnal sau… o carte de memorii. Cel puțin aşa o defineşte autorul. Memorii care amestecă evenimente trăite de Constantin Cheianu ca martor şi figurant – piese dintr-o „frescă de amurg” a imperiului (sovietic) –, şi episoade ale propriei intimități. Intervalul de timp încapsulat sunt cei 20 de ani scurşi de la perestroika lui Gorbaciov şi până la abolirea regimului neocomunist al lui Voronin, în vara acestui an. Însă cronologia este aleatorie, urmează chimia neîncadrabilă a sufletului, cum se spune, a impulsurilor lăuntrice ale artistului. Mulți dintre noi, cei ajunşi la maturitate în anii perestroikăi, se pot recunoaşte în fragmentele sale. Cum este cazul cu descrierea neuitatei demonstrații anticomuniste din 12 martie 1989, cea mai numeroasă manifestație de revoltă de până atunci, de la Chişinău – în jur de 30 000 de participanți –, marcată de lupte dintre protestatari şi trupele sovietice de securitate. Secvențele pe care le evocă sunt foarte vii, suculente. „Luptele” între cele două tabere, revoluționari şi milițieni, s-au dat alternativ pentru ocuparea tribunei oficiale de la statuia lui Lenin din piața guvernului (un loc „sacru” al puterii comuniste) şi, respectiv, în fața clădirii CC-ului, pe care încercau să o ia cu asalt protestatarii, numai că acum 20 de ani asediul edificiului faraonic fusese unul pe bune şi nu unul deturnat de agenții în civil ai regimului. Constantin Cheianu, deopotrivă narator şi personaj al evenimentelor din 12 martie 1989, relatează cu mult umor încăierările soldate cu câțiva răniți dar şi… cu un pantof pe care l-a pierdut el însuşi în busculada din fața CC-ului. Reproduc un fragment ce redă jocul de-a pisica şi şoarecele dintre mulțimea revoltată şi milițienii care încercau să prevină atacarea „templului” sovietic din Moldova:
„Noi galopam pe bulevard, galonații se strecurau printre arbori, sărind peste bănci, peste arbuşti, speriind plimbăreții întâlniți. Şi nu ai zice că erau făcuți ca nişte balerini, aveau constituția moldoveanului tipic: scunzi, crăcănați, burta revărsată peste centură, ochi căprui plini de gol (subl. mea, Vit.C.). M-au făcut să îmi amintesc de paznicii din colhoz, cei care răsăreau întotdeauna ca din pământ când veneam cu alți copii la furat cireşe ori piersici. Faptul că un om în toată firea ajungea să fugă ca un copil te bulversa cu nefirescul său. Numai că el alerga cu impetuozitatea unui tanc, şi asta deja te paraliza pur şi simplu. (…) Cu conştiința post factum de astăzi, îmi spun că, în momentul în care i-am pus aşa de bine la treabă, ar fi fost o chestie să recurgem la o manevră de înşelare. De pildă, în plină goană, să facem brusc stânga-împrejur şi să o luăm înapoi spre Lenin şi Casa Guvernului. Precis nu s-ar fi putut redresa cu burțile lor!...” (p. 18).
Citind acest pasaj (ce aminteşte de un videoclip cu polițişti, filmat la Bucureşti de Michael Jackson), am putea vorbi de o perspectivă ironică, parodică a autorului asupra comunismului, indusă, desigur, de distanța temporală față de acele evenimente, dar şi de stilul de bon-viveur al lui Cheianu, pe care i-l cunoaştem atât de bine din scrierile sale anterioare. Sigur că relatările diferă de la autor la autor. Numai că genul acesta de descrieri şi asociații amuzante, ce abundă în volum, sugerează esența comunismului sovietic din Basarabia. Una tragicomică, grotescă, dizolvantă prin absurdul ei, în acelaşi timp, înfricoşător şi derizoriu. Constantin Cheianu are pagini de eseistică remarcabilă, pătrunse de curaj intelectual şi de judecăți tranşante privind cauzele pentru care limba română a fost pe punctul să dispară în Moldova dintre Prut şi Nistru, dacă nu veneau oportun schimbările inaugurate de Gorbaciov (a fost omul providențial sosit într-un moment propice, dar asemenea sincronizări – între persoana potrivită şi împrejurarea favorabilă – nu sunt neapărat o regulă în istorie, după cum s-a văzut în august 1991, când nu am avut conducători capabili să înfăptuiască Unirea, nici la Chişinău, nici la Bucureşti). La Literatura şi Arta, de pildă – „bastionul anticomunismului” din anii ‘88-‘89 –, comandamentul era mai degrabă: luați-o mai uşor, băieți, nu dați prea tare în partid, că nu am primit încă semnalul de voie. Un comportament penibil, care a contrastat izbitor cu situația din țările baltice şi din republicile din Caucazul de Sud, Georgia şi Armenia, care şi-au păstrat pe toata durata ocupației sovietice alfabetul, chiar mai mult: la Tbilisi singura limba de stat fixată în Constituție era georgiana. Nu numai sistemul a fost de vină, spune Cheianu, ci şi multipla disponibilitate a intelectualilor noştri de a colabora, de a se încolona într-un marş entuziast de proslăvire a regimului sovietic în schimbul unor copioase privilegii. Soarta Moldovei independente a fost marcată, fatalmente, de această deformație congenitală, de lipsa de demnitate a multor basarabeni: „…nimeni, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească – acum am înțeles-o atât de bine – nu se aşteptase, în anul 1985, la o perestroikă. Moldovenii, după douăzeci de ani de stagnare brejnevistă, ar mai fi zăcut bine-mersi alți douăzeci de ani de stagnare, modelul Cernenko, dacă acesta din urmă nu crăpa. Apoi putea să mai revină o epocă stalinistă, încă un dezgheț hruşciovist şi încă o stagnare brejnevistă. După care am fi avut nevoie să ne batem cu miliția şi armata nu vreo două luni, cum s-a întâmplat în realitate, ci vreo doi ani pentru limbă şi alfabet. Numai aşa am fi ştiut să le prețuim. Fiindcă am câştigat totul cam pe degeaba, am vânturat „cuceririle” noastre tot aşa, ca pe o pomană inutilă.” (p.174)
Nenorocirea Moldovei după 1991, mai observă Constantin Cheianu la fel de just şi perspicace, este că în locul unor nomenclaturişti sovietici mediocri au venit la guvernare nişte reformatori democrați mediocri, astfel că statul care a rezultat a fost o creație hidoasă, caricaturală, o coşmelie care s-a dărâmat, în 2001, drept în brațele românofobului Voronin. Moldova nu a avut coloană vertebrală. Mediocritatea s-a lățit peste tot. Oamenii de valoare au fost sugrumați şi „turnați” în primul rând de semenii lor, comunismul a găsit în Basarabia un teren extrem de vulnerabil. Cât timp va mai trece până vom înțelege că demnitatea chiar rentează în destinul unui popor?... O demonstrație convingătoare a acestei teze ne-a oferit revolta tinerilor din 7 aprilie 2009. Generația twitter, ieşită în stradă, şi, din păcate, tinerii omorâți în bătaie de bandiții în uniforme ai ministrului Papuc au obligat Opoziția anticomunistă să reziste tentativelor de şantaj şi corupere, şi să provoace alegeri anticipate care au condus la abolirea regimului Voronin.
Constantin Cheianu topeşte într-un discurs frivol-ironic realități care unui tânăr de azi sau unui occidental i se vor părea complet aberante, cum sunt lupta pentru o literă mai în spiritul limbii române (îmbrăcată pe atunci, în Basarabia, în cămaşa de forță a alfabetului chirilic), riscurile unei pronunții prea corecte sau folosirea imprudentă a unor neologisme, precum: discernământ, diluant, decalaj, discrepanță, distorsiune, divaga, incomprehensibil, decoct ş.a.m.d. (nu întâmplător Cheianu îşi ia drept motto al cărții un memorabil citat din Emil Cioran: „Visez la o lume în care oameni ar fi gata să moară pentru o virgulă”.) Cuprins de vervă, autorul imaginează o alternativă horror la perestroika, una în care limba română este definitiv radiată şi sunt eliminate ultimele şcoli şi grădinițe româneşti, iar memoria vechii identități se stinge sub efectul unei puternice anestezii. Privită prin prisma dezastrului basarabean post-sovietic, aproape întreaga epocă a „renaşterii naționale” din anii ‘88-‘89 apare ca o cacealma. Un spectacol al autoînşelării pus în scenă prin Marea Adunare Națională din 27 august 1991, când a fost proclamată independența Republicii Moldova: „La tribună, la umbra protectoare a lui Lenin, dominând mulțimea, se aflau frumoşii mincinoşi ai neamului, care nu mai oboseau să ne toarne balsam pe suflet, povestind chestii atât de eroice despre noi, cei adunați în piață. Aflam cu fior că, în ultimi 45 de ani, cât şezuserăm sub ruşi, nu făcuserăm altceva decât să ne gândim, sub conducerea din umbră a acestor mincinoşi solemni, la alfabetul latin, la democrație, la libertate, chiar dacă în fapt ei proslăviseră partidul, pe Lenin şi comunismul. Ce chestie super-faină asta, să vii în piață ca un ins oarecare şi să pleci de acolo erou-erou!” (p. 149)
Necruțător cu intelectualii, Constantin Cheianu se judecă pe sine cu nu mai puține menajamente. Expune un ecorşeu nu tocmai pe placul unui patriot român de generic. A fost în adolescența lui „bolnav” de comunism, îndoctrinat până în măduva oaselor de mirajul egalității între oameni, propovăduit de clasicii marxism-leninismului. Spune că ar fi putut foarte bine să ajungă o „canalie”, să fie racolat de KGB, dar l-a salvat „clopoțelul” perestroikăi. Fervoarea sa pro-comunistă mergea până într-acolo încât până şi propriul tată îl privea cu reticență, temându-se ca de un Pavlik Morozov in nuce, capabil să îl trădeze în numele idealurilor URSS-iste. Ca urmare, a preferat să-şi deschidă sufletul nu fiului său, activist şi eminent la învățătură, ci altui băiat din sat, căruia i-a povestit despre deportați, asasinate şi celelalte orori staliniste. Mulți ani mai târziu, după ce, student deja, va înțelege grație unor colegi mai în vârstă minciuna în care a trăit până atunci, autorul se va indigna de faptul că a fost evitat de tatăl său, că i-au fost ascunse adevăruri tragice despre propria familie: unul dintre bunici îi fusese ucis de ruşi după lungi interogatorii în ‘45. Altul a scăpat ca prin minune de Siberia, doar pentru că o rudă apropiată reuşise să îl şteargă de pe lista condamnaților la deportare.
Sexul – cel de-al doilea termen al binomului enunțat în titlul cărții – impregnează filele acestei biografii personale, împletindu-se, ca o ferigă tenace, pe trunchiul destinului național. La 30 de ani, cu sângele clocotindu-i în vene, incitat de tumultul răsturnărilor politice, autorul trăieşte o perpetuă stare de excitare. În consecință, se ambiționează să „şi-o tragă”, cum se zice în noul limbaj licențios, în diverse sedii de stat. Sunt acuplări frenetice şi sfidătoare, cu semnificație insurgentă asumată: în clădirea Guvernului Republicii Moldova, la Uniunea Teatrală sau chiar în simandicosul hotel al Comitetului Central. Sunt scene orgiastice mai mult decât explicite, zugrăvite cu un fel de entuziasm al defulării, pe deplin explicabil: cine nu şi-a dorit, vreodată, să spună nişte lucruri pe şleau, fără perdea, măcar pentru a-şi dovedi sieşi că are curajul, că este în stare de asta? Extrag o mostră de text, care pune în evidență plăcerea autorului de a proiecta erosul pe înaltele culmi ale politicii de partid şi de stat, clamate de un politruc comunist în cadrul unei şedințe la Uniunea Teatrală. Şedința se derula într-o cameră vecină celei în care naratorul şi prietena sa, Marcela Bezviconi, se dedau unor „acte antisociale” (alte secvențe savuroase veți descoperi… cumpărând cartea lui Constantin Cheianu): „Fraza oratorului „E necesar să dezvoltăm în fel şi chip bilingvismul național-rus” mă determină să-mi imaginez că Marcela întruchipează marele popor rus, mai ales că mi s-a lăudat cândva cu nişte strămoşi în acest sens. În acelaşi moment simt inspirația să fac ceea ce nu am mai încercat niciodată, o chestie citită în cărțile de specialitate, apărute în ultimul timp datorită, iarăşi, perestroikăi. „A-ha, îmi zic, după ce o aburc nu fără efort pe Marcela peste mine, asta trebuie să fie ceea ce se cheamă poziția „69”! Încântată de improvizație, Marcela se grăbeşte să mă ajute să dezvoltăm minute bune, în paralel, un bilingvism de invidiat, cred, pentru toate națiunile conlocuitoare din RSS Moldovenească.” (p. 161)
Scrisă pe parcursul unei jumătăți de an în plin marasm al regimului Voronin, şi încheiată pe o notă de seninătate, emoționantă şi solemnă, prin evocarea tinerilor care au redat Basarabiei şansa libertății grație revoltei lor genuine din 7 aprilie 2009, Constantin Cheianu menționează, într-un interviu, că Sex &Perestroika este cartea la care ține cel mai mult din tot ce a scris. Cred că are dreptate când spune asta, dacă ne gândim la tensiunea existențială pe care o cuprinde (a se vedea în aceeaşi ordine de idei şi considerațiile sale cu privire la „epopeea” regăsirii româno-române, îmbibate cu destulă amărăciune dar şi candoare sentimentală, sau cele descriind şocul pe care l-a trăit autorul în raport cu morga multiculturalistă a unor occidentali, mirați că un intelectual basarabean poate avea nişte reverii româneşti, „naționaliste”, ce contrazic trendurile zilei). Sigur că o asemenea lucrare, concepută mai ales cu intenție testimonial-confesivă, nu poate să epuizeze interpretările asupra ultimelor 20 de ani ai istoriei basarabene (şi nu are cum să elimine nevoia unor studii mai elaborate sau şansa unor cărți de literatură cu mize estetice mai ambițioase). Cu toate acestea, pentru publicul românesc şi pentru generația (foarte) tânără dintre Prut şi Nistru cartea lui Constantin Cheianu are o certă valoare documentară, întrucât comunică nişte lucruri esențiale despre cele petrecute aici, iar maniera liberă, neîncorsetată, captivantă a acestei cărți îi asigură succesul de public. Metodologic vorbind, se poate afirma că Sex & Perestroika (păstrând proporțiile) reprezintă o lucrare în genul Memoriilor lui Saint-Simon şi ale altor scriitori din literatura universală, care au avut orgoliul să prezinte dintr-o perspectivă personală nişte evenimente ale istoriei, devenite „marfă comună”, şi tocmai de aceea trezind destul scepticism în legătură cu şansa lor de a mai produce revelații cognitive. Scriitura lui Constantin Cheianu naşte un fel de meta-ficțiune în jurul faptelor relatate, care nu le diminuează veracitatea, ci le înzestrează cu o calitate specială. E vorba de ecoul de recognoscibilitate, de senzația de credibilitate tulburătoare, care apare în timpul lecturii, îndemnându-te să îți cauți propriul loc în narațiune, frisonându-te la ideea imaginii pe care ți-o poate rezerva sagacele povestitor. Constantin Cheianu este un autor ajuns la vârsta deplinei maturități creatoare.
De-acum încolo „surprizele” sale nu pot decât să confirme o valoare câştigată.
Constantin Cheianu, Sex & Perestroika, Chişinău, Ed. Cartier 2009