Cronica literară
Grațiela Benga
ÎN FAȚA ULTIMEI INSTANȚE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Spre primele decenii de după 1948 - interval dramatic al culturii române - se aruncă tot felul de priviri. Nu sunt întâmplătoare. Prin ele transpare o atitudine etico-estetică, un tip de (re)cunoaştere şi de înțelegere a adevărului, a frumosului. Dar şi o anume raportare la ideologie. Când se ia în discuție cultura română din perioada stalinismului şi a anilor care i-au urmat, se disting mai multe atitudini : inerție/indiferență, selectivitate subiectivă (în funcție de criterii variabile după caz), distanțare obiectivă, reabilitare şi demascare radicală. Să fie cutremurul ideologic care a zguduit atât de puternic tradiția culturală un subiect perimat, care trebuie dat uitării? Să fie de preferat un studiu în care forței eruptive a ideologiei să i se pună, artificial şi iluzoriu, stavilă? Sau să optăm, cu ochii închişi, pentru un soi de fundamentalism al judecăților?
O societate dictatorială îşi păstrează şi amplifică puterea prin manipulare cinică şi stratageme inventive. Percutanța pe termen lung a propagandei comuniste s-a datorat caracterului ei fals ştiințific, dar şi (pseudo)artistic - pe care l-a îmbrăcat cu o lejeritate revoltătoare, aşa cum procedează, de altfel, toate sistemele totalitare. Or, în România epocii comuniste, arta şi literatura constituiau o modalitate de educare şi redimensionare a omului nou, care să înfăptuiască, neistovit, revoluția socialistă. Producțiile artistice au suferit mutații genetice degradante, în acord cu tezele inviolabile ale Partidului. Nici enunțurile aşa-zis ştiințifice nu au scăpat de aluviunile politicului. De la această valorificare ideologic-reacționară şi didacticistă nu s-a putut salva decât o mică parte culturii române de după 1948, pentru că întregul mecanism era gândit şi aşezat în aşa fel încât să funcționeze ca o legitimare a autorității comuniste. Nici amplitudinea estetică şi nici rigoarea ştiințifică nu ocupau centrul de interes al sistemului totalitar, ci efectul propagandistic pe care îl presupunea orice text al vremii. Cultura oferă, din acest punct de vedere, modele şi contramodele. Ideologice, etice, estetice. Aşezarea lor la locul cuvenit, dar şi măsurarea atentă a ecoului pe care încă îl au asupra noastră sunt obligatorii dacă vrem să înțelegem salturile şi mersul în gol care alcătuiesc (şi) astăzi viața culturală românească.
Nu se mai ştie mare lucru despre Leonte Răutu. Cel care, din vârful ierarhiei politice, a asociat cultura cu intoleranța şi ideea cu dogma a rămas cunoscut îndeobşte de istorici şi de aceia care au trăit nemijlocit ravagiile sovietizării. Omul din umbră al intransigenței bolşevice, eminența cenuşie a lui Gheorghiu-Dej sau Jdanovul culturii române e, pentru mulți, un nume oarecare. Aşadar, cine a fost Leonte Răutu?
S-a născut în oraşul Bălți, din Basarabia, în 1910. Format exclusiv în tiparele culturii ruse, Leonte Răutu şi-a abandonat evreitatea, s-a apropiat de internaționala leninistă şi a devenit un slujitor devotat al stalinismului, imun la căutările metafizice ale intelectualilor epocii. La Bucureşti a ajuns în 1928 ; un an mai târziu a intrat în mişcarea comunistă. În anii ’30 a fost şef al resortului de propagandă şi agitație, a trecut pe la Doftana (unde i-a cunoscut pe Dej şi pe Ceauşescu), pentru ca în 1940 să plece în URSS, unde a fost, pentru o vreme, şeful redacției române de la radio Moscova. După război, a revenit în România, alături de Ana Pauker, Alexandru Bârlădeanu, Valter Roman, Gogu Rădulescu ş.a. A primit responsabilități importante în cadrul Partidului Comunist, printre care implementarea noii culturi, revoluționare. Or, aceasta însemna distrugerea tradiției culturale româneşti şi a valorilor naționale, în numele ideologiei de partid. Ce a urmat? Sovietizarea culturii române, distrugerea institutelor de cercetare ale Academiei, acțiuni sortite să îngenuncheze intelectualitatea națională (de la înscenări şi corupție materială, până la eliminare fizică), promovarea acerbă a unor impostori însuflețiți de fanatism ideologic, în funcțiile de conducere din perimetrul culturii (Mihai Roller, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Ofelia Manole, Nestor Ignat, Florența Rusu), distrugerea sociologiei şi psihologiei româneşti, desemnarea lotului Noica-Pillat ca obiectiv al Securității, stigmatizarea grupului Milița Petraşcu-Mihail Andricu-Marius Nasta-Dora Massini, marginalizarea şi execuția morală a lui Blaga şi Arghezi, excluderile din Uniunea Scriitorilor, care au urmat destalinizării ratate, în 1956 ş.a.m.d.
Însă un curriculum vitae al lui Leonte Răutu ar cere mereu contextualizări, precizări, explicații şi repoziționări, pentru că, mai presus de orice, adjunctul (aparent!) al agramatului Iosif Chişinevschi a fost un artist al tacticii de supraviețuire în vârful ierarhiei, într-un timp al suspiciunilor şi epurărilor necruțătoare. Cartea lui Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (Bucureşti, Editura Humanitas, 2008) se concentrează tocmai asupra acestui raport complex dintre intelectualul de partid şi sistemul pe care îl slujeşte. Cu titlul preluat după un poem al lui Eugen Jebeleanu, care i-a fost dedicat (fără ca acest lucru să apară explicit), Perfectul acrobat cuprinde trei mari secțiuni. Prima dintre ele este alcătuită din două eseuri ale lui Vladimir Tismăneanu despre Leonte Răutu, a doua cuprinde un dialog între Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile (unde portretul celui care a dresat cultura română cu mână de fier primeşte noi dimensiuni), dar şi o discuție între cei doi autori şi Mihai Şora, despre constituirea şi funcționarea aparatului ideologic comunist din România în primii ani ai ocupației sovietice ; în fine, cea de-a treia secțiune a cărții oferă o selecție de documente (cuvântări, procese-verbale, note informative, referate, stenograme de şedință) din care se degajă, lejer, aerul putrid al dictaturii. S-ar cuveni subliniat că ultimele rânduri ale cărții îi aparțin lui Noël Bernard, care, în 1981, din postura de director al „Europei libere”, a scris cu ocazia sacrificării celui care fusese unealta Moscovei un text care începe astfel : „nimeni în România nu va plânge soarta lui Leonte Răutu. Nimeni, în afară, poate, de el însuşi.” (p. 444)
Leonte Răutu nu este numai un model oarecare pentru Malvolio Leonte şi Valeriu Trotuşeanu din romanele lui Petru Dumitriu (Ne întâlnim la judecata de apoi) şi Alexandru Ivasiuc (Cunoaştere de noapte). Aşa cum nu apare, mumificat, dintr-o cavernă a istoriei şi nici nu coboară din mit. Dacă a apărut un păienjeniş fabulos în jurul lui, acesta s-a țesut pornind dintr-un şir de fapte care, completate de omniprezența biruitoare a privirii sale de cenzor, îl situau dincolo de obişnuit. Teroarea pe care a răspândit-o a lăsat în urma ei otravă, însă, paradoxal, mediul din jurul nostru poate deveni cu atât mai aseptic, cu cât îl cunoaştem mai bine pe cel al lui Leonte Răutu. Fără mască de protecție, Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile investighează o epocă fetidă a istoriei şi culturii române. Cercetarea lor recurge la un instrumentar care îmbină istoria orală cu rigoarea ştiințifică, biografia cu literatura şi studiul mentalităților cu documentul. Prin combinația dintre structura de tip puzzle a volumului şi pluriperspectivismul metodologic, profilul lui Leonte Răutu se schițează, primeşte substanță, carne, sânge şi putere. Se însuflețeşte. În loc să se arate vulnerabilă, abordarea pentru care au optat autorii se dovedeşte potrivită, căci peste răceala seacă a informației se aşterne mai mereu intensitatea experienței. Timbrul frazelor devine expresiv, corelațiile se îmbogățesc cu accente personale, iar povestea ajunge să vibreze ca o coardă bine întinsă. Undeva la mijlocul distanței dintre cercetare şi mărturie (dublă abordare asumată firesc de Tismăneanu), se conturează o lume profund viciată, un întreg sistem – cu luptele lui intestine, cu interesele, frustrările, resentimentele şi trădările lui.
În acest mecanism tentacular, personajul central de la Direcția de Propagandă şi Cultură îmbină discreția cu brutalitatea, înlănțuie slugărnicia cu teroarea ori ipocrizia cu cinismul, într-un joc cameleonic fără cusur. E un individ exemplar şi un regizor în continuă metamorfoză – de un talent stupefiant. Măiestria lui se valorifică în uşurința cu care îşi mânuieşte şi îşi supune actorii, în plăcerea cu care îi înlocuieşte sau modifică, dintr-o mişcare, elementele de butaforie. „Leonte Răutu a fost promotorul unui stil politic pe care l-aş numi al machiavelismului balcanic (s.a.). Gheorghiu-Dej însuşi s-a complăcut în practicarea acestui stil şi se poate considera că succesorul său l-a adoptat la rândul lui fără inutile reticențe. Esența acestui model de comportament politic o descoperim în conceptul de manipulare (s.a.). Individul este considerat întotdeauna un instrument, iar dacă, într-un exces de orgoliu, comite eroarea de a vrea să-şi afirme propriile opinii, el este condamnat fără drept de apel. Mulți dintre «locotenenții» săi au simțit pe propria piele efectele acestei logici”... (p.27)
Cum Partidul şi-a asumat rolul de a indica, în mod categoric, direcția ce trebuia urmată pentru făurirea unei culturi noi şi pentru sprijinirea eficientă a cauzei poporului, intelectualul (scriitorul) se vedea obligat să se angajeze la construirea idealurilor comuniste. Orice altă atitudine a intelectualității era privită ca reacționară – o trădare a menirii ei constructive, revoluționare. Nici măcar retragerea într-un turn de fildeş nu mai era o soluție salvatoare. Din Olimpul ideologiei de partid, veghează implacabil Leonte Răutu. George Călinescu nu mai poate preda la Universitate, Tudor Vianu şi Liviu Rusu sunt acuzați de estetism, Lucian Blaga e anatemizat după ce Spațiul mioritic îi este citit tendențios, lui Vladimir Streinu şi lui Şerban Cioculescu i se impută disprețul față de noile valori. Etc. Etc. Între stereotipiile dialecticii revoluționare şi alienante clişee de limbaj, intelectualitatea se sufocă iar cultura română se deformează grotesc, topindu-se ca o sticlă aruncată în cuptor. Se imaginează «cazuri» (în virtutea ideii că duşmanul nu trebuie doar decapitat, ci făcut şi demn de dispreț), sunt şterse cariere şi născocite altele, pe numele unor politruci venali sau ale unor scribi de direcție. Peste o astfel de lume tronează, cu o abilitate demonică, Leonte Răutu. Singura lui religie a fost marxismul trecut prin sita stalinistă iar model de comportament – intransigența.
În epoca lui Dej sau în cea a lui Ceauşescu, Leonte Răutu a fost acelaşi personaj hotărâtor, deopotrivă fanatic şi maleabil, în funcție de circumstanțe. În scurta perioadă de relaxare culturală, nu a ezitat să înfiereze trecutul pe care el însuşi îl impusese. Putea opri, pe moment, tăvălugul ideologic, cu uşurința cu care îl pornea. De fapt, moralitatea era un concept redefinit în manualele de etică şi echitate socialistă. Despre diferența dintre lucrurile grave, despre raportul dintre suportarea represiunii şi autodevorare vorbeşte Mihai Şora : „A fost mai întâi perioada Gheorghiu-Dej, una foarte dură. Dej nu poate fi judecat «defintiv» decât după ce vom fi cunoscut toate condițiile istorice şi toate condițiile în care el şi-a jucat cărțile în planul istoric, atât în raport cu cei care îl puteau transforma pe el în victimă cât şi în raport cu cei pe care el i-a făcut victime, pentru ca să nu cadă victimă el însuşi. În raport cu această «perioadă Dej», care a fost o perioadă de represiune, un interval mai dur şi mai sângeros decât perioada Ceauşescu, domnia acestuia din urmă a fost una de disoluție morală a societății româneşti (s.a.). Dacă pe timpul lui Dej exista puşcăria – după 1965 a început să existe sistemul cârtițelor, adică această autodevorare lentă a societății prin ea însăşi. Din punctul de vedere al decăderii morale (s.a.) a societății, perioada Ceauşescu a avut consecințe infinit mai grave decât cea a lui Dej. Din punctul de vedere al pierderilor directe şi sângeroase, intervalul 1945-1965 a fost plin de tragedii, dar a lăsat societatea românească sănătoasă din punct de vedere moral. Summa summarum... Este o experiență de aproape o jumătate de secol care a lăsat sechele extrem de dure şi cred că va fi nevoie de un enorm efort de redresare interioară, de redresare morală (s.a.) a societății româneşti. A fost o mare încercare şi a durat foarte mult, adică a pervertit generații.” (p.153)
Nu cred că ar mai fi prea multe de spus - poate doar că documentele care constituie mai bine de jumătate din volum ar fi trebuit să se bucure de o prezentare mai atentă în sumar. Prin ele, vorbeşte însuşi Leonte Răutu, decenii la rând ultima instanță a culturii române. Prin ele iese la iveală, nemijlocit, şi toxicitatea sistemului din care a făcut parte. Documentele nu circumscriu doar o etapă culturală, politică şi istorică, ci se deschid asupra lumii pe care, din umbră, (încă) o mai pot configura. Ne privesc în mod direct, în măsura în care ne interesează prezentul şi viitorul. Cu o necesară distanțare, în fața acestor rânduri ne putem înțelege mai bine.
O societate dictatorială îşi păstrează şi amplifică puterea prin manipulare cinică şi stratageme inventive. Percutanța pe termen lung a propagandei comuniste s-a datorat caracterului ei fals ştiințific, dar şi (pseudo)artistic - pe care l-a îmbrăcat cu o lejeritate revoltătoare, aşa cum procedează, de altfel, toate sistemele totalitare. Or, în România epocii comuniste, arta şi literatura constituiau o modalitate de educare şi redimensionare a omului nou, care să înfăptuiască, neistovit, revoluția socialistă. Producțiile artistice au suferit mutații genetice degradante, în acord cu tezele inviolabile ale Partidului. Nici enunțurile aşa-zis ştiințifice nu au scăpat de aluviunile politicului. De la această valorificare ideologic-reacționară şi didacticistă nu s-a putut salva decât o mică parte culturii române de după 1948, pentru că întregul mecanism era gândit şi aşezat în aşa fel încât să funcționeze ca o legitimare a autorității comuniste. Nici amplitudinea estetică şi nici rigoarea ştiințifică nu ocupau centrul de interes al sistemului totalitar, ci efectul propagandistic pe care îl presupunea orice text al vremii. Cultura oferă, din acest punct de vedere, modele şi contramodele. Ideologice, etice, estetice. Aşezarea lor la locul cuvenit, dar şi măsurarea atentă a ecoului pe care încă îl au asupra noastră sunt obligatorii dacă vrem să înțelegem salturile şi mersul în gol care alcătuiesc (şi) astăzi viața culturală românească.
Nu se mai ştie mare lucru despre Leonte Răutu. Cel care, din vârful ierarhiei politice, a asociat cultura cu intoleranța şi ideea cu dogma a rămas cunoscut îndeobşte de istorici şi de aceia care au trăit nemijlocit ravagiile sovietizării. Omul din umbră al intransigenței bolşevice, eminența cenuşie a lui Gheorghiu-Dej sau Jdanovul culturii române e, pentru mulți, un nume oarecare. Aşadar, cine a fost Leonte Răutu?
S-a născut în oraşul Bălți, din Basarabia, în 1910. Format exclusiv în tiparele culturii ruse, Leonte Răutu şi-a abandonat evreitatea, s-a apropiat de internaționala leninistă şi a devenit un slujitor devotat al stalinismului, imun la căutările metafizice ale intelectualilor epocii. La Bucureşti a ajuns în 1928 ; un an mai târziu a intrat în mişcarea comunistă. În anii ’30 a fost şef al resortului de propagandă şi agitație, a trecut pe la Doftana (unde i-a cunoscut pe Dej şi pe Ceauşescu), pentru ca în 1940 să plece în URSS, unde a fost, pentru o vreme, şeful redacției române de la radio Moscova. După război, a revenit în România, alături de Ana Pauker, Alexandru Bârlădeanu, Valter Roman, Gogu Rădulescu ş.a. A primit responsabilități importante în cadrul Partidului Comunist, printre care implementarea noii culturi, revoluționare. Or, aceasta însemna distrugerea tradiției culturale româneşti şi a valorilor naționale, în numele ideologiei de partid. Ce a urmat? Sovietizarea culturii române, distrugerea institutelor de cercetare ale Academiei, acțiuni sortite să îngenuncheze intelectualitatea națională (de la înscenări şi corupție materială, până la eliminare fizică), promovarea acerbă a unor impostori însuflețiți de fanatism ideologic, în funcțiile de conducere din perimetrul culturii (Mihai Roller, Nicolae Moraru, Ion Vitner, Ofelia Manole, Nestor Ignat, Florența Rusu), distrugerea sociologiei şi psihologiei româneşti, desemnarea lotului Noica-Pillat ca obiectiv al Securității, stigmatizarea grupului Milița Petraşcu-Mihail Andricu-Marius Nasta-Dora Massini, marginalizarea şi execuția morală a lui Blaga şi Arghezi, excluderile din Uniunea Scriitorilor, care au urmat destalinizării ratate, în 1956 ş.a.m.d.
Însă un curriculum vitae al lui Leonte Răutu ar cere mereu contextualizări, precizări, explicații şi repoziționări, pentru că, mai presus de orice, adjunctul (aparent!) al agramatului Iosif Chişinevschi a fost un artist al tacticii de supraviețuire în vârful ierarhiei, într-un timp al suspiciunilor şi epurărilor necruțătoare. Cartea lui Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului (Bucureşti, Editura Humanitas, 2008) se concentrează tocmai asupra acestui raport complex dintre intelectualul de partid şi sistemul pe care îl slujeşte. Cu titlul preluat după un poem al lui Eugen Jebeleanu, care i-a fost dedicat (fără ca acest lucru să apară explicit), Perfectul acrobat cuprinde trei mari secțiuni. Prima dintre ele este alcătuită din două eseuri ale lui Vladimir Tismăneanu despre Leonte Răutu, a doua cuprinde un dialog între Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile (unde portretul celui care a dresat cultura română cu mână de fier primeşte noi dimensiuni), dar şi o discuție între cei doi autori şi Mihai Şora, despre constituirea şi funcționarea aparatului ideologic comunist din România în primii ani ai ocupației sovietice ; în fine, cea de-a treia secțiune a cărții oferă o selecție de documente (cuvântări, procese-verbale, note informative, referate, stenograme de şedință) din care se degajă, lejer, aerul putrid al dictaturii. S-ar cuveni subliniat că ultimele rânduri ale cărții îi aparțin lui Noël Bernard, care, în 1981, din postura de director al „Europei libere”, a scris cu ocazia sacrificării celui care fusese unealta Moscovei un text care începe astfel : „nimeni în România nu va plânge soarta lui Leonte Răutu. Nimeni, în afară, poate, de el însuşi.” (p. 444)
Leonte Răutu nu este numai un model oarecare pentru Malvolio Leonte şi Valeriu Trotuşeanu din romanele lui Petru Dumitriu (Ne întâlnim la judecata de apoi) şi Alexandru Ivasiuc (Cunoaştere de noapte). Aşa cum nu apare, mumificat, dintr-o cavernă a istoriei şi nici nu coboară din mit. Dacă a apărut un păienjeniş fabulos în jurul lui, acesta s-a țesut pornind dintr-un şir de fapte care, completate de omniprezența biruitoare a privirii sale de cenzor, îl situau dincolo de obişnuit. Teroarea pe care a răspândit-o a lăsat în urma ei otravă, însă, paradoxal, mediul din jurul nostru poate deveni cu atât mai aseptic, cu cât îl cunoaştem mai bine pe cel al lui Leonte Răutu. Fără mască de protecție, Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile investighează o epocă fetidă a istoriei şi culturii române. Cercetarea lor recurge la un instrumentar care îmbină istoria orală cu rigoarea ştiințifică, biografia cu literatura şi studiul mentalităților cu documentul. Prin combinația dintre structura de tip puzzle a volumului şi pluriperspectivismul metodologic, profilul lui Leonte Răutu se schițează, primeşte substanță, carne, sânge şi putere. Se însuflețeşte. În loc să se arate vulnerabilă, abordarea pentru care au optat autorii se dovedeşte potrivită, căci peste răceala seacă a informației se aşterne mai mereu intensitatea experienței. Timbrul frazelor devine expresiv, corelațiile se îmbogățesc cu accente personale, iar povestea ajunge să vibreze ca o coardă bine întinsă. Undeva la mijlocul distanței dintre cercetare şi mărturie (dublă abordare asumată firesc de Tismăneanu), se conturează o lume profund viciată, un întreg sistem – cu luptele lui intestine, cu interesele, frustrările, resentimentele şi trădările lui.
În acest mecanism tentacular, personajul central de la Direcția de Propagandă şi Cultură îmbină discreția cu brutalitatea, înlănțuie slugărnicia cu teroarea ori ipocrizia cu cinismul, într-un joc cameleonic fără cusur. E un individ exemplar şi un regizor în continuă metamorfoză – de un talent stupefiant. Măiestria lui se valorifică în uşurința cu care îşi mânuieşte şi îşi supune actorii, în plăcerea cu care îi înlocuieşte sau modifică, dintr-o mişcare, elementele de butaforie. „Leonte Răutu a fost promotorul unui stil politic pe care l-aş numi al machiavelismului balcanic (s.a.). Gheorghiu-Dej însuşi s-a complăcut în practicarea acestui stil şi se poate considera că succesorul său l-a adoptat la rândul lui fără inutile reticențe. Esența acestui model de comportament politic o descoperim în conceptul de manipulare (s.a.). Individul este considerat întotdeauna un instrument, iar dacă, într-un exces de orgoliu, comite eroarea de a vrea să-şi afirme propriile opinii, el este condamnat fără drept de apel. Mulți dintre «locotenenții» săi au simțit pe propria piele efectele acestei logici”... (p.27)
Cum Partidul şi-a asumat rolul de a indica, în mod categoric, direcția ce trebuia urmată pentru făurirea unei culturi noi şi pentru sprijinirea eficientă a cauzei poporului, intelectualul (scriitorul) se vedea obligat să se angajeze la construirea idealurilor comuniste. Orice altă atitudine a intelectualității era privită ca reacționară – o trădare a menirii ei constructive, revoluționare. Nici măcar retragerea într-un turn de fildeş nu mai era o soluție salvatoare. Din Olimpul ideologiei de partid, veghează implacabil Leonte Răutu. George Călinescu nu mai poate preda la Universitate, Tudor Vianu şi Liviu Rusu sunt acuzați de estetism, Lucian Blaga e anatemizat după ce Spațiul mioritic îi este citit tendențios, lui Vladimir Streinu şi lui Şerban Cioculescu i se impută disprețul față de noile valori. Etc. Etc. Între stereotipiile dialecticii revoluționare şi alienante clişee de limbaj, intelectualitatea se sufocă iar cultura română se deformează grotesc, topindu-se ca o sticlă aruncată în cuptor. Se imaginează «cazuri» (în virtutea ideii că duşmanul nu trebuie doar decapitat, ci făcut şi demn de dispreț), sunt şterse cariere şi născocite altele, pe numele unor politruci venali sau ale unor scribi de direcție. Peste o astfel de lume tronează, cu o abilitate demonică, Leonte Răutu. Singura lui religie a fost marxismul trecut prin sita stalinistă iar model de comportament – intransigența.
În epoca lui Dej sau în cea a lui Ceauşescu, Leonte Răutu a fost acelaşi personaj hotărâtor, deopotrivă fanatic şi maleabil, în funcție de circumstanțe. În scurta perioadă de relaxare culturală, nu a ezitat să înfiereze trecutul pe care el însuşi îl impusese. Putea opri, pe moment, tăvălugul ideologic, cu uşurința cu care îl pornea. De fapt, moralitatea era un concept redefinit în manualele de etică şi echitate socialistă. Despre diferența dintre lucrurile grave, despre raportul dintre suportarea represiunii şi autodevorare vorbeşte Mihai Şora : „A fost mai întâi perioada Gheorghiu-Dej, una foarte dură. Dej nu poate fi judecat «defintiv» decât după ce vom fi cunoscut toate condițiile istorice şi toate condițiile în care el şi-a jucat cărțile în planul istoric, atât în raport cu cei care îl puteau transforma pe el în victimă cât şi în raport cu cei pe care el i-a făcut victime, pentru ca să nu cadă victimă el însuşi. În raport cu această «perioadă Dej», care a fost o perioadă de represiune, un interval mai dur şi mai sângeros decât perioada Ceauşescu, domnia acestuia din urmă a fost una de disoluție morală a societății româneşti (s.a.). Dacă pe timpul lui Dej exista puşcăria – după 1965 a început să existe sistemul cârtițelor, adică această autodevorare lentă a societății prin ea însăşi. Din punctul de vedere al decăderii morale (s.a.) a societății, perioada Ceauşescu a avut consecințe infinit mai grave decât cea a lui Dej. Din punctul de vedere al pierderilor directe şi sângeroase, intervalul 1945-1965 a fost plin de tragedii, dar a lăsat societatea românească sănătoasă din punct de vedere moral. Summa summarum... Este o experiență de aproape o jumătate de secol care a lăsat sechele extrem de dure şi cred că va fi nevoie de un enorm efort de redresare interioară, de redresare morală (s.a.) a societății româneşti. A fost o mare încercare şi a durat foarte mult, adică a pervertit generații.” (p.153)
Nu cred că ar mai fi prea multe de spus - poate doar că documentele care constituie mai bine de jumătate din volum ar fi trebuit să se bucure de o prezentare mai atentă în sumar. Prin ele, vorbeşte însuşi Leonte Răutu, decenii la rând ultima instanță a culturii române. Prin ele iese la iveală, nemijlocit, şi toxicitatea sistemului din care a făcut parte. Documentele nu circumscriu doar o etapă culturală, politică şi istorică, ci se deschid asupra lumii pe care, din umbră, (încă) o mai pot configura. Ne privesc în mod direct, în măsura în care ne interesează prezentul şi viitorul. Cu o necesară distanțare, în fața acestor rânduri ne putem înțelege mai bine.