Cronica literară
Simona Vasilache
ROMANUL, O AMBIȚIE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Ambițios e cuvântul care acoperă cel mai bine deopotrivă proiectul Mirelei Roznoveanu, Civilizația romanului, reunit (într-o formă care descurajează puțin lectura, altfel decît aceea consultativă, pe sărite, rezervată, îndeobşte, cărților de bibliografie) în ediția de la Cartex, din 2008, după ce apăruse, pe volume, în 1983 şi 1991, la Cartea Românească, şi obiectul însuşi al studiului ei. A scrie roman e o ambiție. De a rezista într-un gen necesar, fără să fie nobil, la dispoziția unui public care-şi creşte „ambîțul” cu lectură. Nu, întotdeauna, spre binele lui.
Romanul suferă, aşadar, de aceleaşi complexe pe care le încearcă cititorii lui – şi îi numesc pe „pionierii” secolului XIX, evazionista clasă de mijloc in statu nascendi. Un complex al originilor, în primul rând, o ruşine fondatoare. Pe ea o spală – plecând de la premisa că nici nu există, istoria, de la Ramayana la Don Quijote, a Mirelei Roznoveanu. O istorie care-i dă romanului drept la existență cu mult înainte de modernizarea genurilor şi speciilor, făcînd din el un înlocuitor viguros al mult mai vagii poveşti. Sigur că în Ramayana există poveste, însă ce anume face din ea, avant la lettre, roman? Nu pot spune că aflăm, din analiza care insistă mai degrabă pe teatralitatea epopeii, pe dramatismul unor scene pulsând de umanitate constrânsă şi de zei, şi de semeni. Nemaivorbind că, dacă posibilitatea de a citi aproape orice în această matcă a tuturor poveştilor e neîndoielnică, Mirela Roznoveanu profită, şi sare, luată de firul asociațiilor, de la baroc la romantism şi înapoi, actualizând parcă peste poate nişte evenimente şi mentalități nu chiar atât de occidentale. Iată, de pildă, realismul fantastic, cu mult înainte de Dimineața magicienilor: „Imaginație şi copie a unei realități imaginare, ficțiunea unei ficțiuni absolute, iluzie despre iluzia absolutului – iată ce poate fi textul lui Valmiki. Ceea ce noi (?! – s.m.) numim realism fantastic se arată ca unul din procedeele consacrării acestui tip de iluzie. În ceea ce priveşte «Prologul», el este probabil prima confesiune a unui autor şi primul jurnal de creație din câte se cunosc. El (explicit) al naratorului îl subînțelege de fapt pe eu (implicit) al personajului, acelaşi cu cel care povesteşte.” (pp. 39-40) E adevărat, a discuta à la Julia Kristeva, în numele unei limbi universale şi a unui tipar universal de gândire opere a căror lume ne va rămâne mereu, măcar în parte, inaccesibilă, a fost o modă. Nu cea mai fericită, din câte a propus teoria literară. Simțeam – chestiune de gusturi... – mai degrabă nevoia unei reconstituiri a contextului, cu instrumentele cercetătorului avizat, ştiind, sau părând că ştie, ce funcție, tip de public, valoare estetică (comparabile sau nu cu ale romanului nostru, sa zic şi eu aşa) aveau aceste epopei în societatea lor, fiindcă, în definitiv, asta înseamnă istoria, decât a unei modernizări cu forța, căutând asemănări întâmplătoare între lumi care au puține în comun.
Aceeaşi grilă de lectură îi este aplicată Epopeii lui Ghilgameş, „Odiseea înainte de Odiseu, Faust înainte de Faust”. Pe lângă aceşti doi stâlpi ai aventurii şi îndoielii, în lumea occidentală, necunoscuți, înclin să cred, celei a Sumerului, alte şi alte corespondențe se deschid. De pildă, discutabil, între Utnapisti şi Zarathustra. Până într-acolo încât căutarea afinilor îneacă ceea ce eroul analizat, deopotrivă cu „romanul” lui, au specific. O idee interesantă, aceea a opoziției dintre tipul vedic şi tipul sumerian, primul, un luptător urmat necondiționat de ai lui, al doilea, mai curând o năpastă pentru cetate, cu ambițiile sale marțiale – civilizațiile se maturizează şi încep să aprecieze trăinicia, sedentarismul păcii – e repede abandonată pentru paralele cam avântate cu Ahile şi Odiseu.
Literatura Egiptului vechi e parcursă sub titlul Fantasticul călătoriei neîntrerupte. Fascinația egiptenilor pentru eternitate, care i-a făcut pe oamenii mai curând hedonişti care erau să creeze după tiparele reci ale simplității durabile, le domină, spune Mirela Roznoveanu, literatura. Una închinată, întrutotul, marii călătorii, ştergerii granițelor de timp şi de spațiu. Prin magie, în care autoarea vede, din nou cam optimist, legătura cu romanul modern. Paragrafele care-i urmează acestei ipoteze (pp. 95-96) sunt greu de descrifrat, chiar şi familiari de-am fi cu încântările stilistice ale celor mai complicate cărți de teorie literară. Cine pe cine înlocuieşte, cine e lector în fabula şi cum funcționează empatia în proto-romanul care prezumă că este Cartea morților, ne cam rămâne necunoscut. Nemaivorbind că, dacă în chiar ediția românească de care Mirela Roznoveanu se foloseşte (întocmită de Ion Acsan şi Ion Larian-Postolache) textul respectiv trece drept poezie, rațiunile pentru care Cartea morților e câtuşi de puțin (şi) roman ar trebui mai bine explicate.
Îmbietoare când povesteşte, făcându-le unor vechi izvoade cel mai de seamă serviciu, acela de a îndemna la recitirea lor, fără scrupulul şi sastisirea cercetătorului, ci aproape cu plăcere, cu bucurie, proaspăt, Mirela Roznoveanu se încurcă (sau ne încurcă...) teoretizând. Tradițiile şi mentalitățile pe care le revede, cu ochii încântați ai romancierului care simte o poveste, ar putea, prin ele însele, construi o civilizație a romanului, dacă ar fi lăsate în pace, şi nu făcute să demonstreze ceva cu tot dinadinsul. Unde mai pui că acel ceva nici măcar clar nu e... Ne mulțumim, deci, cu plăcerea, mărginită de intermezzo-uri teoretice, a unor relatări aproape de la fața locului, în care eroi cu nume ciudate şi destine etern omeneşti îşi consumă iubirile, fricile, înfruntările. Încadrați mai coerent în tipuri, insistându-se mai aplicat pe trăsăturile lumii care i-a produs şi pe care timpul o schimbă, dar nu de tot – valorile, în definitiv, rămân aceleaşi, doar că la o intensitate mai mică, sau altfel dovedite – ar deveni, de la sine, stâlpii proiectatei civilizații a romanului. Autoarea, însă, a vrut altfel.
Trece, fără să facă economie de detalii – spre folosul poftei de lectură (nu pot să nu mă gândesc câți dintre cei care scriu romane le vor fi vizitat, măcar în treacăt, pe-aceste bătrâne doamne de pe-o planetă epică în parte scufundată; civilizația e, hélas, mai curând o lipsă...), prin fel şi fel de texte ale Egiptului antic, de la Povestea lui Sinhuet, cel mereu pe fugă, visând, ca la o binecuvântare, la veşnica şi onorabila-i odihnă, la Călătoria lui Uenamon, topită în senzațional, ori la Povestirile lui Setne, nişte memorii de dincolo de mormânt, în felul lor. De aici, însă, până la romantism, la cel german, în speță (Mirela Roznoveanu ajunge repede la Novalis), calea e, aş îndrăzni să zic, ceva mai lungă. Epigraful întregii întreprinderi a Mirelei Roznoveanu îl văd, de altfel, a fi vechiul şi precautul comparaison n’est pas raison. Filiațiile nu se pot întemeia, cu necesitate, pe simpla circulație a motivelor. Chiar dacă moştenim, după milenii de literatură, aceleaşi întrebări fără răspuns, care ne țin captivi în aceleaşi mari teme, câteva, nu suntem nicidecum egali în îndoieli nici măcar cu generația dinainte, darămite cu nobilii Sumerului şi-ai Egiptului. Relativizarea răspunsurilor, de la bine-rânduiții care ştiau totul, la dezrădăcinații care nu mai ştiu nimic, e civilizația romanului. Sub această formă, Mirela Roznoveanu o cam ignoră.
De altfel, ceea ce ştim corupe ceea ce am putea descoperi. Ar spune oare cercetătoarea că „zeul înțelept şi bun al lui Zarathustra şi Absolutul hindus (Brahman) amintesc într-adevăr de un fond spiritual comun lumii ariene”, ar pomeni de superioritatea supraumană dacă nu ar fi la mijloc Nietzsche? Istoria receptării miturilor, cu manipulare cu tot, s-ar impune inclusă. Oprindu-şi exegeza la proza de idei pe care Avesta (culegerea învățăturilor lui Zarathustra) o include, şi incitând la citirea ei din această perspectivă, Mirela Roznoveanu trece la interpretarea Bibliei, abordată de „ființa estetică” după canoanele analizei literare. Interesantă (nu pentru bigoți...), originală categorisirea Bibliei drept roman de familie, în care stilurile se schimbă în funcție de ramura care este pusă în lumină. Întâmplător sau nu, poate pe măsura apropierii de o moştenire în care ne recunoaştem, ca civilizație, capitolul despre Biblie este primul în care calitățile de roman in nuce ale unui text vechi sunt coerent demonstrate. Un fel de povestiri în ramă, în care identitatea lui El îi este împrumutată de fiecare dată altcuiva sugerează Mirela Roznoveanu că ar fi părțile cărții sfinte. Spuse de guri diferite în timpuri diferite, capătă o varietate încântătoare, foarte potrivit şi concis descrisă de exegeta lor: „Procedeele retorice cele mai complexe se manifestă în toată frumusețea şi diversitatea lor estetică, traversând narațiunea istorică, romanul vizionar, romanul liric, povestirea aventuroasă, romanul psihologic, literatura fantastică, romanul erotic şi sentimental şi chiar literatura groazei (mai ales, aş zice – n.m.). Iată, deci, complexitatea de conținut a Bibliei, lectură caleidoscopică, schimbându-se cu vârstele unei vieți, reflectată şi susținută de o complexitate estetică. Paralelele, limitate la perechea Vechiul Testament – Noul Testament, sub forma prefigurărilor, respectiv a clarificărilor, servesc, se-nțelege, mult mai bine scopului.
Frumos, cvasi-poetic, începe capitolul despre vechea Chină: „Melancolici, meditativi, filosofi prin vocație, trăind cu obsesia trecutului, a naturii fragede şi a acvaticului odihnitor, având ca atare o filosofie mai înainte de a-şi crea o religie, şi mai mulți literați poate decât militari, vechii chinezi au întemeiat o civilizație pentru care artele scrisului şi ale gândirii erau mai presus de orice alte preocupări ale vieții.” Frumos şi discutabil. Las sinologilor disputele despre justețea acestui capitol desprinzând de pe literatura chineză, ca pe-o petală, ironia, de la aceea foarte fină, la cea marcat corozivă, pentru terenul mai sigur, orişicât, al Iliadei şi Odiseei. Ce aduce nou Homer – observație foarte bună a Mirelei Roznoveanu – este supremația cetății. Nomazii de odinioară devin prizonierii oraşului. Unul foarte concret – să nu uităm că Troia a fost descoperită urmând descrierile din Iliada. Deasupra lui e Olimpul, dedesubt sunt apele. Păcătuind eu, acum, prin comparație, cercurile lui Dante îşi au, în spațiul, de astă dată, al aceleiaşi civilizații, un precedent. Gândirea noastră despre organizarea universului, infuzată de modelul turnului Babel, e pe etaje.
De citit, de la un capăt la altul, analiza Mirelei Roznoveanu despre minciună, în lumea grecească, şi despre virtuțile ei romaneşti, nedezmințite până astăzi. De asemenea, ceea ce s-ar putea numi fair-play, o valoare necunoscută celorlalte lumi, de până la greci, răzbate în interpretarea pe care i-o dă mărinimiei lui Ahile, frustratul şi de dragoste, şi de prietenie, plămădindu-şi din amândouă sanctuarul unor mari valori absente. După răscoliri cam la întâmplare de lumi îndepărtate, în Iliada civilizația romanului îşi poate pune temelia. De aici încolo, firul nu se mai întrerupe, urmând cu romanii şi cu neolatinii, rătăcind puțin spre arabi şi spre Japonia.
În evul de mijloc romanul ajunge, în fine, o realitate. Romanele cavalereşti, care au hrănit temperat nevoia de eroi a Europei, ajung, decăzând, drogurile unui întârziat, în lumea care, modernizându-se, reduce tot mai mult din naivele ei excese d’antan. Numele lui e Don Quijote. Inima lui excesivă, ca a tuturor eroilor care l-au precedat, înnebunind pentru o valoare (ridicolul vine din aceea că valoarea nu mai este nici a lui, nici a lumii lui) e însăşi urna literaturii vechi. Cu acest prim roman, în înțelesul modern al cuvântului, piatră unghiulară a unei tradiții care nu ne-a părăsit, începe o nouă civilizație. Pe care, de bine, de rău, o ştim. Efortul Mirelei Roznoveanu, de-a o aduna pe cealaltă, neştiută, împrăştiată, necontrolată, ca şi gesturile excentrice ale eroilor ei, din zeci şi zeci de texte, în zeci de dialecte, merită scos în evidență. Poate, în definitiv, sistematizarea pe care i-o cer nici nu i se potriveşte acestei lumi a corespondențelor alandala.
Să luăm, aşadar, Civilizația romanului ca pe un manual de (re)citire. Fără altă pretenție decât aceea a oglinzii purtate de-a lungul unui drum care înconjoară Pământul şi întretaie epocile. Arătând aceeaşi realitate, sub ochii noştri odinioară măriți de sentimente mari, azi micşorați de plictis.
Romanul suferă, aşadar, de aceleaşi complexe pe care le încearcă cititorii lui – şi îi numesc pe „pionierii” secolului XIX, evazionista clasă de mijloc in statu nascendi. Un complex al originilor, în primul rând, o ruşine fondatoare. Pe ea o spală – plecând de la premisa că nici nu există, istoria, de la Ramayana la Don Quijote, a Mirelei Roznoveanu. O istorie care-i dă romanului drept la existență cu mult înainte de modernizarea genurilor şi speciilor, făcînd din el un înlocuitor viguros al mult mai vagii poveşti. Sigur că în Ramayana există poveste, însă ce anume face din ea, avant la lettre, roman? Nu pot spune că aflăm, din analiza care insistă mai degrabă pe teatralitatea epopeii, pe dramatismul unor scene pulsând de umanitate constrânsă şi de zei, şi de semeni. Nemaivorbind că, dacă posibilitatea de a citi aproape orice în această matcă a tuturor poveştilor e neîndoielnică, Mirela Roznoveanu profită, şi sare, luată de firul asociațiilor, de la baroc la romantism şi înapoi, actualizând parcă peste poate nişte evenimente şi mentalități nu chiar atât de occidentale. Iată, de pildă, realismul fantastic, cu mult înainte de Dimineața magicienilor: „Imaginație şi copie a unei realități imaginare, ficțiunea unei ficțiuni absolute, iluzie despre iluzia absolutului – iată ce poate fi textul lui Valmiki. Ceea ce noi (?! – s.m.) numim realism fantastic se arată ca unul din procedeele consacrării acestui tip de iluzie. În ceea ce priveşte «Prologul», el este probabil prima confesiune a unui autor şi primul jurnal de creație din câte se cunosc. El (explicit) al naratorului îl subînțelege de fapt pe eu (implicit) al personajului, acelaşi cu cel care povesteşte.” (pp. 39-40) E adevărat, a discuta à la Julia Kristeva, în numele unei limbi universale şi a unui tipar universal de gândire opere a căror lume ne va rămâne mereu, măcar în parte, inaccesibilă, a fost o modă. Nu cea mai fericită, din câte a propus teoria literară. Simțeam – chestiune de gusturi... – mai degrabă nevoia unei reconstituiri a contextului, cu instrumentele cercetătorului avizat, ştiind, sau părând că ştie, ce funcție, tip de public, valoare estetică (comparabile sau nu cu ale romanului nostru, sa zic şi eu aşa) aveau aceste epopei în societatea lor, fiindcă, în definitiv, asta înseamnă istoria, decât a unei modernizări cu forța, căutând asemănări întâmplătoare între lumi care au puține în comun.
Aceeaşi grilă de lectură îi este aplicată Epopeii lui Ghilgameş, „Odiseea înainte de Odiseu, Faust înainte de Faust”. Pe lângă aceşti doi stâlpi ai aventurii şi îndoielii, în lumea occidentală, necunoscuți, înclin să cred, celei a Sumerului, alte şi alte corespondențe se deschid. De pildă, discutabil, între Utnapisti şi Zarathustra. Până într-acolo încât căutarea afinilor îneacă ceea ce eroul analizat, deopotrivă cu „romanul” lui, au specific. O idee interesantă, aceea a opoziției dintre tipul vedic şi tipul sumerian, primul, un luptător urmat necondiționat de ai lui, al doilea, mai curând o năpastă pentru cetate, cu ambițiile sale marțiale – civilizațiile se maturizează şi încep să aprecieze trăinicia, sedentarismul păcii – e repede abandonată pentru paralele cam avântate cu Ahile şi Odiseu.
Literatura Egiptului vechi e parcursă sub titlul Fantasticul călătoriei neîntrerupte. Fascinația egiptenilor pentru eternitate, care i-a făcut pe oamenii mai curând hedonişti care erau să creeze după tiparele reci ale simplității durabile, le domină, spune Mirela Roznoveanu, literatura. Una închinată, întrutotul, marii călătorii, ştergerii granițelor de timp şi de spațiu. Prin magie, în care autoarea vede, din nou cam optimist, legătura cu romanul modern. Paragrafele care-i urmează acestei ipoteze (pp. 95-96) sunt greu de descrifrat, chiar şi familiari de-am fi cu încântările stilistice ale celor mai complicate cărți de teorie literară. Cine pe cine înlocuieşte, cine e lector în fabula şi cum funcționează empatia în proto-romanul care prezumă că este Cartea morților, ne cam rămâne necunoscut. Nemaivorbind că, dacă în chiar ediția românească de care Mirela Roznoveanu se foloseşte (întocmită de Ion Acsan şi Ion Larian-Postolache) textul respectiv trece drept poezie, rațiunile pentru care Cartea morților e câtuşi de puțin (şi) roman ar trebui mai bine explicate.
Îmbietoare când povesteşte, făcându-le unor vechi izvoade cel mai de seamă serviciu, acela de a îndemna la recitirea lor, fără scrupulul şi sastisirea cercetătorului, ci aproape cu plăcere, cu bucurie, proaspăt, Mirela Roznoveanu se încurcă (sau ne încurcă...) teoretizând. Tradițiile şi mentalitățile pe care le revede, cu ochii încântați ai romancierului care simte o poveste, ar putea, prin ele însele, construi o civilizație a romanului, dacă ar fi lăsate în pace, şi nu făcute să demonstreze ceva cu tot dinadinsul. Unde mai pui că acel ceva nici măcar clar nu e... Ne mulțumim, deci, cu plăcerea, mărginită de intermezzo-uri teoretice, a unor relatări aproape de la fața locului, în care eroi cu nume ciudate şi destine etern omeneşti îşi consumă iubirile, fricile, înfruntările. Încadrați mai coerent în tipuri, insistându-se mai aplicat pe trăsăturile lumii care i-a produs şi pe care timpul o schimbă, dar nu de tot – valorile, în definitiv, rămân aceleaşi, doar că la o intensitate mai mică, sau altfel dovedite – ar deveni, de la sine, stâlpii proiectatei civilizații a romanului. Autoarea, însă, a vrut altfel.
Trece, fără să facă economie de detalii – spre folosul poftei de lectură (nu pot să nu mă gândesc câți dintre cei care scriu romane le vor fi vizitat, măcar în treacăt, pe-aceste bătrâne doamne de pe-o planetă epică în parte scufundată; civilizația e, hélas, mai curând o lipsă...), prin fel şi fel de texte ale Egiptului antic, de la Povestea lui Sinhuet, cel mereu pe fugă, visând, ca la o binecuvântare, la veşnica şi onorabila-i odihnă, la Călătoria lui Uenamon, topită în senzațional, ori la Povestirile lui Setne, nişte memorii de dincolo de mormânt, în felul lor. De aici, însă, până la romantism, la cel german, în speță (Mirela Roznoveanu ajunge repede la Novalis), calea e, aş îndrăzni să zic, ceva mai lungă. Epigraful întregii întreprinderi a Mirelei Roznoveanu îl văd, de altfel, a fi vechiul şi precautul comparaison n’est pas raison. Filiațiile nu se pot întemeia, cu necesitate, pe simpla circulație a motivelor. Chiar dacă moştenim, după milenii de literatură, aceleaşi întrebări fără răspuns, care ne țin captivi în aceleaşi mari teme, câteva, nu suntem nicidecum egali în îndoieli nici măcar cu generația dinainte, darămite cu nobilii Sumerului şi-ai Egiptului. Relativizarea răspunsurilor, de la bine-rânduiții care ştiau totul, la dezrădăcinații care nu mai ştiu nimic, e civilizația romanului. Sub această formă, Mirela Roznoveanu o cam ignoră.
De altfel, ceea ce ştim corupe ceea ce am putea descoperi. Ar spune oare cercetătoarea că „zeul înțelept şi bun al lui Zarathustra şi Absolutul hindus (Brahman) amintesc într-adevăr de un fond spiritual comun lumii ariene”, ar pomeni de superioritatea supraumană dacă nu ar fi la mijloc Nietzsche? Istoria receptării miturilor, cu manipulare cu tot, s-ar impune inclusă. Oprindu-şi exegeza la proza de idei pe care Avesta (culegerea învățăturilor lui Zarathustra) o include, şi incitând la citirea ei din această perspectivă, Mirela Roznoveanu trece la interpretarea Bibliei, abordată de „ființa estetică” după canoanele analizei literare. Interesantă (nu pentru bigoți...), originală categorisirea Bibliei drept roman de familie, în care stilurile se schimbă în funcție de ramura care este pusă în lumină. Întâmplător sau nu, poate pe măsura apropierii de o moştenire în care ne recunoaştem, ca civilizație, capitolul despre Biblie este primul în care calitățile de roman in nuce ale unui text vechi sunt coerent demonstrate. Un fel de povestiri în ramă, în care identitatea lui El îi este împrumutată de fiecare dată altcuiva sugerează Mirela Roznoveanu că ar fi părțile cărții sfinte. Spuse de guri diferite în timpuri diferite, capătă o varietate încântătoare, foarte potrivit şi concis descrisă de exegeta lor: „Procedeele retorice cele mai complexe se manifestă în toată frumusețea şi diversitatea lor estetică, traversând narațiunea istorică, romanul vizionar, romanul liric, povestirea aventuroasă, romanul psihologic, literatura fantastică, romanul erotic şi sentimental şi chiar literatura groazei (mai ales, aş zice – n.m.). Iată, deci, complexitatea de conținut a Bibliei, lectură caleidoscopică, schimbându-se cu vârstele unei vieți, reflectată şi susținută de o complexitate estetică. Paralelele, limitate la perechea Vechiul Testament – Noul Testament, sub forma prefigurărilor, respectiv a clarificărilor, servesc, se-nțelege, mult mai bine scopului.
Frumos, cvasi-poetic, începe capitolul despre vechea Chină: „Melancolici, meditativi, filosofi prin vocație, trăind cu obsesia trecutului, a naturii fragede şi a acvaticului odihnitor, având ca atare o filosofie mai înainte de a-şi crea o religie, şi mai mulți literați poate decât militari, vechii chinezi au întemeiat o civilizație pentru care artele scrisului şi ale gândirii erau mai presus de orice alte preocupări ale vieții.” Frumos şi discutabil. Las sinologilor disputele despre justețea acestui capitol desprinzând de pe literatura chineză, ca pe-o petală, ironia, de la aceea foarte fină, la cea marcat corozivă, pentru terenul mai sigur, orişicât, al Iliadei şi Odiseei. Ce aduce nou Homer – observație foarte bună a Mirelei Roznoveanu – este supremația cetății. Nomazii de odinioară devin prizonierii oraşului. Unul foarte concret – să nu uităm că Troia a fost descoperită urmând descrierile din Iliada. Deasupra lui e Olimpul, dedesubt sunt apele. Păcătuind eu, acum, prin comparație, cercurile lui Dante îşi au, în spațiul, de astă dată, al aceleiaşi civilizații, un precedent. Gândirea noastră despre organizarea universului, infuzată de modelul turnului Babel, e pe etaje.
De citit, de la un capăt la altul, analiza Mirelei Roznoveanu despre minciună, în lumea grecească, şi despre virtuțile ei romaneşti, nedezmințite până astăzi. De asemenea, ceea ce s-ar putea numi fair-play, o valoare necunoscută celorlalte lumi, de până la greci, răzbate în interpretarea pe care i-o dă mărinimiei lui Ahile, frustratul şi de dragoste, şi de prietenie, plămădindu-şi din amândouă sanctuarul unor mari valori absente. După răscoliri cam la întâmplare de lumi îndepărtate, în Iliada civilizația romanului îşi poate pune temelia. De aici încolo, firul nu se mai întrerupe, urmând cu romanii şi cu neolatinii, rătăcind puțin spre arabi şi spre Japonia.
În evul de mijloc romanul ajunge, în fine, o realitate. Romanele cavalereşti, care au hrănit temperat nevoia de eroi a Europei, ajung, decăzând, drogurile unui întârziat, în lumea care, modernizându-se, reduce tot mai mult din naivele ei excese d’antan. Numele lui e Don Quijote. Inima lui excesivă, ca a tuturor eroilor care l-au precedat, înnebunind pentru o valoare (ridicolul vine din aceea că valoarea nu mai este nici a lui, nici a lumii lui) e însăşi urna literaturii vechi. Cu acest prim roman, în înțelesul modern al cuvântului, piatră unghiulară a unei tradiții care nu ne-a părăsit, începe o nouă civilizație. Pe care, de bine, de rău, o ştim. Efortul Mirelei Roznoveanu, de-a o aduna pe cealaltă, neştiută, împrăştiată, necontrolată, ca şi gesturile excentrice ale eroilor ei, din zeci şi zeci de texte, în zeci de dialecte, merită scos în evidență. Poate, în definitiv, sistematizarea pe care i-o cer nici nu i se potriveşte acestei lumi a corespondențelor alandala.
Să luăm, aşadar, Civilizația romanului ca pe un manual de (re)citire. Fără altă pretenție decât aceea a oglinzii purtate de-a lungul unui drum care înconjoară Pământul şi întretaie epocile. Arătând aceeaşi realitate, sub ochii noştri odinioară măriți de sentimente mari, azi micşorați de plictis.