Cronica literară
Alexandru Niculescu
O EDIȚIE DE MÎNTUIALĂ "DUPĂ VIRGIL IERUNCA"
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
1. Chiar dacă, astăzi, problemele exilului, ale activității anticomuniste din străinătate dar şi ale compromisurilor laşe, slugarnice, ale unor intelectuali români „colaboraționişti“ nu prea mai interesează opinia publică, ne permitem să luăm în discuție un volum apărut de curînd la editura Humanitas: Antologia ruşinii după Virgil Ierunca (editori – curios! apar pe frontispiciul copertei într-o poziție rezervată de obicei autorului! – Nicolae Merişanu şi Dan Taloş.
Este vorba de o reeditare a unei serii de texte semnate de Virgil Ierunca de-a lungul mai multor ani (din 1957 pînă în 1989 – după cum ne informează editorii), apărute în diferite publicații din exil, îndeosebi în Franța, la Paris. Termenii titlului sub care puteau fi citite aceste intervenții critice aparțin lui Virgil Ierunca. Rubrica este bine cunoscută celor ce au avut posibilitatea de a citi revistele din exil ale vremii, dar şi în țară acelora ce ascultau emisiunile „Europei libere“. Virgil Ierunca supunea oprobriului public pe cei care – intelectuali de vază, scriitori – îşi coborau demnitatea şi prestigiul intonînd laude şi omagii opresiunii totalitare comuniste. Aceştia nu erau puțini: numărul lor creştea odată cu trecerea anilor şi cu „convingerea“ că regimul comunist se eternizează. În consecință, valorile morale dispăreau, o lume „nouă“, inversă se crea: tragedia României sub teroare devenea „epocă de aur“!
Puțini mai ştiu însă că diatribele lui Virgil Ierunca urmau unei acțiuni susținute la „Radio Paris“ (azi, RFI), prin anii 1949-1950, de către Monica Lovinescu (responsabil al emisiunilor în limba română era, atunci, profesorul Marcel Fontaine, un bun prieten al Românilor, fost director al Institutului francez din Craiova şi, ulterior, al celui din Turnu Severin, dar expulzat din România în 1948).
Virgil Ierunca relua această patriotică luptă pe calea undelor cu comunismul din țară într-o formă mai severă, angajîndu-se a scrie în „paginile exilate“ numele celor ce pactizau cu duşmanii. Cronicile lui erau ironice, persiflante sau de-a dreptul acuzatoare şi aveau drept scop să dovedească degradarea morală a unor oameni de cultură sub opresiunea comunistă. Pe măsură ce timpul trecea şi situația din România se înrăutățea (prin anii 1975-1985), tonul critic al cronicarului exilat devenea tot mai aspru: de la ironie, el trecea la termeni „grei“ care atestau mînia, disprețul, indignarea („argați ai puterii“, „cocote dresate“ erau denumiți, cu „dezgust“, colaboratorii regimului comunist-ceauşist). Dar şi dezamăgirea şi amărăciunea şi deznădejdea celui din exil, de departe.
2. Iată însă că doi editori – total ignoranți în problemele complexe ale exilului românesc din acei ani – îşi iau sarcina nobilă de a readuce în actualitate textele şi numele incriminate de Virgil Ierunca. Ei adună intervențiile lui, apărute – scriu ei – începînd din 1957, în paginile publicației social-democrate România muncitoare, a lui Eftimie Gherman (1894-1980) pînă în 1989, în ziarul Lupta / Le Combat (sub direcția lui Mihai Korné şi redacția Antoniei Constantinescu). La pag. 12 ni se precizează publicațiile din exil şi periodicele în care au apărut consemnările biciuitoare ale lui Ierunca: reviste diferite, pauze lungi, numere disparate (România muncitoare, Ethos, Limite, Lupta / Le Combat, Contrapunct). Atît!
Apare, astfel, o primă întrebare: pe ce s-au întemeiat editorii selectînd din colecția acestor publicații numai numerele care conțineau intervenția lui Ierunca denumită Antologia ruşinii? De unde ştiu ei că Virgil Ierunca nu a mai publicat această cronică şi în alte numere, în alte publicații de exil, anterioare sau ulterioare? În ceea ce ne priveşte, am constatat că numerele alese de editori din colecția acestor publicații coincid cu indicațiile sumare pe care le oferă dl. Florin Manolescu în excelenta sa Enciclopedie a exilului literar românesc. 1945-1989 (Ed. Compania 2003). Deci nu o căutare filologică de arhivă ci o informație secundară, preluată cu uşurință (şi comoditate). Asta înseamnă „reeditarea“ Antologiei lui Ierunca?
Mai este însă altă problemă. Editorii re-publică textele autorilor români înregistrate (uneori, comentate) de Virgil Ierunca, indică ziarul sau revista din România în care acestea au apărut, dar... nu dau nici o trimitere necesar filologică la publicația din exil care a tipărit textul. Nu ni se dă aşadar posibilitatea de a verifica textul din reeditare cu textul publicat de Ierunca. Din ce cauză? Să nu mai subliniem faptul că ar fi fost nevoie de facsimile pentru a controla exactitatea reproducerii.
Iată cîteva exemple. La pag. 259 Michael-Titus Constantin într-un text din revista Tricolorul, beneficiază de puncte de suspensie introduse de autorii reeditării – cenzurînd deci textul publicat de Ierunca. Tot astfel, la pag. 394, textul lui Tudor Vianu din Gazeta literară este de asemenea cenzurat: şi aici sînt introduse puncte de suspensie ale editorilor. O poezie de Dragoş Vicol (pag. 395) are de asemenea aplicate puncte de suspensie care elimină strofe sau versuri. Greu de ştiut: sînt ale editorilor sau ale lui Ierunca? Dar textul lui Michael-Titus Constantin, cel din Tricolorul, republicat de Ierunca în Ethos 3/1982, de ce apare în antologia de față întrerupt de două ori (în Ethos este forma completă). Dacă ar putea să mai existe alte discordanțe, alte trunchieri de texte, nu putem şti, deoarece editorii nu indică sursa din publicația din exil în care a apărut textul.
Iată însă o eroare şi mai semnificativă. Editorii susțin a fi excerptat ziarul Lupta / Le Combat din martie 1987 pînă în octombrie 1989. Ei bine, s-au înşelat! Lupta a mai apărut – nr. 133 – şi în noiembrie 1989 – cu rubrica lui Ierunca. În acest număr apar texte mai puțin cunoscute – precum Ion Arcaş, Constantin Plopeanu, Ion Lazu, Elis Rîpeanu, reapar Vlaicu Bîrna (text din iunie 1989), Ion Vergu-Dumitrescu, Corneliu Sturzu, Dan Cruceru etc. Dar mai apar acolo, incriminate, şi texte encomiastice semnate de Camil Mureşan şi Florin Constantiniu. (Pentru amuzament, reproducem textul acestui istoric – azi academician, scris în august 1989, în care vorbeşte despre „continuitatea“ ce „aşază epoca Nicolae Ceauşescu în desfăşurarea firească, organică şi unitară a multimilenarei noastre istorii“. Şi adaugă: „o continuitate istorică în libertate şi integritate“.)
Editorii şi-au încetat însă lectura Luptei în octombrie 1989 (nr. 131) ignorînd continuarea publicației pînă în noiembrie 1989 – şi mai departe.
3. Asemenea discordanțe între originalele-Ierunca şi textul Antologiei nu-s, desigur, singurele dovezi ale modului neprofesional, nefilologic în care au lucrat editorii. Fie-ne deci permis a ne îndoi de autenticitatea reproducerii textelor semnate de Virgil Ierunca, cel puțin atîta timp cît nu avem posibilitatea de a controla originalul publicației la care a colaborat Virgil Ierunca realizîndu-şi rubrica Antologia ruşinii. Să fi apărut numai în publicațiile indicate la pag 25? Au cercetat editorii colecția revistei Limite atunci cînd vorbesc numai de nr. 42-43 (martie 1984)?
Putem atunci avea convingerea că ediția de față ar reproduce integral textele-Ierunca? (În laudele d-lui Dan Stanca din Aldine-le României libere. 11 VI 2009, se vorbea şi de cenzura d-lui Dinu Zamfirescu.) Dar, pe lîngă acestea, omisiunile practicate de editorii înşişi – cel puțin cele descoperite prin confruntări – ele ce sînt?
4. Lipseşte de asemenea în reeditarea de față ordonarea în timp a textelor incriminate – care, în publicațiile în care semna Virgil Ierunca, era implicită. Iată cîteva exemple la întîmplare: la pag. 97-99, Ion Brad apare cu texte în ordinea: 1971, 1973, 1977, 1983, 1989, după care urmează altă serie: 1985, 1987 ianuarie, 1987 decembrie. (Foarte probabil, editorii mai descopereau pe parcurs alte colaborări şi le adăugau fără a rupe cronologia. Sau... înaintea seriei a doua de sub Ion Brad, aceea care se întoarce la 1985, să fie, de fapt, vorba de alt „scrib al ruşinii“, pe care editorii au uitat să-l indice?)
Virgil Ierunca urmărea cu atenție evenimentele din România şi înregistra fără prea mare întîrziere reacția intelectualilor, mai ales a scriitorilor. Bunăoară, după „tezele“ din iulie 1971, atitudinea lui față de cei care proslăveau regimul Ceauşescu devine extrem de severă. Tot astfel, începînd de prin anii 1984-1985. Editorii de față nu țin seama de factorul Timp – iar noi, cititorii de azi, nu putem urmări evoluția gîndirii anticomuniste a cronicarului. Reeditarea însemna şi reorganizare. În cazul Ierunca, intervențiile sale erau neregulate, înşirate de-a lungul a trei decenii şi distribuite à tout vent în publicații disparate, fiecare cu specificul său redacțional. De aceea ar fi fost necesar să ştim cine sînt autorii incriminați în Ethos, cine sînt cei din Limite şi cei, mulți, din Lupta. Tot atît de necesar ar fi fost să se indice momentul (istoric-politic) cînd Ierunca a trimis publicațiilor din exil numele şi textele semnalate. Pentru că nu-i tot una a cita pe un cărturar ca Perpessicius cu un biet text din Contemporanul speculat în Glasul Patriei din 1960 – cu ceea ce scria Florin Constantiniu, în Scînteia, în august 1989!
Ierunca era scriitor şi, ca orice om al condeiului, era obişnuit să respecte subtile nuanțe ale colaborării în scris cu regimul opresor. (El însuşi vorbeşte de tribut şi de eroare, tot el condamnă, atunci cînd este flagrantă imoralitatea.) Ierunca ştia să-şi modeleze verbul, chiar la mînie (scriptică). Era un om de cultură.
5. Ce au reuşit în schimb a prezenta publicului românesc editorii care au adus în actualitate Antologia ruşinii? O înşirare alfabetică de nume cu texte incriminate, un catalog încrîncenat de „scribi ai ruşinii“ (conform calificativelor din Cuvînt înainte) cu rolul – mărturisit – de „avertisment“ pentru „a pune capăt unei prea lungi amnezii“, pentru a servi ca „îndreptar moral“ viitorilor critici şi istorici literari etc. etc. (pag. 13-24).
Ce cuvinte mari şi găunoase pentru această listă alfabetică, nediferențiată, neverificabilă cu sursele-Ierunca şi, mai mult decît atît, plină de infatuare. După 25-30 de ani, iată-i pe editori făcînd denunțuri în numele lui Ierunca! Ascultați-i: „faptul că Virgil Ierunca a vizitat o singură dată România după 1989 dovedeşte că el era conştient pe de o parte de această continuitate şdintre era comunistă şi regimul post-decembristț şi, pe de altă parte, de nepăsarea cu care Românii i-au tratat demersul moral“ (p. 23). Risum teneamus! Multe mai ştiu orgolioşii noştri editori cărora li s-a admis să-şi pună numele pe fiecare pagină a cărții, în colontitlu, de parcă ei ar fi autorii! Ei bine, aflați, domnilor editori (dintre care unul se laudă a nu fi fost nici membru de partid, nici de UTC!) că Virgil Ierunca a vizitat România de cinci ori: în 1990 (16 aprilie – 1 mai), 1993 (10 octombrie – 1 noiembrie), 1994 (15 septembrie – 8 octombrie), 1996 (5 mai – 27 mai), 1997 (29 aprilie – 6 mai). Ar fi fost nevoie ca editorii să consulte volumele Jurnalului Monicăi Lovinescu, care consemnează – şi comentează – aceste călătorii în România (de altfel, Jurnalul nu figurează în bibliografia de la pag. 27, după cum este absent şi volumul Româneşte al lui Virgil Ierunca, pe care nu-l citează nici măcar în note).
De unde or fi căpătat editorii „vitejia“ acuzatoare post factum pentru a alcătui o astfel de reeditare simplistă: publicarea unei liste alfabetice în care la litera G este Gheorghiu-Dej, la litera P, Perpessicius, iar la litera V, Tudor Vianu? Toți cei înşirați alfabetic, ca la moară, consideră editorii, sînt vinovați. Toți au fost „selectați“ de Ierunca. Deci toți sînt în mod egal „scribi ai ruşinii“ sau „lingăi de partid“. Adică toți sînt „lichele“ – aşa cum îi denumeşte dl. Gabriel Liiceanu.
Nu ni se pare a recunoaşte, în această atitudine polițienească, spiritul lui Virgil Ierunca. Antologia ruşinii a fost o inițiativă de a zăgăzui la trahison des clercs, acea capitulare morală – obligată sau benevolă – a unor intelectuali colaboraționişti. Dar nu un denunț ireductibil. Şi Ierunca a scris despre „un atentat împotriva bunului simț“, şi a vrut ca pe cei care proslăveau puterea lumea „să-i cunoască şi să-i arate cu degetul“ – dar niciodată scrisul combativ al lui Virgil Ierunca nu a avut tonul unei răzbunări demne de o extremă dreaptă radicală (la modă, azi, în România).
Se întrevăd în filigran tendințele extremiste ale lucrării în prefața cărții, intitulată Cuvînt înainte. Se vorbeşte despre „opera demascatoare“ a lui Virgil Ierunca, care este un „luptător neobosit pentru sănătatea culturii române“ (p. 8), „un mare luptător anticomunist“ (p. 24) şi i se reproduc citate severe nu din comentariile din Antologia ruşinii, ci din volumul Dimpotrivă (1993). O lectură în această perspectivă de „luptător“ este greşită. Atunci cînd scria diatribele din Antologia ruşinii urmărea să îndrepte lucrurile din țară, să atragă atenția oamenilor de cultură să nu-şi pervertească scrisul şi conştiința (vorba biblică: „nu moartea păcătosului, ci îndreptarea sa“ ar fi potrivită). Reeditarea se face după 50 de ani – şi fără altă motivație decît că „mulți dintre scribii ruşinii s-au regăsit, după revoluție, în poziții-cheie în politică, mass-media sau diplomație“ (pag. 21). Ceea ce nu are legătură cu Virgil Ierunca, ci cu o inchizitorială frustrare.
Virgil Ierunca nu a demascat, opera lui nu este „demascatoare“, în terminologia politică extremistă. (Termenul a fost frecvent utilizat de regimul comunist.) Nu! Virgil Ierunca a fost un scriitor care s-a situat întotdeauna pe poziții liberale de stînga (afirmație pe propria noastră răspundere, după ce l-am cunoscut în exil mai mulți ani). Editorii deformează personalitatea lui Virgil Ierunca atribuindu-i intenții vindicative imaginare. Ce înseamnă oare, pe pag. IV a coperții, afirmația editorială privind finalitatea Antologiei lui Ierunca: „mult mai important şAntologiaț este gîndită să aibă o finalitate. Virgil Ierunca sperase probabil ca, într-o bună şi demnă zi, pentru intelectualitatea românească numele inventariate de el în Antologia ruşinii să reprezinte un exemplu de neurmat pentru viitorii scriitori şi artişti“. De acord! Dar de unde rezultă speranța în „finalitate“ a diatribelor lui Ierunca, scrise în anii grei de exil în care nu se întrevedea lumina libertății? Bineînțeles, editorii îşi arogă dreptul de a fi „realizat“ speranțele lui Ierunca: lista vinovaților care, odată „demascați“, trebuie să fie puşi la stâlpul infamiei şi, probabil, pedepsiți prin eliminarea lor din „pozițiile cheie“.
Subliniem: o asemenea imagine nu reflectă pe Virgil Ierunca. Chiar dacă undeva el a scris ceea ce se citează pe pagina 4 a coperții („trebuie să ne amintim bine atunci cînd vom încheia socotelile...“) el nu s-a gîndit niciodată la faptul că „după revoluție aceştia s-au regăsit în poziții-cheie, în politică, mass-media sau diplomație“ – aşa cum susțin editorii. Virgil Ierunca semnala ceea ce se petrecea în acea lume, nicidecum ceea ce avea să se întîmple cu „scribii ruşinii” în viitor.
6. Poate că o asemenea mentalitate vindicativă i-a determinat pe editori să folosească adaosul „după“ Virgil Ierunca! Antologia ruşinii după Virgil Ierunca sună precum Evanghelia după Matei! Dar Virgil Ierunca era singurul autor sigur! Evanghelia trecuse prin nenumărate copieri care ar fi putut să-i altereze conținutul. Ce semnificație poate avea sintagma după Virgil Ierunca (şi editorii cocoțați ca autori, în colontitlu, pe toate paginile pare ale volumului)? Că ar fi putut interveni schimbări față de textele originale? Bănuieli avem – cum am mai afirmat.
În absența posibilității de a avea acces la toate publicațiile în care a apărut Antologia ruşinii (dincolo de cele citate de editori) avem dreptul de a nu considera reeditarea de față a fi completă.
7. În schimb, ne întîmpină o Addenda de peste 140 de pagini, despre al cărei rost în economia lucrării nu se spune absolut nimic. Neînțelegînd, sîntem nevoiți, şi în acest caz, să facem ipoteze, verosimile sau nu. Observăm mai întîi că autorii şi textele (extrase tot din publicațiile în care apărea Antologia ruşinii) nu sînt însoțite, în subsolul paginilor, de referințe biografice. Din ce cauză? Nu se găseau cuprinşi în enciclopedia on-line Wikipedia, accesabilă de pe ordinatoarele lor (totuşi, unele nume figurează acolo) – cu care şi-au întocmit alte biografii din secțiunea anterioară? Au lucrat în grabă, îndemnați să termine lucrarea din rațiuni editoriale? Această misterioasă Addenda conține nume absolut anonime (de exemplu Nicolae Chilie, Şerban Cionof, Pamfil Nichițelea etc.) alături de cîteva altele, cunoscute (Aura Buzescu, Adrian Popescu, Dumitru Ghişe, dr. C. Anastasatu, Ioan Ceterchi etc.) despre care nu ni se spun decît cîteva cuvinte sumare. Prin ce se deosebesc cei din Addenda de ceilalți, menționați în Antologia ruşinii – prima parte? Care este criteriul ce stabileşte o diferență de tratament (vizibilă în sumar): Antologia ruşinii, pag. 29-416, înscrisă cu litere majuscule negre (aldine) – şi Addenda, pag. 417-560, însemnată cu litere obişnuite?
Misterele inexplicabile ale unor editori fără pregătire filologică (dar care, în mai sus citatul număr din Aldine sînt considerați „valoroşi editori“!). Editori care nu respectă textele originale (pe care, în cazul de față, nu le cunoaştem!) şi care nu dau cititorului explicațiile necesare pentru a verifica ediția şi alcătuirea ei. În cartea de față, şi filologia, şi metodele editoriale sunt total absente.
8. Această reeditare pe care nu avem dreptul să o considerăm a fi completă este compusă prin încălcarea celor mai elementare reguli filologice. Ea este un abuz. Cei doi editori – numai ei? – au folosit scrierile critice din anii 1957-1989 ale lui Virgil Ierunca pentru a deschide acum, în anul 2009, fără vreo motivație majoră, – din Antologia ruşinii un proces politic evident util extremei drepte – din România actuală (de altfel, cartea de față s-a bucurat de reacții aprobative ale unor ziarişti „super-intransigenți“ de aceeaşi sorginte extremistă). Aceştia laudă ce? O reeditare fără criterii clare, fără indicări ale surselor în care au fost publicate textele de către Virgil Ierunca, avînd citate trunchiate, omisiuni, fără facsimile, fără indice – o asemenea readucere în actualitate a operei lui Ierunca pentru a fi pe placul unor tendințe politice actuale – nu poate fi acceptată. Nouă ne pare rău şi de paginile prezentei noastre luări în seamă a volumului Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca. Antologia merită o veritabilă reeditare care să dea naştere la serioase analize socio-culturale asupra dramei culturii româneşti şi a reprezentanților ei sub regimul comunist. O reeditare a unei opere de şi nu după Virgil Ierunca.
Pînă atunci, ceea ce ni se oferă aici – cu tot prestigiul editurii Humanitas – nu este decît o tristă şi insolentă instrumentalizare deformată a celor ce a scris şi a celui care a fost Virgil Ierunca.
Este vorba de o reeditare a unei serii de texte semnate de Virgil Ierunca de-a lungul mai multor ani (din 1957 pînă în 1989 – după cum ne informează editorii), apărute în diferite publicații din exil, îndeosebi în Franța, la Paris. Termenii titlului sub care puteau fi citite aceste intervenții critice aparțin lui Virgil Ierunca. Rubrica este bine cunoscută celor ce au avut posibilitatea de a citi revistele din exil ale vremii, dar şi în țară acelora ce ascultau emisiunile „Europei libere“. Virgil Ierunca supunea oprobriului public pe cei care – intelectuali de vază, scriitori – îşi coborau demnitatea şi prestigiul intonînd laude şi omagii opresiunii totalitare comuniste. Aceştia nu erau puțini: numărul lor creştea odată cu trecerea anilor şi cu „convingerea“ că regimul comunist se eternizează. În consecință, valorile morale dispăreau, o lume „nouă“, inversă se crea: tragedia României sub teroare devenea „epocă de aur“!
Puțini mai ştiu însă că diatribele lui Virgil Ierunca urmau unei acțiuni susținute la „Radio Paris“ (azi, RFI), prin anii 1949-1950, de către Monica Lovinescu (responsabil al emisiunilor în limba română era, atunci, profesorul Marcel Fontaine, un bun prieten al Românilor, fost director al Institutului francez din Craiova şi, ulterior, al celui din Turnu Severin, dar expulzat din România în 1948).
Virgil Ierunca relua această patriotică luptă pe calea undelor cu comunismul din țară într-o formă mai severă, angajîndu-se a scrie în „paginile exilate“ numele celor ce pactizau cu duşmanii. Cronicile lui erau ironice, persiflante sau de-a dreptul acuzatoare şi aveau drept scop să dovedească degradarea morală a unor oameni de cultură sub opresiunea comunistă. Pe măsură ce timpul trecea şi situația din România se înrăutățea (prin anii 1975-1985), tonul critic al cronicarului exilat devenea tot mai aspru: de la ironie, el trecea la termeni „grei“ care atestau mînia, disprețul, indignarea („argați ai puterii“, „cocote dresate“ erau denumiți, cu „dezgust“, colaboratorii regimului comunist-ceauşist). Dar şi dezamăgirea şi amărăciunea şi deznădejdea celui din exil, de departe.
2. Iată însă că doi editori – total ignoranți în problemele complexe ale exilului românesc din acei ani – îşi iau sarcina nobilă de a readuce în actualitate textele şi numele incriminate de Virgil Ierunca. Ei adună intervențiile lui, apărute – scriu ei – începînd din 1957, în paginile publicației social-democrate România muncitoare, a lui Eftimie Gherman (1894-1980) pînă în 1989, în ziarul Lupta / Le Combat (sub direcția lui Mihai Korné şi redacția Antoniei Constantinescu). La pag. 12 ni se precizează publicațiile din exil şi periodicele în care au apărut consemnările biciuitoare ale lui Ierunca: reviste diferite, pauze lungi, numere disparate (România muncitoare, Ethos, Limite, Lupta / Le Combat, Contrapunct). Atît!
Apare, astfel, o primă întrebare: pe ce s-au întemeiat editorii selectînd din colecția acestor publicații numai numerele care conțineau intervenția lui Ierunca denumită Antologia ruşinii? De unde ştiu ei că Virgil Ierunca nu a mai publicat această cronică şi în alte numere, în alte publicații de exil, anterioare sau ulterioare? În ceea ce ne priveşte, am constatat că numerele alese de editori din colecția acestor publicații coincid cu indicațiile sumare pe care le oferă dl. Florin Manolescu în excelenta sa Enciclopedie a exilului literar românesc. 1945-1989 (Ed. Compania 2003). Deci nu o căutare filologică de arhivă ci o informație secundară, preluată cu uşurință (şi comoditate). Asta înseamnă „reeditarea“ Antologiei lui Ierunca?
Mai este însă altă problemă. Editorii re-publică textele autorilor români înregistrate (uneori, comentate) de Virgil Ierunca, indică ziarul sau revista din România în care acestea au apărut, dar... nu dau nici o trimitere necesar filologică la publicația din exil care a tipărit textul. Nu ni se dă aşadar posibilitatea de a verifica textul din reeditare cu textul publicat de Ierunca. Din ce cauză? Să nu mai subliniem faptul că ar fi fost nevoie de facsimile pentru a controla exactitatea reproducerii.
Iată cîteva exemple. La pag. 259 Michael-Titus Constantin într-un text din revista Tricolorul, beneficiază de puncte de suspensie introduse de autorii reeditării – cenzurînd deci textul publicat de Ierunca. Tot astfel, la pag. 394, textul lui Tudor Vianu din Gazeta literară este de asemenea cenzurat: şi aici sînt introduse puncte de suspensie ale editorilor. O poezie de Dragoş Vicol (pag. 395) are de asemenea aplicate puncte de suspensie care elimină strofe sau versuri. Greu de ştiut: sînt ale editorilor sau ale lui Ierunca? Dar textul lui Michael-Titus Constantin, cel din Tricolorul, republicat de Ierunca în Ethos 3/1982, de ce apare în antologia de față întrerupt de două ori (în Ethos este forma completă). Dacă ar putea să mai existe alte discordanțe, alte trunchieri de texte, nu putem şti, deoarece editorii nu indică sursa din publicația din exil în care a apărut textul.
Iată însă o eroare şi mai semnificativă. Editorii susțin a fi excerptat ziarul Lupta / Le Combat din martie 1987 pînă în octombrie 1989. Ei bine, s-au înşelat! Lupta a mai apărut – nr. 133 – şi în noiembrie 1989 – cu rubrica lui Ierunca. În acest număr apar texte mai puțin cunoscute – precum Ion Arcaş, Constantin Plopeanu, Ion Lazu, Elis Rîpeanu, reapar Vlaicu Bîrna (text din iunie 1989), Ion Vergu-Dumitrescu, Corneliu Sturzu, Dan Cruceru etc. Dar mai apar acolo, incriminate, şi texte encomiastice semnate de Camil Mureşan şi Florin Constantiniu. (Pentru amuzament, reproducem textul acestui istoric – azi academician, scris în august 1989, în care vorbeşte despre „continuitatea“ ce „aşază epoca Nicolae Ceauşescu în desfăşurarea firească, organică şi unitară a multimilenarei noastre istorii“. Şi adaugă: „o continuitate istorică în libertate şi integritate“.)
Editorii şi-au încetat însă lectura Luptei în octombrie 1989 (nr. 131) ignorînd continuarea publicației pînă în noiembrie 1989 – şi mai departe.
3. Asemenea discordanțe între originalele-Ierunca şi textul Antologiei nu-s, desigur, singurele dovezi ale modului neprofesional, nefilologic în care au lucrat editorii. Fie-ne deci permis a ne îndoi de autenticitatea reproducerii textelor semnate de Virgil Ierunca, cel puțin atîta timp cît nu avem posibilitatea de a controla originalul publicației la care a colaborat Virgil Ierunca realizîndu-şi rubrica Antologia ruşinii. Să fi apărut numai în publicațiile indicate la pag 25? Au cercetat editorii colecția revistei Limite atunci cînd vorbesc numai de nr. 42-43 (martie 1984)?
Putem atunci avea convingerea că ediția de față ar reproduce integral textele-Ierunca? (În laudele d-lui Dan Stanca din Aldine-le României libere. 11 VI 2009, se vorbea şi de cenzura d-lui Dinu Zamfirescu.) Dar, pe lîngă acestea, omisiunile practicate de editorii înşişi – cel puțin cele descoperite prin confruntări – ele ce sînt?
4. Lipseşte de asemenea în reeditarea de față ordonarea în timp a textelor incriminate – care, în publicațiile în care semna Virgil Ierunca, era implicită. Iată cîteva exemple la întîmplare: la pag. 97-99, Ion Brad apare cu texte în ordinea: 1971, 1973, 1977, 1983, 1989, după care urmează altă serie: 1985, 1987 ianuarie, 1987 decembrie. (Foarte probabil, editorii mai descopereau pe parcurs alte colaborări şi le adăugau fără a rupe cronologia. Sau... înaintea seriei a doua de sub Ion Brad, aceea care se întoarce la 1985, să fie, de fapt, vorba de alt „scrib al ruşinii“, pe care editorii au uitat să-l indice?)
Virgil Ierunca urmărea cu atenție evenimentele din România şi înregistra fără prea mare întîrziere reacția intelectualilor, mai ales a scriitorilor. Bunăoară, după „tezele“ din iulie 1971, atitudinea lui față de cei care proslăveau regimul Ceauşescu devine extrem de severă. Tot astfel, începînd de prin anii 1984-1985. Editorii de față nu țin seama de factorul Timp – iar noi, cititorii de azi, nu putem urmări evoluția gîndirii anticomuniste a cronicarului. Reeditarea însemna şi reorganizare. În cazul Ierunca, intervențiile sale erau neregulate, înşirate de-a lungul a trei decenii şi distribuite à tout vent în publicații disparate, fiecare cu specificul său redacțional. De aceea ar fi fost necesar să ştim cine sînt autorii incriminați în Ethos, cine sînt cei din Limite şi cei, mulți, din Lupta. Tot atît de necesar ar fi fost să se indice momentul (istoric-politic) cînd Ierunca a trimis publicațiilor din exil numele şi textele semnalate. Pentru că nu-i tot una a cita pe un cărturar ca Perpessicius cu un biet text din Contemporanul speculat în Glasul Patriei din 1960 – cu ceea ce scria Florin Constantiniu, în Scînteia, în august 1989!
Ierunca era scriitor şi, ca orice om al condeiului, era obişnuit să respecte subtile nuanțe ale colaborării în scris cu regimul opresor. (El însuşi vorbeşte de tribut şi de eroare, tot el condamnă, atunci cînd este flagrantă imoralitatea.) Ierunca ştia să-şi modeleze verbul, chiar la mînie (scriptică). Era un om de cultură.
5. Ce au reuşit în schimb a prezenta publicului românesc editorii care au adus în actualitate Antologia ruşinii? O înşirare alfabetică de nume cu texte incriminate, un catalog încrîncenat de „scribi ai ruşinii“ (conform calificativelor din Cuvînt înainte) cu rolul – mărturisit – de „avertisment“ pentru „a pune capăt unei prea lungi amnezii“, pentru a servi ca „îndreptar moral“ viitorilor critici şi istorici literari etc. etc. (pag. 13-24).
Ce cuvinte mari şi găunoase pentru această listă alfabetică, nediferențiată, neverificabilă cu sursele-Ierunca şi, mai mult decît atît, plină de infatuare. După 25-30 de ani, iată-i pe editori făcînd denunțuri în numele lui Ierunca! Ascultați-i: „faptul că Virgil Ierunca a vizitat o singură dată România după 1989 dovedeşte că el era conştient pe de o parte de această continuitate şdintre era comunistă şi regimul post-decembristț şi, pe de altă parte, de nepăsarea cu care Românii i-au tratat demersul moral“ (p. 23). Risum teneamus! Multe mai ştiu orgolioşii noştri editori cărora li s-a admis să-şi pună numele pe fiecare pagină a cărții, în colontitlu, de parcă ei ar fi autorii! Ei bine, aflați, domnilor editori (dintre care unul se laudă a nu fi fost nici membru de partid, nici de UTC!) că Virgil Ierunca a vizitat România de cinci ori: în 1990 (16 aprilie – 1 mai), 1993 (10 octombrie – 1 noiembrie), 1994 (15 septembrie – 8 octombrie), 1996 (5 mai – 27 mai), 1997 (29 aprilie – 6 mai). Ar fi fost nevoie ca editorii să consulte volumele Jurnalului Monicăi Lovinescu, care consemnează – şi comentează – aceste călătorii în România (de altfel, Jurnalul nu figurează în bibliografia de la pag. 27, după cum este absent şi volumul Româneşte al lui Virgil Ierunca, pe care nu-l citează nici măcar în note).
De unde or fi căpătat editorii „vitejia“ acuzatoare post factum pentru a alcătui o astfel de reeditare simplistă: publicarea unei liste alfabetice în care la litera G este Gheorghiu-Dej, la litera P, Perpessicius, iar la litera V, Tudor Vianu? Toți cei înşirați alfabetic, ca la moară, consideră editorii, sînt vinovați. Toți au fost „selectați“ de Ierunca. Deci toți sînt în mod egal „scribi ai ruşinii“ sau „lingăi de partid“. Adică toți sînt „lichele“ – aşa cum îi denumeşte dl. Gabriel Liiceanu.
Nu ni se pare a recunoaşte, în această atitudine polițienească, spiritul lui Virgil Ierunca. Antologia ruşinii a fost o inițiativă de a zăgăzui la trahison des clercs, acea capitulare morală – obligată sau benevolă – a unor intelectuali colaboraționişti. Dar nu un denunț ireductibil. Şi Ierunca a scris despre „un atentat împotriva bunului simț“, şi a vrut ca pe cei care proslăveau puterea lumea „să-i cunoască şi să-i arate cu degetul“ – dar niciodată scrisul combativ al lui Virgil Ierunca nu a avut tonul unei răzbunări demne de o extremă dreaptă radicală (la modă, azi, în România).
Se întrevăd în filigran tendințele extremiste ale lucrării în prefața cărții, intitulată Cuvînt înainte. Se vorbeşte despre „opera demascatoare“ a lui Virgil Ierunca, care este un „luptător neobosit pentru sănătatea culturii române“ (p. 8), „un mare luptător anticomunist“ (p. 24) şi i se reproduc citate severe nu din comentariile din Antologia ruşinii, ci din volumul Dimpotrivă (1993). O lectură în această perspectivă de „luptător“ este greşită. Atunci cînd scria diatribele din Antologia ruşinii urmărea să îndrepte lucrurile din țară, să atragă atenția oamenilor de cultură să nu-şi pervertească scrisul şi conştiința (vorba biblică: „nu moartea păcătosului, ci îndreptarea sa“ ar fi potrivită). Reeditarea se face după 50 de ani – şi fără altă motivație decît că „mulți dintre scribii ruşinii s-au regăsit, după revoluție, în poziții-cheie în politică, mass-media sau diplomație“ (pag. 21). Ceea ce nu are legătură cu Virgil Ierunca, ci cu o inchizitorială frustrare.
Virgil Ierunca nu a demascat, opera lui nu este „demascatoare“, în terminologia politică extremistă. (Termenul a fost frecvent utilizat de regimul comunist.) Nu! Virgil Ierunca a fost un scriitor care s-a situat întotdeauna pe poziții liberale de stînga (afirmație pe propria noastră răspundere, după ce l-am cunoscut în exil mai mulți ani). Editorii deformează personalitatea lui Virgil Ierunca atribuindu-i intenții vindicative imaginare. Ce înseamnă oare, pe pag. IV a coperții, afirmația editorială privind finalitatea Antologiei lui Ierunca: „mult mai important şAntologiaț este gîndită să aibă o finalitate. Virgil Ierunca sperase probabil ca, într-o bună şi demnă zi, pentru intelectualitatea românească numele inventariate de el în Antologia ruşinii să reprezinte un exemplu de neurmat pentru viitorii scriitori şi artişti“. De acord! Dar de unde rezultă speranța în „finalitate“ a diatribelor lui Ierunca, scrise în anii grei de exil în care nu se întrevedea lumina libertății? Bineînțeles, editorii îşi arogă dreptul de a fi „realizat“ speranțele lui Ierunca: lista vinovaților care, odată „demascați“, trebuie să fie puşi la stâlpul infamiei şi, probabil, pedepsiți prin eliminarea lor din „pozițiile cheie“.
Subliniem: o asemenea imagine nu reflectă pe Virgil Ierunca. Chiar dacă undeva el a scris ceea ce se citează pe pagina 4 a coperții („trebuie să ne amintim bine atunci cînd vom încheia socotelile...“) el nu s-a gîndit niciodată la faptul că „după revoluție aceştia s-au regăsit în poziții-cheie, în politică, mass-media sau diplomație“ – aşa cum susțin editorii. Virgil Ierunca semnala ceea ce se petrecea în acea lume, nicidecum ceea ce avea să se întîmple cu „scribii ruşinii” în viitor.
6. Poate că o asemenea mentalitate vindicativă i-a determinat pe editori să folosească adaosul „după“ Virgil Ierunca! Antologia ruşinii după Virgil Ierunca sună precum Evanghelia după Matei! Dar Virgil Ierunca era singurul autor sigur! Evanghelia trecuse prin nenumărate copieri care ar fi putut să-i altereze conținutul. Ce semnificație poate avea sintagma după Virgil Ierunca (şi editorii cocoțați ca autori, în colontitlu, pe toate paginile pare ale volumului)? Că ar fi putut interveni schimbări față de textele originale? Bănuieli avem – cum am mai afirmat.
În absența posibilității de a avea acces la toate publicațiile în care a apărut Antologia ruşinii (dincolo de cele citate de editori) avem dreptul de a nu considera reeditarea de față a fi completă.
7. În schimb, ne întîmpină o Addenda de peste 140 de pagini, despre al cărei rost în economia lucrării nu se spune absolut nimic. Neînțelegînd, sîntem nevoiți, şi în acest caz, să facem ipoteze, verosimile sau nu. Observăm mai întîi că autorii şi textele (extrase tot din publicațiile în care apărea Antologia ruşinii) nu sînt însoțite, în subsolul paginilor, de referințe biografice. Din ce cauză? Nu se găseau cuprinşi în enciclopedia on-line Wikipedia, accesabilă de pe ordinatoarele lor (totuşi, unele nume figurează acolo) – cu care şi-au întocmit alte biografii din secțiunea anterioară? Au lucrat în grabă, îndemnați să termine lucrarea din rațiuni editoriale? Această misterioasă Addenda conține nume absolut anonime (de exemplu Nicolae Chilie, Şerban Cionof, Pamfil Nichițelea etc.) alături de cîteva altele, cunoscute (Aura Buzescu, Adrian Popescu, Dumitru Ghişe, dr. C. Anastasatu, Ioan Ceterchi etc.) despre care nu ni se spun decît cîteva cuvinte sumare. Prin ce se deosebesc cei din Addenda de ceilalți, menționați în Antologia ruşinii – prima parte? Care este criteriul ce stabileşte o diferență de tratament (vizibilă în sumar): Antologia ruşinii, pag. 29-416, înscrisă cu litere majuscule negre (aldine) – şi Addenda, pag. 417-560, însemnată cu litere obişnuite?
Misterele inexplicabile ale unor editori fără pregătire filologică (dar care, în mai sus citatul număr din Aldine sînt considerați „valoroşi editori“!). Editori care nu respectă textele originale (pe care, în cazul de față, nu le cunoaştem!) şi care nu dau cititorului explicațiile necesare pentru a verifica ediția şi alcătuirea ei. În cartea de față, şi filologia, şi metodele editoriale sunt total absente.
8. Această reeditare pe care nu avem dreptul să o considerăm a fi completă este compusă prin încălcarea celor mai elementare reguli filologice. Ea este un abuz. Cei doi editori – numai ei? – au folosit scrierile critice din anii 1957-1989 ale lui Virgil Ierunca pentru a deschide acum, în anul 2009, fără vreo motivație majoră, – din Antologia ruşinii un proces politic evident util extremei drepte – din România actuală (de altfel, cartea de față s-a bucurat de reacții aprobative ale unor ziarişti „super-intransigenți“ de aceeaşi sorginte extremistă). Aceştia laudă ce? O reeditare fără criterii clare, fără indicări ale surselor în care au fost publicate textele de către Virgil Ierunca, avînd citate trunchiate, omisiuni, fără facsimile, fără indice – o asemenea readucere în actualitate a operei lui Ierunca pentru a fi pe placul unor tendințe politice actuale – nu poate fi acceptată. Nouă ne pare rău şi de paginile prezentei noastre luări în seamă a volumului Antologia ruşinii a lui Virgil Ierunca. Antologia merită o veritabilă reeditare care să dea naştere la serioase analize socio-culturale asupra dramei culturii româneşti şi a reprezentanților ei sub regimul comunist. O reeditare a unei opere de şi nu după Virgil Ierunca.
Pînă atunci, ceea ce ni se oferă aici – cu tot prestigiul editurii Humanitas – nu este decît o tristă şi insolentă instrumentalizare deformată a celor ce a scris şi a celui care a fost Virgil Ierunca.