Cronica literară
Mihai Sorin Rădulescu

ISTORIE SOCIALĂ IN SUBCARPAȚII MUNTENIEI

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009

Nu sunt sigur că profesorul Stelian Brezeanu, şef al catedrei de istorie universală din Facultatea de Istorie a Universității din Bucureşti, are nevoie de prezentarea făcută de un fost student al său la cursul – pe care îl ține de mulți ani – de Istoria Bizanțului (şi, pentru scru­pulul exactității, la seminarul de istorie medievală universală). Profesorul Brezeanu, în tinerețe asistent al altui medievist remarcabil, din păcate puțin cunoscut de marele public – l-am numit pe regretatul profesor Radu Manolescu – nu a avut de-a lungul timpului o sarcină uşoară: a ținut dra­pelul învățământului bizantinistic românesc în prima facultate de istorie a țării – nu se vor supăra, nădăjduiesc, alte facultăți de acelaşi profil, pentru acest superlativ – a ultimelor trei decenii ale secolului trecut şi până astăzi. çn condițiile izolării informaționale din anii ’80, acest efort era departe de a fi unul simplu. çn deceniul opt, istoricul Stelian Brezeanu a beneficiat de un stagiu la Institutul de Istorie Europeană din Mainz, prilej cu care s-a documentat pentru teza de doctorat, sub conducerea lui Mihai Berza, tratând despre finanțele Imperiului de la Niceea. Un subiect, aşadar, de istorie bizantină pură, a cărui legătură cu evul mediu românesc e de ordinul unor cauzalități mai profunde, în legătură cu care ne putem pune întrebări. Ocupat de cavalerii apuseni, Imperiul bizantin s-a refăcut în cadrul unui stat mic ca întindere, mai mult cu valoare simbolică, aflat la răsărit de Constantinopol. A fost astfel menținută de fapt nici mai mult nici mai puțin decât însăşi continuitatea Imperiului roman. După recucerirea capitalei de pe Bosfor, Imperiul avea să mai supraviețuiască, după cum se ştie, încă aproape două secole. Mai puțin de o sută de ani după revenirea la Constantinopol, în anul 1261, în vremea când statele slave din Balcani cădeau sub stăpânire otomană, au apărut la Dunăre principatele româneşti care au purtat mai departe, în veşmânt specific, ideea romană. Comparația şi paralelismul cu Imperiul de la Niceea par posibile, aşa după cum altădată şi pentru N.Iorga, autorul unei teze de doctorat asupra regatului franc al Ciprului în secolul XIV, aşadar tot în perioada de întemeiere a țărilor Române, trecutul acestei insule însemnate din proximitatea Bizanțului şi a țării Sfinte putea funcționa ca un termen de comparație şi ca o metaforă .
Profesorul Stelian Brezeanu s-a ocupat de ideologia imperială bizanti­nă şi de avatarurile ei sud-dunărene, ca şi de vlahii din Imperiul bizantin, strângându-şi studiile în volumul Romanitatea orientală în evul mediu (1999). çnainte de Decembrie 1989, a reeditat, pentru întâia oară după cel de-al doilea război mondial, pe Gheorghe Brătianu, cu cartea sa, devenită clasică, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Criticile ce i-au fost aduse în legătură cu această reeditare, nu mi se par justificate, având în vedere faptul că a repus în circulație, în ani de restrişte intelectuală şi după mulți ani de tăcere, una dintre figurile majore ale istoriografiei româneşti. Foarte folositoare, atât pentru generațiile succesive de studenți cât şi pentru publicul larg, este cronologia Imperiului bizantin, izvorâtă în bună măsură din cursul său de la Facultatea de Istorie. Reproşul unora că ar fi vorba doar de o cronologie e şi în acest caz nedrept: instrumentele de informare istorică sunt extrem de necesare, profesorul Brezeanu suplinind prin această carte o lacună.
Nu este de neglijat faptul că cercetări inovatoare în materie de bizanti­nologie sunt dificil de întreprins în România. Dacă studiile neogreceşti au încă un uriaş ogor de defrişat, multe documente fiind încă nedescifrate şi nepublicate, izvoarele bizantine de la noi sunt în covârşitoare parte cunoscute şi comentate. Tradiția cercetărilor din acest domeniu are şi ea o mare greutate: N. Iorga, N. Bănescu, Demostene Russo, Vasile Grecu şi mulți alți învățați au ilustrat acest domeniu cu strălucire. E de remarcat şi faptul că din păcate, în zilele noastre el se găseşte într-o anumită penurie de specialişti. Din fericire, Facultatea de Istorie din Bucureşti mai are încă un bizantinolog, pe profesorul Tudor Teoteoi, dar o revigorare puternică a studiilor bizantine după Decembrie 1989, studii ce stau de asemenea şi în atenția Institutului de Studii Sud-Est Europene, nu s-a produs.
Cu ultima sa carte apărută, Moşnenii din Bezdead – Dâmbovița (1620 – 1820), istoricul Stelian Brezeanu a ieşit din sfera bizantinologiei, consacrându-se unui subiect ce îl preocupă de multă vreme. çmi amintesc că în timpul studiilor universitare, cunoscându-mi preocupările genea­lo­gice, mi-a solicitat o genealogie a familiei Bellu, care în secolul XIX avusese proprietăți funciare în acest sat de la poalele Carpaților meridio­nali. Dar în centrul atenției autorului cărții nu se găseşte această familie boierească de obârşie macedo-română, deşi îi consacră câteva pasaje.
Este unul dintre cele mai interesante şi bine scrise volume de istorie apărute în ultimii ani. Considerațiile de istorie generală privitoare la evul mediu şi la zorii modernității, adesea influențate de spiritul şcolii Analelor, fapt de care profesorul Brezeanu e întotdeauna foarte mândru, sunt puse în legătură cu realitățile economice şi sociale ale acestei aşezări pe care o priveşte, poate tot din oarecare orgoliu, mai ales ca pe o aşezare de moşneni, în vreme ce ea – după cum o arată chiar prezentarea istoricului şi documentele publicate de el – a avut totuşi nenumărați proprietari din categoria boierilor. Titlul nu este aşadar chiar atât de adecvat cum ar părea: e desigur foarte onorabil din punct de vedere istoriografic să te ocupi de moşneni – echivalentul muntenesc al răzeşilor moldoveni –, doar că la Bezdead s-au perindat o serie de familii şi personaje boiereşti: Leca spătarul – strămoşul colateral al familiei Racottă – , Cantacuzini, Dolete, Saegiu, Bellu şi încă altele.
De asemenea, à propos de pagina de titlu, e păcat că nu a fost găsită o altă imagine pentru copertă: desigur, aşa arată biserica din Bezdead, cu acoperiş şi turle de tablă, cu perete văruit, lipsit de patina timpului, cu ancadramente ale ferestrelor fără vreo decorație, după cum nu sunt, din fericire, la multe lăcaşuri ecleziastice din Țara Românească, clasate sau nu în categoria monumentelor istorice. Imaginea – ternă şi neinspirată – nu evocă în nici un fel trecutul localității şi interesul ei istoriografic, ci dimpotrivă. Cu siguranță că ar fi putut fi găsite în satul studiat alte imagini mult mai potrivite, având parfumul autenticității şi al vechimii, la care trimit dealtfel anii amintiți în titlu: 1620 – 1820.
Etimologia numelui localității face obiectul unei discuții (pp.66 – 68) care, la drept vorbind, nu se prea justifică. De fapt “Bezdeadul” nu pare deloc a fi un “toponim controversat”. Celălalt sat cu nume similar – “Bezded” – nu se află în Crişana (p.68), ci la est de oraşul Zalău, în apropiere de localitatea Gârbou, în județul Sălaj.
De origine slavă, toponimul înseamnă pur şi simplu, după cum o scrie dealtfel şi autorul, “sat fără moşi“ (p.68) – adică cu regimul de proprietate în devălmăşie –, ceea ce dealtfel vine din nou într-o bizară contradicție cu titlul cărții, în jurul căreia se mişcă dealtfel şi preocupările autorului. Căci dacă nu existau “moşi”, de unde proveneau moşnenii, nu-i aşa ? Problema moşnenilor ține oarecum de o anumită coloratură ideologică, potrivit căreia a-i recunoaşte pe țăranii aserviți – “rumânii” – drept obiect de studiu ar putea fi interpretat ca o relicvă a comunismului, iar a te ocupa de boieri este iarăşi cam nepotrivit, de această dată pentru că, de fapt de peste o jumătate de secol, boierii sunt rău văzuți, iar mai recent au fost parțial acceptați, pentru că vin din Occident, unii aducând valută. Optica asupra acestor clase/categorii/grupuri sociale nu este eliberată de considerente la zi, adesea foarte subiective.
Oricum, interesul autorului pentru toponimie poate fi remarcat de-a lungul întregii cărți. Un toponim a cărui interpretare are tradiție în istorio­grafia românească şi care se întâlneşte şi pe teritoriul localității Bezdead, îl constituie “Schei”, înrudit desigur cu “Schiavoni” de la italieni. “Prezent în cele mai vechi documente ale satului – scrie profesorul Brezeanu –, numele desemnează un loc de pe malul drept al râului Valea Leurzii. çn actele de vânzare a moşiei, toponimul apare şi sub forma Sârbeşti. çn româna veche, Schei, de care ne-am ocupat în altă parte, este un etnonim şi desemnează pe vechii slavi, derivat în limba strămoşilor noştri de la lat. Sclavus. Toponimul «Schei» este bogat reprezentat în toponimia Subcarpaților munteni, dar apare şi în Moldova şi Transilvania. El a fost creat de românii majoritari din aceste regiuni, în mijlocul cărora insule de populație slavă veche s-au absorbit treptat înainte de anul 1200” (p.82). çn treacăt fie spus, de ce oare 1200 şi nu un alt hotar temporal, de pildă 1100 sau 1000 sau chiar mai înainte având în vedere că venirea masivă a slavilor a avut loc la începutul veacului VII ? Oricum, după cum se ştie, cartierul din Braşov, aflat în afara cetății şi având populație majoritară românească, poartă acelaşi nume, Braşovul fiind oraşul de dincolo de munți cel mai apropiat geografic de Bezdead. Pentru ca şarada să fie completă, în documentele medievale ale localității este atestat documentar numele familiei “Braşov”, care ajunge până în zilele noastre (p.83). Este aşadar “Schei” un toponim cu referință la vechii slavi, provenit din timpuri vechi, anterioare fondării principatului, după cum s-ar putea crede, având în vedere că el se interferează cu cel de „Sârbeşti” sau ar fi legat de mişcări de persoane între oraşul din țara Bârsei şi Bezdead ? çn ciuda prezenței repetate a numelui de familie “Braşov”, e mai degrabă de presupus că toponimul “Schei” vine din vechime, atestând prezența elementului slav.
Un alt nume cu semnificație de istorie socială, de această dată de obâr­şie turcească, este cel al unei categorii de mici boieri care a lăsat urme şi în toponimia medievală a Bezdeadului: “Moşul Mazâleşti şsicț cunoaşte o carieră diferită în raport cu Mileştii. Numele le vine sigur de la un Mazilu, boiernaş cu statut fiscal diferit în raport cu moşnenii satului. Nu ştim dacă acesta a fost originar din comunitatea bezdedeană, dar este sigur că, dacă a venit din afară, s-a integrat obştei şi a participat la răscumpărarea moşiei. Un mai vechi membru al familiei, Ilea Mazâlu, apare printre «oamenii buni» ai satului, care judecă în disputa Barbu Milescu – Grozea Tăvicescu, în zapisul din 1661. O generație mai târziu, Ilea şi sora sa Dobra, «feciori» ai lui Ilea Mazâlu vând la 1686 popii Tatu livada din Talea, din marginea Plaiului Belciuga, cunoscută sub numele de Groapa Mazâleştilor, pentru mălai şi arătură, în schimbul a 200 de bani, mai puțin de un galben. Nu ştim nimic despre vânzarea părților lor comune de moşie, dar Mazâleştii de după 1800, ajunşi printre lăturaşi, dețin sfori în vecinătatea funiilor noilor neamuri, iar în zapisele de vânzare către Ştefan Belu apare mențiunea «şi cu părțile din tot hotarul», dovada descendenței din vechii moşi” (pp.216-217).
Fiind descendent, pe linie feminină, dintr-o familie de mazili olteni, din fostul județ Romanați, azi județul Olt, mărturisesc a avea un interes pronunțat pentru această categorie socială ce poate încă constitui un subiect generos de studiu istoriografic. Cercetătorul craiovean Dinică Ciobotea a dat la iveală o serie de contribuții merituoase în această chestiune, în legătură cu cea a moşnenilor, nefăcând însă din păcate necesare diferențieri între mazili, “boieri de neam”, moşneni şi alte categorii sociale a căror definire şi delimitare nu este, ce-i drept, întotdeauna prea uşor de făcut. Erau mazilii întotdeauna urmaşi ai boierilor de rangul al doilea ? Genealogiile concrete infirmă deseori această definiție. Care este diferența dintre “mazili” şi “boierii de neam” / “neamuri” ? Noțiunea de “mazil” se cere examinată pe baza unui material documentar concret, plecând în primul rând de la genealogii.
Printre proprietarii succesivi din Bezdead s-a numărat şi postelnicul Matei Dolete, despre care aflăm din Catagrafie oficială de toți boerii țării Româneşti la 1829, publicată de Ioan C.Filitti (nemenționată de autor): în județul Saac (Săcuieni) exista “Matei Dolete, nşăscutț Tohani, 56 ani, polcovnic de Seimeni, şfiuț al căpitanului Iorga Dolete şsubl.meaț, şade în Fefelei, are 400 stânjeni moşie, 15 pogoane vie, 500 pruni, 40 stupi, o cârciumă, 9 vite cu coarne, 5 cai, 7 râmători”. La acelaşi județ figurează, printre “feciorii de boieri”, “Nicolae Dolete, şfiuț al polcovnicului Matei Dolete, şade în Fefelei”. Soția principelui Nicolae, membru al Regenței din 1927 – 1930, avea să fie o rudă, probabil, a acestor personaje; era fiica lui Iorgu Dumitrescu, administrator în familia boierească Bagdat, care avea conac şi moşie în aceeaşi localitate, Tohani. Genealogia Ioanei Doleti (de fapt Dolete) (Dumitrescu) nefăcând până acum obiectul unei publicații, precizări despre familia Dolete, sunt de natură să intereseze. Din punctul de vedere al istoriei acestei familii din Muntenia subcarpatică, cartea profesorului Stelian Brezeanu aduce precizări bogate, în subcapitolul pitoresc intitulat “Intoarcerea moştenitorilor”: “Postelnicul Matei Dolete, strănepot, prin mama şi bunica lui, al popii Nicolae, îşi face apariția la Bezdead în primii ani de după 1800. çn iunie 1806, el primeşte din partea preoților satului o adeverință prin care era recunoscut moştenitor al lui Popa Tatu de la 1700 şi cu care urma să meargă la judecata isprăvnicatului. Era însoțit ca vătaf din partea obştei de Ion Budoiaş, moşul Gorgoteştilor, căruia i s-a încredințat de către preoți şi hrisoavele moşiei pentru a fi cercetate de autorități. O săptămână mai târziu, un proces-verbal al ispravnicului de Dâmbovița consemnează că, după cercetarea hrisoavelor şi zapiselor, Matei Dolete este recunoscut de vechilii moşnenilor ca urmaş al lui popa Tatu şi moştenitor al «moşului cel mare» din hrisovul slovenesc şi al părților de moşie cumpărate de strămoşul lui, urmând ca postelnicelul să meargă la Bezdead pentru a-şi alege moşia potrivit zapiselor sale” (p.276). Este vorba fireşte de un alt “popa Tatu” decât cel care a dat numele unei străzi şi unei biserici în Bucureşti. De remarcat aplecarea autorului pentru sonoritățile numelor: “Ion Budoiaş, moşul Gorgoteştilor” şi multe alte combinații onomastice întâlnite în carte vădesc căutarea unor muzicalități şi eufonii, ceea ce pentru o lucrare istoriografică constituie un aspect relativ neobişnuit.
Următorul proprietar mare în Bezdead avea să fie familia boierească Saegiu, al cărei nume autorul îl scrie de fiecare dată sub forma “Saigiu”. Ambele variante au circulat, ele derivând din numele unei dregătorii, cea de „funcționar care cumpăra, pentru Poarta otomană, oi din țările noastre”. “… în iulie 1812, Matei Dolete vinde întreaga sa moştenire de la Bezdead sărdarului Nicola Saigiu Diamant pentru suma de 6 600 de taleri, tranzacție întărită de marele divan al țării. Transferată în mâinile abilului boiernaş din Breaza, moştenirea avea să constituie în anii următori una dintre cele mai importante pricini ale prăbuşirii obştei moşnenilor din Bezdead” (p.277). Potrivit Catagrafiei amintite mai sus, “Neculaie Saegiu, nşăscutț Ipir, 40 ani, sluger, şfiuț al lui Costache Saegiu, şade în Breaza, are moşia Breaza în Prahova i ş= şiț un petec de moşie Călineşti şi o vie la Bălțați”. “Ipir”-ul este desigur provincia Epir din nord-vestul Greciei (cu o parte aflată în Albania), pe atunci în cadrul Imperiului Otoman, de unde au venit atâția intelectuali şi comercianți, purtători de energii noi în Principate. Dealtfel, numele “Saegiu” apare în documente publicate în carte şi sub forma grecească “Saizios” (p.468). De menționat că urmele acestei familii se păstrează la Breaza, pe valea Prahovei, unde au ctitorit biserica principală din oraş.
Deşi situate în județe diferite, respectiv Dâmbovița şi Prahova, Bezdead şi Breaza se găsesc la câțiva kilometri distanță. Acest fapt explică desigur însuşi patronimul autorului, care descinde foarte probabil dintr-un locuitor al Brezei, aşezat la un moment dat în Bezdeadul vecin, de peste coline. Este aici poate locul unor precizări antroponimice: numele “Brezeanu” nu e foarte rar în Muntenia subcarpatică. Neavând fireşte frecvența unor patronimice terminate în “-escu”, dealtfel de obârşie latină, el indică obârşia unor antecesori. Profesorul Stelian Brezeanu poartă acelaşi nume de familie – nefiind însă înrudit – cu familia Brezeanu din Teişani (jud.Prahova) sau cu boierii Brezianu (îşi scriau numele cu “ia”, în locul diftongului “ea”, ca şi Grecenii din Ilfov, pentru a se individualiza față de alte familii cu acest nume), din care scoboară istoricul de artă Barbu Brezianu şi fiul său, scriitorul Andrei Brezianu.
Nu mă voi opri aici asupra familiei Bellu, de care este legată istoria satului în veacul XIX. Aceasta pentru că plănuiesc o recenzie viitoare, privitoare la o prezență publicistică recentă, cu subiect românesc, la Paris, catalogul unei expoziții reprezentative Georges de Bellio, de la Muzeul Marmottan.
Volumul profesorului Brezeanu atrage în bună măsură prin titlurile capitolelor şi ale subcapitolelor, prin care se încearcă – şi se reuşeşte adesea – “desprăfuirea“ materialului documentar. Poate unele epitete sunt cam excesive, având o încărcătură substanțială de ridicol, probabil în bună măsură involuntar şi de spectacol inutil, acolo unde istoria a fost mult mai “cuminte”: “Dumnezeu şi ziua a şasea“, “Moşii de munte, moşii de câmpie”, «Pădurea meree»: spațiul sălbăticiei”, „Morteştii”, “O cetate asediată”, “După naufragiu”, “Cu plecăciune, sărut mâinile cocoane Dumitrache” ş.a. çn afara acestor nume de capitole şi subcapitole sunt însă şi altele mai adecvate, care oglindesc pe un ton echilibrat evoluția comunității sătenilor din Bezdead.
çn anexe sunt publicate 51 de documente, cuprinse între anii 1571 – 1838. Ele, ca şi altele, citate de-a lungul cărții, stau la temelia acestei lucrări sui-generis, nici monografie propriu-zisă a satului (pentru că dacă ar fi fost o monografie, ar fi trebuit să conțină şi alte capitole, privitoare la biserică, şcoală, etnografie ş.a.), nici istorie a unor familii din Bezdead. Dacă ar fi de încadrat într-o anumită categorie, volumul constituie mai degrabă o istorie a locuitorilor din această localitate, întreprindere istoriografică fireşte deloc lipsită de interes. Asemenea lucrări sunt deosebit de necesare şi experiența bizantinologului / medievistului conferă originalitate prezentării documentelor legate de proprietatea de pe arealul satului. Ataşamentul autorului față de locurile natale este cu totul lăudabil şi în general nu obnubilează interpretarea mărturiilor scrise. Chiar dacă anul de hotar fixat este 1820 – ar putea fi sfârşitul evului mediu, într-o anumită interpretare cronologică –, folosirea unor concepte şi metode sociologice şi, în conexiune cu ele, eventuale reconstituiri genealogice ale familiilor de moşneni, ar fi făcut ca imaginea evoluției acestei comunități să câştige mult în profunzime şi amploare. Totuşi, volumul profesorului Stelian Brezeanu reprezintă o contribuție de istorie socială demnă de a fi elogiată, o încercare reuşită de a aşeza documentele medievale de proprietate pe calea majestuoasă a istoriografiei.