ADEVĂRUL TEOLOGIEI ŞI ADEVĂRUL ŞTIINȚEI

Conf. Dr. Adrian Lemeni coordonează o lucrare amplă, structurată unitar pe o temă de interes actual, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiință (Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, Prefață de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum îngrijit de Pr. Sorin Şelaru), având concursul unui grup de preoți şi teologi, Pr. Ioan Chirilă, Pr. Petre Comşa, Pr. Cristian Sonea, Ştefan Trăuşan-Matu, Florin Caragiu, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Ştefan Iloaie, Diac. Sorin Mihalache, Costea Muntean, Dan Chițoiu.
Cartea este precedată de un amplu studiu teoretic cu privire la fundamentarea dialogului dintre teologia ortodoxă şi ştiință pe învățătura textelor patristice. Premisele de la care se porneşte sunt invocarea Duhului Adevărului (Rugăciunea către Duhul Sfânt) şi aprofundarea relației cu Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viața (Ioan, 14,6). Cunoaşterea de tip teologic nu se realizează pe baza gândirii argumentative sau speculative, ci ca urmare a viețuirii în duh şi a mărturisirii. Teologia nu este filozofie, cu sursa exclusiv în gândire, ci înțelegere a insuflării, a împărtăşirii. Nu o expunere doctorală, descriptiv-analitică, nu teologie intelectualizată şi-au propus autorii, ci o cunoaştere înduhovnicită, prin experiere sau de tip filocalic, provenită din tradiția patristică. Cunoaşterea teologică, greu definibilă, are loc în interior, dar prin determinare mistică, prin revelație a Adevărului, prin conlucrare sinergică. Îndreptarul ei îl constituie învățătura Părinților. Susținută de har, cunoaşterea teologică are o dublă deschidere, cunoaşterea de sine, prin mărturisirea creației, şi, mai ales, cunoaşterea Creatorului, sub formă duhovnicească, eclesială, prin comuniune.
Spre deosebire de adevărul ştiințific, circumstanțial şi relativ, adevărul teologic este unul singur, dat şi, de aceea, neconceptualizabil, este Lumina lumii (Ioan, 12). Deducându-se în comunitatea liturgică, prin trăirea mistică a întâlnirii cu Hristos, prin uniunea euharistică, teologia este ea generatoare de ştiință, şi nu invers. Ca ființă liturgică, omul este pătrunzător al tainei creației prin chiar propria mântuire: „Astfel, teologia, filosofia şi ştiința se cer ca realități deschise vieții eclesiale duhovniceşti, pentru ca, şi prin ele, omul să manifeste o atitudine liturgică a sa când rațiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive, ca un gest unificator de doxologie apofatică, de cunoaştere în necunoaştere” (p. 20-21). Hermeneutica Duhului Sfânt, dar şi asumarea metanoiei sunt forme tot mai înalte de cunoaştere, deşi aceasta nu are niciodată sfârşit. În schimb, ştiințele, imperfecte şi perisabile, sunt pline de suficiență dar sceptice, sunt prezumpțioase dar întotdeauna în exteriorul problemei.
Autorii se arată reticenți cu privire la metodologia transdisciplinară, la modă, expusă entuziast de Basarb Nicolescu, pe care o socotesc scolastică şi ocultă, cu totul diferită de viziunea senină a Părinților. Această metodologie, care acreditează teologic un gnostic eretic, Jakob Böhme, susține şi alte domenii ezoterice, alchimia, astrologia, teosofia, parapsihologia, panteismul. Ea încalcă, evident şi în esență, exegeza şi teologia patristică. Transdisciplinaritatea se plasează pe o poziție contrară adevărului fundamental al dogmei, revelat de Dumnezeu şi formulat de Biserică, susținând în schimb existența mai multor niveluri de realitate, logica terțului inclus şi complexitatea. Or, teologia nu poate fi interpretată prin mijloace ştiințifice, chiar şi pentru simplul fapt că acestea nu conțin concepte cum ar fi credința, harul, revelația. Încercarea de a transforma teologia în disciplină academică, adică în ştiință, impunându-i rigoare, formalism, raționalism, este contrazisă tocmai de caracterul ei duhovnicesc, eclesial, personal, experiențial. Transdisciplinaritatea duce la concluzia unui relativism gnoseologic, la scepticism, întrucât adevărul absolut este inaccesibil, fiind nemanifestat. În cazul creştinismului, mărturia este Întruparea. Transdisciplinaritatea vorbeşte despre transreligiozitate, adică despre pluralitatea religiilor şi unitatea lor în transcendent, ceea ce contravine, desigur, Bisericii ortodoxe, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În Ortodoxie, Adevărul nu rămâne transcendent, ci se întrupează. De asemenea, domolirea rațiunii prin asceză naşte credință: Fericiți cei săraci cu duhul.
Volumul însă îşi propune, în primul rând, „să evidențieze tocmai actualitatea şi dinamica, ca să nu spunem viul inalterabil care se degajă din reflecția patristică” pe tema dialogului dintre teologie şi ştiință. Cele patru capitole se ocupă de aspecte complementare.
Primul capitol, Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice, valorificată în contextul epistemologic al ştiinței contemporane, caută analogii între cele două domenii, fără a eluda diferențele, incompatibilitățile. Argumentul îl constituie Tradiția, având în centru pe Iisus Hristos, Logosul întrupat, bazându-se pe cunoaşterea prin credință, primită în urma rugăciunii personale şi a vieții liturgice: „Adevărata cu­noaş­tere presupune angajarea într-o viață de virtuți” (p. 68). Cunoaşterea se obține prin experierea vieții duhovniceşti, prin eliberarea de patimi şi prin împărtăşire. Nu prin rațiune se obține harul duhovnicesc, ci prin credința neabătută care duce la transfigurare, la atingerea firii contem­plative. Relația de cunoaştere între Dumnezeu şi om se desăvârşeşte prin taina Întrupării Fiului, perpetuată în taina Sfintei Euharistii. Cunoaşterea patristică este paradigmatică, fiind universal valabilă şi eternă.
Cunoaşterii prin creație, Dumnezeu i-a adăugat cunoaşterea prin Sfânta Scriptură. În amândouă situațiile, cunoaşterea se exercită prin Duh. Incognoscibilitatea, cunoaşterea limitată sunt mărturii de smerenie. Cunoaşterea prin smerenie porneşte, în primul rând, de la cunoaşterea de sine. Cunoaşterea lui Dumnezeu, directă şi totală, este cea eshatologică: „Urcăm către Dumnezeu prin coborârea către adâncul nostru care scrutează adâncimea dumnezeiască” (p. 81). Dumnezeu rămâne însă necunoscut, prilej pentru om de a avansa de la chip la asemănare. Cheia pătrunderii în cunoaştere este iubirea. Neputând fi cunoscut, Dumnezeu se învăluie într-un întuneric luminos, metoda de înțelegere fiind cea apofatică. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în ființa Sa, ci în manifestările şi lucrările Sale. Fiind incognoscibil şi incomprehensibil, procesul de cunoaştere a lui Dumnezeu se converteşte în doxologie, în slăvirea Sa.
În privința relației dintre ştiință şi religie, există prejudecata că religia este o piedică pentru dezvoltarea ştiinței. Sunt evidente şi se pot dovedi însă limitele cunoaşterii ştiințifice, dar nu pot fi negate performanțe ale inteligenței artificiale.
Al doilea capitol, Raționalitatea Creației, porneşte de la lămuriri etimologice, anume că ratio, din latină, este unul dintre corespondentele logos-ului, din greacă. Apoi, se analizează semnificația creştină a logos-ului, începând cu prologul Evangheliei Sfântului Ioan, implicându-se şi alte aspecte, Revelația, Creația, cosmologia şi antropologia ortodoxă. Logos-ul heraclitian este principiul unitar al lumii, care armonizează contrariile, sugerând o Raționalitate universală. Platon adaugă sensului de Adevăr, al Logosului, pe acela de iubire. Stoicii, prin logos spermatikos, definesc universul ca unitate, coerență şi sens, ca înțelepciune implicită, ca echilibru. Septuaginta, la rândul ei, echivalează dabar-ul ebraic cu logos, văzut de Filon din Alexandria ca manifestare a lui Dumnezeu. Identificarea Logosului, de către Evanghelistul Ioan, cu Fiul, Cuvântul, dă o perspectivă nouă relației dintre creat şi necreat. Logosul conține rațiunile creației. Creația, la rândul ei, tinde spre întâlnirea cu Dumnezeu, una personală, conştientă, adică bazată pe rațiune. În gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, rațiunile (logoi) conțin esența şi existența creației. Sfântul Grigorie Palama spune că Dumnezeu se descoperă prin creația Sa.
Autorii fac apoi pandantul, adică relaționarea textelor patristice cu teze susținute de ştiință, ontologie, cu privire la apariția lumii, la Creația ex-nihilo, la Big Bang: „Copleşitoarea diversitate de substanțe, particule, puteri sau specii nu le slăbesc unitatea, pentru că sunt create într-un fel de îmbrățişare” (p. 151). Lumea creată este oferită omului pentru a o stăpâni şi a o lucra. În Creație, Sfântul Maxim Mărturisitorul descoperă rațiuni generale, confirmate şi de descoperirile ştiințifice, substanța sau ființa creației, deosebirea, combinarea, poziția stabilă, mişcarea.
După Creație – prima întrupare a lui Hristos, a doua este Scriptura, ca îndreptar al raționalității Creației, uşă deschisă spre duhul învățăturii revelate. Iar Sfânta Scriptură se continuă cu Sfânta Tradiție, care este şi ea insuflată. Pentru a mântui lumea, pentru a restaura ontologia compromisă, arătându-şi iubirea desăvârşită, Dumnezeu s-a făcut om, iar prin taina Sfintei Euharistii restaurează omul interior.
Trupul, făcut de Dumnezeu, este la fel de important ca şi sufletul. Dacă simțirile pot fi sursă de cădere, tot ele pot contribui la formarea evlaviei, prin înduhovnicirea şi educarea lor: vederea prin icoană, auzul prin cuvânt şi cântări liturgice, mirosul prin mir şi tămâie, gustul prin aghiasmă, anafură şi prin Sfânta Împărtăşanie. Astfel, se poate extinde Biserica la întreaga natură, la Cosmos. Se remarcă, în unele locuri, caracterul filocalic al acestui tratat.
Azi, se conturează tot mai mult o viziune atee secularizată, susținând caracterul irațional al vieții şi al lumii, lipsa unei finalități, existența tragică, moartea lui Dumnezeu, sfârşitul istoriei. Există însă, în paralel, şi o cercetare ştiințifică ne-atee, care se bazează pe argumentări explicite sau implicite. Autorii concluzionează: „Orice experiență de cunoaştere din câmpul ştiințelor, din orice domeniu, se poate constitui în treaptă pentru apropierea de Dumnezeu” (p. 233).
Capitolul Despre energii în termeni de creat şi increat, atrăgător şi foarte interesant, se ocupă de împărtăşirea omului din energiile dumne­ze­ieşti, precum şi de investigarea ştiințifică a energiilor naturale. Ontologia con­ține tocmai taina relației dintre ființa dumnezeiască necreată şi ființa creată. În această privință este semnificativă învățătura Sfântului Grigorie Palama care arată că „temeiul cunoaşterii lui Dumnezeu stă într-un pogorământ dumnezeiesc, în virtutea căruia omul este înnobilat şi ridicat la o trăire mai presus de fire” (p. 238-239), adică în lucrarea dragostei lui Dumnezeu. Experierea de către isihaşti a energiilor necreate are loc printr-o prezență luminoasă, imaterială, de aceeaşi natură cu cea care s-a manifestat, prima oară, pe Muntele Tabor, la schimbarea la față. Ea este o lumină a harului, a întâlnirii mistice.
Cu siguranță că cele două tipuri de cunoaştere, a lui Dumnezeu şi a creatului, se manifestă diferit. Prima se bazează pe metanoia – răstignirea minții, şi pe lucrarea harului, prin contemplare, adică pe despătimire, pe conlucrarea sinergică. Sfinții sunt cei care experiează în chip real prezența lui Dumnezeu, trăind ceea ce Dumnezeu Însuşi trăieşte, făcându-se, prin exercițiul ascetic, sălaş lui Dumnezeu. Modelul lor este, fără îndoială, chenoza lui Iisus Hristos sau dezbrăcarea de atributele creației a lui Dumnezeu. Sunt prezentate disputele teologale dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria. Lepădarea de sine, spune Sfântul Palama, dă acces omului la energia divină necreată, ca relație personală, cunoaşterea devenind unire efectivă. Dumnezeu acordă, după iconomia Sa, daruri naturale, dăruite lumii întregi, şi daruri suprafireşti, dăruite personalizat. În paralel, autorii se ocupă de energiile creației, care se manifestă în legitățile naturii, făcând obiectul unor cercetări şi unor descoperiri ştiințifice relevante.
Ultimul capitol, Omul în perspectiva întâlnirii cruciforme dintre verti­cala transcendentului şi orizontala imanentului. Repere de antropologie creştin-ortodoxă, se ocupă de relația dintre antropologie, cosmologie şi teologie. Antropologia, lipsită de transcendență, nu face decât să proclame existența morții. În Facere, se arată rolul special pe care Dumnezeu l-a acor­dat omului, prin participarea directă şi activă la crearea sa, după chipul şi asemănarea Noastră (a Sfintei Treimi). Între trup şi suflet a existat, până la cădere, o deplină armonie, care se va reface la Judecata Uni­versală. Prin practicarea virtuții, omul actualizează chipul lui Dum­nezeu. Prin patimi, din contră, se îndepărtează de chip, pierde co­muni­carea cu transcendența, face imposibilă lucrarea asemănării, adică posibilitatea atingerii fericirii. Existența omului se împlineşte eshatologic. Chipul dumnezeiesc se trăieşte ca persoană, fiind purtător al dragostei. Ca purtător al chipului, omul este icoana lui Dumnezeu, înscriindu-se în discursul hristologic al răscumpărării: „Revelația dumnezeiască surprinsă în cuvântul scris şi trăită în viața Bisericii afirmă constituția hristologică a omului, ontologia lui iconică şi desăvârşirea lui în Fiul lui Dumnezeu întrupat” (p. 334). Darurile care identifică chipul lui Dumnezeu în om sunt raționalitatea, suveranitatea şi libertatea. Locul şi rolul pe care Dum­ne­zeu l-a dat omului în creație îl face responsabil, iar modelul im­pe­cabil pe care trebuie să-l urmeze îl constituie Iisus Hristos. Voința omu­lui se ma­ni­festă ca opțiune liberă pentru mântuire. Conştiința morală aparține naturii uma­ne, reprezentând prezența trează a chipului lui Dumnezeu în om, care sancțio­nează neascultarea, păcatul sau cenzurează com­portamentul. Autorii marchează diferențele dintre creaționismul creştin şi evolu­ționismul ştiințific.
Cartea prezentă este scrisă de un grup de autori, dintre care cei mai mulți au făcut inițial studii ştiințifice, de matematică, inginerie, chimie, eco­­nomie, filozofie, convertindu-se apoi la teologie. Este vorba deci de inițiați în domeniul ştiințific, a căror opțiune ulterioară pentru teologie s-a­ făcut în deplină cunoştință de cauză, probabil ca o chemare. Ei au folosit, drept argumente pentru tezele lor, textele scripturistice sau scrierile patristice, înduhovnicite. Într-un tratat dens, teologizat, dar cu deschideri şi înțelegeri față de multiple aspecte culturale, ştiințifice, filosofice, au determinat modul specific de cunoaştere al ortodoxiei, domeniul acestuia, relația dintre Dumnezeu şi creație, relevând legăturile, uneori congruente, alteori divergente, dintre gnoseologia teologică (patristică) şi epistemologia contemporană. Cartea este, evident, de un interes major, explorând o problematică adesea sensibilă, din perspectivă cultică şi existențială. În fond, ştiința reprezintă o vocație creatoare umană, pozitivă în intenție, iar omul ilustrează dragostea creatoare a lui Dumnezeu.