Cronica literară
Florin Toma
SPIRU CHINTILĂ: UN GEO-MAÎTRE AL SPAȚIULUI
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Cu un an înainte de dispariția sa în 1985, pictorul Spiru Chintilă a fost omagiat printr-o expoziție grandioasă (fireşte, atât cât putea permite acea epocă să împrumute din zăcămintele de grandoare!). După aceea, însă, fiindcă istoria s-a luat cu alte treburi mult mai importante decât să se zgâiască la tablouri, timp de un sfert de veac uitarea şi rugina timpului s-au aşternut liniştite peste opera pictorului. Mai mult, strict pentru deținătorii de pinacotecă de buzunar, obținută prin motoare de căutare speedy, una din aceste „enciclopedii” emite pe nerăsuflate următoarele două „linii”: (n.1921 – Bazargic, județul Caliacra – d.1985 – Bucureşti) a fost un pictor român, reprezentant al realismului socialist. În final, mai adaugă cu jenă şi că textul e numai un „ciot”. Şi, din păcate, acesta e purul adevăr: doar atât a rămas, un ciot, din amintirea operei unui mare pictor român, pe nedrept şi prea de timpuriu transferat la secția arhivă.
Iată însă că acum, după 25 de ani, inițiativa ArtSociety de a organiza o retrospectivă Spiru Chintilă vine nu numai să repună în drepturile sale memoriale o operă interesantă şi valoroasă. Dar şi să recalibreze viziunea asupra unui artist care, cum ştim că parşivul de destin are grijă să le „organizeze” pe toate, a primit ca „bonus” la această neglijare postumă, un incredibil şir de tragedii familiale. În numai trei ani, trei purtători ai patronimului său au părăsit această lume: pictorul Andrei, fiul (2007), filologul Radu, fiul din prima căsătorie (2008) şi anul acesta, soția sa, pictorița Simona Vasiliu-Chintilă. Trei ființe care au fost chemate să-şi reîntregească familia în Câmpiile Elizee.
Expoziția – ce face parte dintr-un proiect mai amplu şi având sprijinul ultimului purtător al numelui Chintilă, fiul Matei, venit special din Germania pentru această aducere-aminte – reuneşte peste o sută de uleiuri, acuarele şi desene, o parte din ele provenind din Pinacoteca Muzeului Municipiului Bucureşti şi de la muzeele de Artă din Constanța şi Râmnicu-Vâlcea, altă parte, din colecțiile particulare. Altminteri, o strădanie lăudabilă, sprijinită şi de Societatea Colecționarilor de Artă din România, fiindcă, aşa cum ne mărturisea Matei Chintilă, lucrările pictorului „beneficiau” de o răspândire atât de regretabilă, încât unele dintre ele au ajuns să fie expuse acum, pentru prima dată.
Fără îndoială că nu ştim dacă, prin acest excepțional demers recuperator, eşantionul din opera pictorului va reuşi, aşa cum speră organizatorii, să legitimeze poziționarea lui Spiru Chintilă între cei mai importanți reprezentanți ai cubismului din istoria picturii româneşti. Ştim însă că măcar, în acest fel, se pot diminua cât mai drastic în conştiința publică dimensiunile etichetei severe de exponent al realismului socialist. Nu e mai puțin adevărat, în acelaşi timp, că Spiru Chintilă a fost un răsfățat al establishment-ului comunist încă din primii ani ai instalării acestuia la cârma României. Stau dovadă, printre altele, o galerie întreagă de tablouri care, chiar dacă executate în stilul personal ce avea să fie recunoscut şi după patruzeci de ani de pictură, preaslăveau momentele „eroice” ale istoriei regimului, numeroasele contracte obținute pentru lucrări de artă monumentală (precum mozaicurile şi vitraliile realizate, în colaborare cu soția sa ori cu alți artişti-militanți, la Focşani, Constanța, Tulcea, Câmpina, Medgidia, Bucureşti), dregătoriile deținute la vârful breslei artiştilor sau participările necondiționate şi constante din 1947 (se spune că în număr de peste 200), la toate Saloanele Oficiale, expozițiile anuale de stat, bienalele, republicanele, interregionalele, la Magistralele Socialismului şi la Cântarea României sau la expoziții personale şi de grup în străinătate (adică nu numai în URSS, China, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria, ci şi în SUA, Mexic, Argentina, Brazilia, Portugalia, Spania sau Italia.
Dar nu acesta ar trebui să fie sensul descifrării operei lui Spiru Chintilă. Sau, mai exact, nu în această direcție (fiindcă, să ne amintim că la fel ca el au fost mulți, unii dintre ei supraviețuindu-i cu brio, până-n zilele noastre!). Ar fi prea simplu şi prea comod. Cum la fel de confortabil este să stai picior peste picior, să răsfoieşti istoria artei şi să constați cu o superioritate doctoral-academică, odată ajuns la capitolul dedicat celui alintat în copilărie Spirache, că acesta a cochetat la începuturi cu fauvismul, apoi cu cubismul, pentru a fi, în sfârşit, clasificat drept unul dintre cei mai autentici exponenți ai constructivismului în arta românească. Sau că, în afară de creația de şevalet – compoziții, naturi statice, nuduri, portrete şi peisaje (cu precădere, dobrogene, dar şi din alte țări!) – artistul s-a remarcat şi prin lucrări de tapiserie şi artă decorativă. E cunoscut.
De aceea, provocările propuse de lucrările lui Spiru Chintilă, acum, sunt, credem, de altă natură. Geometria semantică în care se înscrie opera sa ar trebui să fie mai umană, mai comprehensivă şi, poate, de ce nu, mai distinctă față de clişee.
De pildă, ar fi interesant de urmărit mai multe lucrări din perioada studiilor la Academia Liberă de Pictură din Bucureşti, ca să regăsim, cât se poate, fireşte, în urmele de pastă ale penelului sau în grafica nervoasă, ceva din striațiunile emotive venite dinspre maeştrii la izvorul cărora artistul şi-a potolit setea creatoare: Camil Ressu, Francisc Şirato, Al. Ciucurencu sau arh. Horia Teodoru. Fiindcă există impresia subterană că „militantismul” civic deprimant (luptătorii din gărzile patriotice ținând mâinile încleştate pe arme în „glorioasa” zi de 23 august ’44 sau viziunile travailliste entuziaste din zeci de tablouri cu uzine agasante, coşuri fumegânde cu spor şi schele voioase alături de macarale ce râd în soare argintii etc.etc.!) clamat de Spiru Chintilă, mai ales până în anii ’70, nu a fost chiar aşa de nărăvaş. Şi că, uneori, chingile s-au slăbit, pereții edificiului au crăpat, fațada s-a cojit (poate că e vorba, şi în cazul lui, ca şi în al atâtor altora, de trucul aparentului compromis!), lăsând să se desluşească, abia camuflate, semnele unei nelinişti secrete. O dorință de nesupunere sublimată, ce poate fi descoperită nu numai în Seria metafizică din 1945.
Apoi, să fie oare întoarcerea din ce în ce mai insistentă la atelier, înspre nud şi naturile statice de toate soiurile, rotite până la amețeală (cu fazan, cu peşte, pe fond verde, la fereastră, cu fructe şi scoică, cu obiecte şi forme geometrice, cu masă rotundă etc.), să fie, aşadar, acestea semnul aceleiaşi dorințe de „evadare” spre interior? Al unui refuz vehement, dar cu panaş? Al unei revolte sublimate cu viclenie (cine ştie, ştie, sănătos să fie; sau, altfel spus, honni soit qui mal y pense)? Nu ştim, dar ar fi bine de ştiut! Lăsăm astfel loc şi altora, şi mai fantezişti, să scormonească.
Un lucru este însă cert: inefabilul acelor armonii cromatice apte să transmită înțelesurile lirice ale demersului pictural, pe care regretatul critic Dan Grigorescu le vedea, în 1983, în „peisajul” de înăuntru în care artistul se autoexilase o vreme, se transferă, când şi când, şi afară. Însă nu într-o oricare afară, ci una tipică a năzuinței autorului de a eluda, în sfârşit, istoria. Personalizată până la marcă. Sigiliul indelebil Spiru Chintilă. Spre exemplu, tablouri ca Peisaj dobrogean cu morminte tătare (1975), Câmp lângă Comana (1975), Peisaj geometric (1976), Apus de soare (geometric) (1976) sau Peisaj la Medgidia (1978) susțin delicios un spațiu pe care artistul îl struneşte foarte bine, fiindcă el transcende simpla geometrie. E un spațiu încărcat de aspirații misterioase, aidoma unui fabulos basm pentru adulți. Povestit chiar şi mai târziu cu un sfert de veac!
Iată însă că acum, după 25 de ani, inițiativa ArtSociety de a organiza o retrospectivă Spiru Chintilă vine nu numai să repună în drepturile sale memoriale o operă interesantă şi valoroasă. Dar şi să recalibreze viziunea asupra unui artist care, cum ştim că parşivul de destin are grijă să le „organizeze” pe toate, a primit ca „bonus” la această neglijare postumă, un incredibil şir de tragedii familiale. În numai trei ani, trei purtători ai patronimului său au părăsit această lume: pictorul Andrei, fiul (2007), filologul Radu, fiul din prima căsătorie (2008) şi anul acesta, soția sa, pictorița Simona Vasiliu-Chintilă. Trei ființe care au fost chemate să-şi reîntregească familia în Câmpiile Elizee.
Expoziția – ce face parte dintr-un proiect mai amplu şi având sprijinul ultimului purtător al numelui Chintilă, fiul Matei, venit special din Germania pentru această aducere-aminte – reuneşte peste o sută de uleiuri, acuarele şi desene, o parte din ele provenind din Pinacoteca Muzeului Municipiului Bucureşti şi de la muzeele de Artă din Constanța şi Râmnicu-Vâlcea, altă parte, din colecțiile particulare. Altminteri, o strădanie lăudabilă, sprijinită şi de Societatea Colecționarilor de Artă din România, fiindcă, aşa cum ne mărturisea Matei Chintilă, lucrările pictorului „beneficiau” de o răspândire atât de regretabilă, încât unele dintre ele au ajuns să fie expuse acum, pentru prima dată.
Fără îndoială că nu ştim dacă, prin acest excepțional demers recuperator, eşantionul din opera pictorului va reuşi, aşa cum speră organizatorii, să legitimeze poziționarea lui Spiru Chintilă între cei mai importanți reprezentanți ai cubismului din istoria picturii româneşti. Ştim însă că măcar, în acest fel, se pot diminua cât mai drastic în conştiința publică dimensiunile etichetei severe de exponent al realismului socialist. Nu e mai puțin adevărat, în acelaşi timp, că Spiru Chintilă a fost un răsfățat al establishment-ului comunist încă din primii ani ai instalării acestuia la cârma României. Stau dovadă, printre altele, o galerie întreagă de tablouri care, chiar dacă executate în stilul personal ce avea să fie recunoscut şi după patruzeci de ani de pictură, preaslăveau momentele „eroice” ale istoriei regimului, numeroasele contracte obținute pentru lucrări de artă monumentală (precum mozaicurile şi vitraliile realizate, în colaborare cu soția sa ori cu alți artişti-militanți, la Focşani, Constanța, Tulcea, Câmpina, Medgidia, Bucureşti), dregătoriile deținute la vârful breslei artiştilor sau participările necondiționate şi constante din 1947 (se spune că în număr de peste 200), la toate Saloanele Oficiale, expozițiile anuale de stat, bienalele, republicanele, interregionalele, la Magistralele Socialismului şi la Cântarea României sau la expoziții personale şi de grup în străinătate (adică nu numai în URSS, China, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria, ci şi în SUA, Mexic, Argentina, Brazilia, Portugalia, Spania sau Italia.
Dar nu acesta ar trebui să fie sensul descifrării operei lui Spiru Chintilă. Sau, mai exact, nu în această direcție (fiindcă, să ne amintim că la fel ca el au fost mulți, unii dintre ei supraviețuindu-i cu brio, până-n zilele noastre!). Ar fi prea simplu şi prea comod. Cum la fel de confortabil este să stai picior peste picior, să răsfoieşti istoria artei şi să constați cu o superioritate doctoral-academică, odată ajuns la capitolul dedicat celui alintat în copilărie Spirache, că acesta a cochetat la începuturi cu fauvismul, apoi cu cubismul, pentru a fi, în sfârşit, clasificat drept unul dintre cei mai autentici exponenți ai constructivismului în arta românească. Sau că, în afară de creația de şevalet – compoziții, naturi statice, nuduri, portrete şi peisaje (cu precădere, dobrogene, dar şi din alte țări!) – artistul s-a remarcat şi prin lucrări de tapiserie şi artă decorativă. E cunoscut.
De aceea, provocările propuse de lucrările lui Spiru Chintilă, acum, sunt, credem, de altă natură. Geometria semantică în care se înscrie opera sa ar trebui să fie mai umană, mai comprehensivă şi, poate, de ce nu, mai distinctă față de clişee.
De pildă, ar fi interesant de urmărit mai multe lucrări din perioada studiilor la Academia Liberă de Pictură din Bucureşti, ca să regăsim, cât se poate, fireşte, în urmele de pastă ale penelului sau în grafica nervoasă, ceva din striațiunile emotive venite dinspre maeştrii la izvorul cărora artistul şi-a potolit setea creatoare: Camil Ressu, Francisc Şirato, Al. Ciucurencu sau arh. Horia Teodoru. Fiindcă există impresia subterană că „militantismul” civic deprimant (luptătorii din gărzile patriotice ținând mâinile încleştate pe arme în „glorioasa” zi de 23 august ’44 sau viziunile travailliste entuziaste din zeci de tablouri cu uzine agasante, coşuri fumegânde cu spor şi schele voioase alături de macarale ce râd în soare argintii etc.etc.!) clamat de Spiru Chintilă, mai ales până în anii ’70, nu a fost chiar aşa de nărăvaş. Şi că, uneori, chingile s-au slăbit, pereții edificiului au crăpat, fațada s-a cojit (poate că e vorba, şi în cazul lui, ca şi în al atâtor altora, de trucul aparentului compromis!), lăsând să se desluşească, abia camuflate, semnele unei nelinişti secrete. O dorință de nesupunere sublimată, ce poate fi descoperită nu numai în Seria metafizică din 1945.
Apoi, să fie oare întoarcerea din ce în ce mai insistentă la atelier, înspre nud şi naturile statice de toate soiurile, rotite până la amețeală (cu fazan, cu peşte, pe fond verde, la fereastră, cu fructe şi scoică, cu obiecte şi forme geometrice, cu masă rotundă etc.), să fie, aşadar, acestea semnul aceleiaşi dorințe de „evadare” spre interior? Al unui refuz vehement, dar cu panaş? Al unei revolte sublimate cu viclenie (cine ştie, ştie, sănătos să fie; sau, altfel spus, honni soit qui mal y pense)? Nu ştim, dar ar fi bine de ştiut! Lăsăm astfel loc şi altora, şi mai fantezişti, să scormonească.
Un lucru este însă cert: inefabilul acelor armonii cromatice apte să transmită înțelesurile lirice ale demersului pictural, pe care regretatul critic Dan Grigorescu le vedea, în 1983, în „peisajul” de înăuntru în care artistul se autoexilase o vreme, se transferă, când şi când, şi afară. Însă nu într-o oricare afară, ci una tipică a năzuinței autorului de a eluda, în sfârşit, istoria. Personalizată până la marcă. Sigiliul indelebil Spiru Chintilă. Spre exemplu, tablouri ca Peisaj dobrogean cu morminte tătare (1975), Câmp lângă Comana (1975), Peisaj geometric (1976), Apus de soare (geometric) (1976) sau Peisaj la Medgidia (1978) susțin delicios un spațiu pe care artistul îl struneşte foarte bine, fiindcă el transcende simpla geometrie. E un spațiu încărcat de aspirații misterioase, aidoma unui fabulos basm pentru adulți. Povestit chiar şi mai târziu cu un sfert de veac!