Cronica literară
Nicolae Prelipceanu
CARNET DE TOAMNĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Epoca lui după
Premierele şi microstagiunile s-au succedat în ritm amețitor toamna asta, astfel încât, o clipă, am avut impresia că Festivalul Național de Teatru începuse. Dar nu era cel național, cu selecționer unic, ci unul, să-i zicem, personal, alcătuit din ceea ce îmi ofereau o seamă de selecționeri, directori de teatre şi regizori. O simplă enumerare a spectacoleler care mi s-au perindat prin fața ochilor până în acest moment (10 octombrie) este, cred, revelatoare. Herr Paul de Tankred Dorst, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Sufletul. Puncte de veghere după „Eine Sache, die Seele” de Dimitre Dinev la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ambele în regia lui Radu Afrim, Identități după Dumitru Solomon, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, tot la teatrul de pe malul Dunării, Turandot după Carlo Gozzi, în regia lui Andryi Zholdak, Breaking the waves sau Viața binecuvântată a lui Bess, după un scenariu de Lars von Trier, în regia lui Radu Alexandru Nica, Femeia țintă şi cei zece amanți după Matei Vişniec, regia: Claire Dancoisne, în microstagiunea Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, Miss Daisy şi şoferul ei (Driving Miss Daisy) de Alfred Uhry, în regia lui Claudiu Goga, la Teatrul Evreiesc de Stat, Pyramus & Thisbe 4 you după scena meşterilor din piesa Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Dabija, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, în regia lui Suren Shahverdian, la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte. N-am mai pus spectacolele studențeşti de la Sibiu, din sala Atelier a teatrului, aflată în spatele Casei de cultură a sindicatelor, Aforisme pentru un actor tânăr după Radu Stanca şi Scaunele după Eugène Ionesco. Dacă veți număra cuvântul „după” dinaintea numelor autorilor, veți vedea că trăim o adevărată epocă post. Postmodernă, postclasică în cazul lui Shakespeare sau Carlo Gozzi, în orice caz una în care conştiința lui „după” e foarte puternică. Parcă nici Shakespeare nu mai e „contemporanul nostru”, cum credea Jan Kott, ci a redevenit înaintaşul nostru, fără ca prin asta să însemne că este jucat în stilul de acum nu ştiu câte zeci de ani, ci dimpotrivă. Piesele au devenit, în mod evident, nişte instrumente ale regizorilor cu ambiții, probabil secrete, de dramaturgi, iar spectacolele nu mai sunt decât nişte simptome ale unei boli artistice încă fără nume. Contemporanii noştri nu mai sunt neapărat şi contemporanii autorilor şi pieselor acestora pe care le pun în scenă sau le joacă, dacă preferați termenul.
Radu Afrim, un cap de afiş al modului „după”, pune, totuşi, în scenă la Piatra Neamț un spectacol în care autorul textului e singurul autor, Tankred Dorst, sigur în excelenta variantă românească semnată de un expert, Victor Scoradeț. Herr Paul, care, pusă în scenă la Brăila (nu am văzut însă acest spectacol) se intitulează la fel, doar că formula e repetată, e o piesă, ai zice, despre lumea noastră postcomunistă. Nimic politic, doar încurcăturile cu casele şi proprietarii lor, în luptă cu chiriaşii. Bătrânul Paul, trăieşte împreună cu nu mai puțin bătrâna sa soră Luise, într-un spațiu îmbâcsit, unde a fost cândva o fabrică de săpun. Urmaşul proprietarului fabricii se strecoară cumva prin labirintul imaginat de regizor, pentru a le pune în vedere celor doi locatari să se mute în partea din față a clădirii, unde mai locuiesc şi alții, deoarece el doreşte să reînființeze, aici, în acest spațiu, o nouă fabrică. Întâmplările şi discuțiile, deturnate mereu de locatarul refractar la propunerea proprietarului, se estompează în spectacolul lui Radu Afrim în fața barocului gesticii şi mai ales a scenografiei, a multelor animale împăiate, când în text era vorba doar în treacăt de împăierea animalelor, a multelor obiecte, în text, aruncate în dezordine prin casă. La Afrim spațiul are, totuşi, o organizare logică, e drept, mai mult pentru cei doi locatari şi pentru vizitatoarea lor constantă, Anita, o arierată din vecini, decât pentru vizitatorii lor, Helm, tânărul proprietar, Lilo, iubita lui şi Schwarzbeck, omul cu capitalul, asociatul lui Helm, care la Afrim devine femeie, complicând relațiile într-un triunghi amoros. Radu Afrim, împreună cu artista plastică Iuliana Vâlsan, au ştiut să organizeze haosul astfel încât tot ce se întâmplă acolo să aibă o noimă. Spectacolul e unul care stârneşte hohote de râs, deşi, aşa cum se spune adesea, e şi unul de plâns, căci degradarea prin vârstă e de râs mai ales pentru cei care încă nu au simțit aripa anilor asupra lor. Cezar Antal, în rolul lui Herr Paul, cu figura lui de om necăjit, constrâns să stea într-un pătuț de dimensiunile unuia de copil, alături de sora sa, şi ea în acelaşi original pat al lui Procust, imaginat de Afrim-Vâlsan, îşi dă toată măsura marelui său talent. Acest actor are calități pe care regizorul a ştiut să le găsească şi să le cultive, un fel de a imagina şi juca pe omul rătăcit în această lume, aparent indiferent la toate necazurile care i se întâmplă, din cauza altora sau a lui însuşi, pe care nu l-am văzut la alții. Lucreția Mandric în Luise, cu un rol mai retrâns, îi este o parteneră de acelaşi calibru, cuplul cucerind prin naturalețea cu care se înscrie într-o lume ostilă şi de neînțeles, în fond, pentru el (ei). Ei trăiesc într-o altă lume, dispărută, şi se încăpățânează să încerce să supraviețuiască deşi totul le este potrivnic. Semn al inadaptării este şi faptul că singurul lor prieten real şi devotat este această fată cu mințile rătăcite sau insuficiente pentru a se descurca în lume, excelent interpretată de Andreea Gavriliu. Situațiile sunt groteşti; între grotesc şi burlesc se joacă totul, Helm (Matei Rotaru în seara când am văzut eu spectacolul) este reprezentantul lumii noi, cu decizia omului de azi față de şovăielile celui de ieri. Matei Rotaru îl conturează aproape geometric, contrastând benefic pentru înțelegerea mesajului piesei, un personaj parcă rupt din realitate, sigur, mult mai manierat decât prototipul său românesc. Isabela Neamțu e foarte mobilă şi versatilă, trece cu uşurință de la o stare la alta, a promis mult în spectacolele de la Teatrul Foarte Mic şi acum îşi ține promisiunile. Nora Covali e în rolul fost masculin în piesa lui Tankred Dorst, e compusă cu un ochi acoperit ca la pirați, e dură şi exactă, inclusiv în gesturile de posesie sexuală asupra tânărului asociat, pe scurt e un pilon de nădejde în construcția polului modern al lumii. Radu Afrim, într-o foarte bună colaborare cu Iuliana Vâlsan, a compus un spectacol care îmbină admirabil plastica şi drama, cu personaje şi scene parodice.
La Brăila, tot Radu Afrim a pus în scenă o piesă de alt tip, cu o poveste de alt tip, dar, în fond, ascunzând cam aceeaşi inadaptare la lume, numai că de data asta a unor emigranți. Dacă dincolo, în Herr Paul, personajele rămase din timpi trecuți încercau să-şi prelungească propria lume, aici, emigranții bulgari şi sârbi din Austria încearcă disperați să se adapteze, să reziste într-o lume pe care o simt ostilă. Povestea e sumbră, o veghe la căpătâiul unui mort. Muncitori în construcții, un austriac, un bulgar şi un sârb sunt convocați la priveghi de văduva camaradului lor, ucis sub ochii lor, într-un accident stupid de muncă. „Cadavrul”, Dan Moldoveanu, are un rol greu de făcut, căci nu are dreptul decât la o scurtă mişcare şi rostire, într-o scenă fantastică a sosirii lui la Styx, restul specacolului fiind obiectul de adorație îmbinată cu batjocura al celorlalți, pe măsură ce aceştia se îmbată. Căci ce pot ei să facă la un priveghi decât să bea, în stilul cunoscut al omului simplu din Balcani, oriunde s-ar afla? Totul degenerează, într-un fel, totuşi, cunoscut dinainte, din filmele lui Kusturica, cu scene de bătaie sau doar amenințări cu bătaia, cu aşezarea cumva la masă, pe scaun, a mortului, cu văduva care pleacă să-şi practice meseria cea mai veche (zice-se – dar cu vânătoarea ce facem?) din lume şi se întoarce la spartul târgului cu noul „prieten”, un austriac, radioasă că s-a „adaptat”, cu cei trei băieți ai mortului, care nu prea înțeleg mare lucru, cu muzica pornită şi oprită, cu bocitoarea profesionistă şi încercările ei şi ale adulților de a trece la sex. Pe scurt, beție, bătăi, sex, violență verbală şi fizică, o rețetă infailibilă a vremii şi lumii în care trăim. Remarcabilă prestația Lilianei Ghiță în rolul bocitoarei, al Monicăi Zugravu Ivaşcu în cel al soției, sau al lui Emilian Oprea în rolul sârbului certăreț şi bătăuş. Liviu Florea, în rolul şefului de echipă, şi Liviu Pintileasa, în cel al şomerului, sunt extrem de veridici şi mobili, cu aerul acela al omului simplu, care când e sigur de sine, când bate câmpii, neştiind să separe esențialul de neesențial. Prezențe convingătoare sunt şi Claudiu Urse, Adrian Ştefan şi George Crinta în rolurile celor trei băieți ai mortului. Două apariții mai palide au Mihaela Trofimov şi Neluțu Spălatu. Autoarea coregrafiei este Andreea Gavriliu, aceeaşi cu actrița din rolul fetei arierate de la Piatra Neamț, unde, de altfel, semnează şi coregrafia. Spectacolul e unul numai bun pentru această parte de lume, ceva mai aproape de Balcani şi, oricum, legată de Dunăre şi de Austria, țara de azil a dramaturgului bulgar Dimitre Dinev, autorul după care şi-a compus Radu Afrim noul spectacol.
Identități, spectacolul lui Victor Ioan Frunză, leagă şapte texte ale lui Dumitru Solomon, cele două din final mai puternice şi mai semnificative, cele de început mai palide şi mai fără relief. Scheciul cu Orient-Expresul şi confuzia Periş-Paris mă tem că l-am văzut cândva demult, într-o emisiune de divertisment a televiziunii române, încă ocupate. „Vânzarea cămilei” e un text absurd şi poetic în care putem citi un înaintaş al lui Matei Vişniec. Povestea cămilei pe care cineva încearcă să i-o vândă unui trecător, dar pe care presupusul cumpărător nu o vede, este una cu bătaie lungă, dincolo de realul rațional. Când, în sfârşit, cel asaltat de proprietarul cămilei acceptă să o ia pe nimic, iar celălalt pleacă, noul proprietar, abia atunci, o vede sau crede că o vede şi jocul reîncepe. Urmează scenele din pivnița întunecată în care actorii sunt supuşi, să zicem aşa, probei apei. Nu ştiu câte tone de apă se revarsă asupra lor şi ei nu găsesc ieşirea decât foarte târziu, după ce au fost gata-gata să se înece. Nu ştiu dacă Victor Ioan Frunză a văzut un film de demult, despre Ivan cel Groaznic, dar mie povestea pivniței inundate mi-a amintit de felul cum şi-a înecat acesta boierii potrivnici într-o pivniță bine închisă, cu gratii solide la ferestre, unde apa creştea, iar posibilitățile de salvare erau excluse. Oricum, început banal, cu o ceartă, e drept dusă à outrance, între vecini, unde apar primii muguri ai absurdului care va guverna mai departe, spectacolul lui Victor Ioan Frunză este unul demn de a fi văzut, iar actorii brăileni se achită foarte bine de rolurile, nu uşoare, care li s-au încredințat.
Tragedie la comedie
Nu e prima oară când la Teatrul de Comedie poți vedea pusă în scenă, şi încă profesionist, o tragedie. Domnişoara Iulia de Strindberg, oricum ai lua-o, nu e o comedie. Şi totuşi, Liviu Lucaci a pus-o în scenă la Comedie, într-o colaborare cu o asociație care se cheamă Tam-tam. Mă rog, dacă aşa doresc ei... Am văzut spectacolul în distribuția a doua, cu Domnişoara Iulia aceeaşi din prima, dar cu celelalte roluri interpretate de Şerban Gomoi (valetul de care aristocrata se îndrăgosteşte) şi Andreea Bârsan (bucătăreasa). Povestea poate părea astăzi desuetă, acum barierele între clase nu mai sunt atât de rigide, mai ales când e vorba de dragoste. Sau nu mai sunt atât de codificate, căci, de pildă, fetele politicienilor se încurcă, dacă nu se şi căsătoresc, cu băieții politicienilor şi rar calcă pe alături, în zona gri a cetățenilor, în orice caz, alegerea este făcută după locul în catalogul bogaților. În secolulu XIX, însă, lucrurile erau chiar mai stricte, combinația amoroasă între o fată de conte şi valetul din casă dând naştere la un scandal dacă nu la o tragedie. În cazul piesei noastre, tragedia e pe tapet. Delia Nartea o interpretează pe tânăra contesă cu un famec şi o atenție la nuanțe care o desemnează ca o actriță inteligentă şi intuitivă. Versatilitatea ei o ajută să treacă de la starea de strălucire din faza premergătoare tragediei (care nu e nimic mai mult decât consumarea amorului fizic), la cea propriu-zisă. Şerban Gomoi, în rolul valetului, îi ține piept cu talent, şi rolul său fiind fără fisuri, deşi, poate, trecerea de la mefiența de început la siguranța şi mai ales brutalitatea post coitum e, poate, prea bruscă. Mai ştearsă, dar acesta e şi rolul, pare Andreea Bârsan, în rolul primei pretendente, ca să zicem aşa, legitime, la mâna valetului, care-şi găseşte refugiu în credință sau, mai precis, în prejudecățile insuflate de o biserică severă şi rece, inumană de fapt. Spectacolul e unul de factură clasică, decorul, deşi minim, are tot ce-i trebuie unei bucătării, „omorârea” scatiului contesei se produce, desigur, cu spatele, e drept, cu un topor supradimensionat dacă ne gândim la dimensiunile păsării, şi produce pete roşii şi aşa mai departe. Scenografia, potrivită scopului, este semnată de Ştefan Caragiu.
D’ale Festivalului Național
Am folosit fumatul „d’ale”, spre a semnala faptul că nu e o relatare a FNT-ului după încheierea lui, ci din cauza închiderii, premature față de aceea a FNT, numărului, e o relatare parțială şi anume a câtorva spectacole splendide din primele zile.
FRUMOS de Jon Fosse, un norvegian de azi, e o piesă al dracului de grea, cred, pentru actori. Şi asta din cauză că nu li se oferă nici lungi tirade, nici ample posibilități de tumbe şi alte giumbuşlucuri din teatrul contemporan, greu pesemne şi pentru regizor, dar Vlad Massaci şi grupa tare a Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti au reuşit să treacă peste inconvenientele acestea şi să dea un spectacol într-adevăr frumos. La ieşire, un bătrân cu o barbă albă, lăsată în voia ei, dar foarte voinci şi vioi, întreabă o pereche tânără care tocmai ieşise de la spectacol „ce piesă a fost?” „Frumos”, răspunde bărbatul. „Nu, v-am întrebat cum se cheamă...” replică bătrânul cel voinic. A trebuit să-i spun eu că acesta e şi titlul şi rezultatul. Vorbele rare amintesc de un film de Bergmann, ele sunt, însă, spre deosebire de acolo, din registrul banalului absolut: „frumos”, „da, se poate spune şi aşa”, „nimic”, mai ales „nimic”, „plăcut” şi aşa mai departe. Totul rămâne de suplinit, în această dramă care nu se consumă la nivel oral, ci interior. O poveste de o banalitate zdrobitoare la prima vedere produce un spectacol absolut admirabil prin simplitatea lui şi prin curățenia, claritatea mijloacelor. Andu Dumitrescu a pus în mijlocul „scenei” din sala Atelier a TNB, o platformă pe care e scris cu perne chiar cuvântul „frumos”, care se cumpăneşte când un actor pune piciorul pe ea, astfel încât cei deja aflați îşi dau seama că vine cineva chiar dacă sunt cu spatele şi cufundați într-un dialog de priviri şi trăiri. Cum povestea se desfăşoară într-o localitate mică de pe marginea unui fiord norvegian, probabil pe un debarcader, platforma te pune de la început pe direcție. Dar e şi un „balansoar” pentru personaje. Un cuplu alcătuit e pe cale de destrămare, cel al tinerilor, fiica lor şi un băiat din localitate, abia descoperă dragostea şi practică gesturile naive şi şovăitoare ale, probabil tuturor adolescenților, începători în domeniu. Iar cel pe care pune ochii femeia din primul cuplu, un fost coleg, eşuat acum din punct de vedere social, cel mai tăcut şi mai şovăitor dintre toți, îşi reia, în final, după plecarea proaspetei sale cuceriri, cu soțul ei fireşte, chitara pe care a declarat în repetate rânduri până atunci că nu mai pusese mâna de multă vreme (cei doi, actualul soț şi cel rămas „la vatră”, alcătuiseră cândva, cu ani în urmă, o formație). Fiecare interpretare este parcă lucrată în filigran, cu mare acuitate, de la cea a lui Andi Vasluianu, în rolul asocialului Leif, sau „Celălalt bărbat”, la Oxana Moravec, Hilde, sau „Femeia”, într-o formă admirabilă din toate punctele de vedere şi de oriunde te-ai uita, până la Ioan Coman, Geir, „Bărbatul”, care-şi compune rolul din priviri piezişe, aşa cum l-am mai văzut şi altădată, având parcă de ascuns ceva ce nu poate acoperi cu întrebările sale banale şi cu răspunsurile la fel pe care le dă. Cei doi adolescenți, interpretați de Ada Simionică, o actriță deja afirmată şi confirmată, şi Cristian Popa, au prospețimea pe care o cere rolul, cu tăcerile şi izbucnirile lor, singurii care încă mai spun ce gândesc pentru că nu au învățat tehnica disimulării. În fine, Raluca Zamfirescu, în rolul mamei Bărbatului, e chiar ceea ce ți-ai imagina şi ceea ce ştii despre o mamă din altă generație, care aplică o grilă incompatibilă cu ceea ce vede că se petrece şi nu înțelege.
Două cântărețe chele
Mai întâi a fost spectacolul franțuzesc al companiei „Les intempestifs”, o reluare a unuia regizat în 1993 De Jean-Luc Lagarce, dramaturg şi regizor cunoscut, mort la doi ani după premiera spectacolului, în plină tinerețe. O punere în scenă cu aer clasic, decorul fiind chiar acela de la premiera din 1993, cu personaje corect îmbrăcate, burghez mai precis, pronunțând într-o franțuzească impecabilă replicile teatrului absurd ionescian, spre marea desfătare a publicului bulucit în sala Teatrului Odeon. După câte am aflat, numai actorul din rolul căpitanului de pompieri nu jucase în spectacolul original. Oricum, figurile fuseseră alese cu grijă, pare a atrage atenția, fiecare în felul său şi dincolo de rostirea franțuzească şi ionesciană. O savoare deosebită au avut momentele menajerei, care rostea şi didascaliile post-Bataille, ca să zic aşa, în care autorul însuşi, presupunem, nota cum fusese interpretat cutare moment în montarea din anii 50 a lui Nicolas Bataille, cea care se mai joacă şi astăzi, cu alți actori, la Théatre de la Huchette. Ca să nu mai vorbesc de finalurile multiple, a căror apoteoză, dacă pot îndrăzni s-o numesc aşa, este prăbuşire cu zgomot a fațadei de casă englezească cu etaj şi flori la ferestre, în fața căreia se petrece toată acțiunea de până atunci.
A doua Cântăreață cheală prezentată în festival a fost aceea – şi ea o reluare, dar chiar de către acelaşi regizor cu alți actori – regizată de Tompa Gabor, o viziune extrem de originală, la urma urmei explicabilă, după ce o vezi. Tompa Gabor a avut ideea de a plasa personajele piesei într-un fel de cutie cu marionete, soții Smith şi soții Martin, menajera Mary şi căpitanul de pompieri, plus un arlechin care dă tonul, executând mişcări sacadate, întrerupte de semnalele muzicale şi pornite la loc. O singură excepție, „proprietarul cutiei cu iluzii”, cum îi spune regizorul cutiei sale, care are doar câteva gesturi, dar acestea mai umane. Cele două cupluri sunt interpretate bine de Cătălin Herlo şi Elena Ivanca, soții Smith, şi Adrian Cucu şi Angelica Nicoară, soții Martin, de excelat excelează în comic grotesc Irina Wincze, menajera Mary, şi Ionuț Caraş, în căpitanul de pompieri. Scenografia semnată de Judit Dobre-Kóthay e la înălțimea viziunii regizorale. Ca vechi clujean, l-am revăzut cu nostalgie pe Petre Băcioiu, o tânără speranță ca ieri, parcă, proaspăt adusă de la un teatru din nord la naționalul clujean, în domnul cu păr şi barbă albă care este „proprietarul “cutiei cu iluzii”. Cât despre admirabila idee a regizorului Tompa Gábor, aceasta era conținută, în fond, în textul de o mecanică evidentă, trebuia numai să o scoți, aşa cum Michelangelo spunea că trebuie să găseşti capodopera conținută în blocul de marmură.
Krum sau calea tulburată
Spectacolul naționalului târgu-mureşean, o trupă scumpă la vedere pentru bucureşteni, este unul de viziune regizorală, susținută de actori numai până la un punct. Piesa lui Hanoch Levin, Krum, s-a mai jucat, la Timişoara, în viziunea lui Radu Afrim. Dar Theodor Cristian Popescu deschide spațiile largi ale scenei, vaste la naționalul bucureştean, pentru mişcări şi volte pe care personajele ar râvni să le facă şi-n viață, dar se văd constrânşi la o viață de sărăcie într-un cartier pe care ei înşişi îl califică drept mizer. Krum a încercat să evadeze şi s-a întors înfrânt. Cu toții ar dori să scape din strânsoarea acestui cartier, dar unii se resemnează, aşa cum, până la urmă, face personajul central însuşi. Spectacolul are acuratețe, o mişcare scenică în care excelează mai ales Vero Nica (Dupa). Rolurile sunt asumate corect şi duse o vreme la excelență, dar parte că, în jumătatea a doua a spectacolului, actorii au obosit, sau poate piesa însăşi e prea lungă şi regizorul n-a tăiat cât trebuie. Ca şi la Timişoara, şi aici Krum (Mihai Crăciun) mi s-a părut mai palid decât Tugati (Csaba Ciugulitu). Un adevărat rol de tragedie modernă face Elena Purea, în mama lui Krum, celelalte personaje fiind mai mult mediul ambiant pentru cele din prim plan. Roxana Marin în Truda nu are forța pe care ai fi aşteptat-o, dar rolul ei este, totuşi, construit cu atenție şi acuitate, aşa cum sunt şi cele ale „mediului înconjurător”. Spectacolul beneficiază de scenografia aceluiaşi Andu Dumitrescu de la spectacolul ploieştean, care a lăsat scena deschisă şi aproape goală, de zici că te afli la „teatrul sărac” al lui Mc Ranin, de la Târgovişte. Această „sărăcie” are şi ea rolul ei în spectacol, conferindu-i autenticitate şi dând posibilitate personajelor să evolueze în voie, măcar pe scenă, dacă în realitatea despre care vorbesc nu le e dat să o facă. Dorința de evadare se realizează prin reprezentanți, fata bogată plecată de mică din cartier, care circulă din Elveția la Los Angeles şi aşa mai departe. În plus, Krum speră într-o evadare prin literatură, anunțând mereu că va scrie un roman, proiect care e un înlocuitor al plecării. Dacă e tulburată calea plecării, atunci să evadăm stând pe loc, pare că spune autorul şi cu el constructorii acestui spectacol cu care mă tem că am fost prea sever față de efectul său asupra publicului.
Premierele şi microstagiunile s-au succedat în ritm amețitor toamna asta, astfel încât, o clipă, am avut impresia că Festivalul Național de Teatru începuse. Dar nu era cel național, cu selecționer unic, ci unul, să-i zicem, personal, alcătuit din ceea ce îmi ofereau o seamă de selecționeri, directori de teatre şi regizori. O simplă enumerare a spectacoleler care mi s-au perindat prin fața ochilor până în acest moment (10 octombrie) este, cred, revelatoare. Herr Paul de Tankred Dorst, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Sufletul. Puncte de veghere după „Eine Sache, die Seele” de Dimitre Dinev la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ambele în regia lui Radu Afrim, Identități după Dumitru Solomon, direcția de scenă Victor Ioan Frunză, tot la teatrul de pe malul Dunării, Turandot după Carlo Gozzi, în regia lui Andryi Zholdak, Breaking the waves sau Viața binecuvântată a lui Bess, după un scenariu de Lars von Trier, în regia lui Radu Alexandru Nica, Femeia țintă şi cei zece amanți după Matei Vişniec, regia: Claire Dancoisne, în microstagiunea Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, Miss Daisy şi şoferul ei (Driving Miss Daisy) de Alfred Uhry, în regia lui Claudiu Goga, la Teatrul Evreiesc de Stat, Pyramus & Thisbe 4 you după scena meşterilor din piesa Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Dabija, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, în regia lui Suren Shahverdian, la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte. N-am mai pus spectacolele studențeşti de la Sibiu, din sala Atelier a teatrului, aflată în spatele Casei de cultură a sindicatelor, Aforisme pentru un actor tânăr după Radu Stanca şi Scaunele după Eugène Ionesco. Dacă veți număra cuvântul „după” dinaintea numelor autorilor, veți vedea că trăim o adevărată epocă post. Postmodernă, postclasică în cazul lui Shakespeare sau Carlo Gozzi, în orice caz una în care conştiința lui „după” e foarte puternică. Parcă nici Shakespeare nu mai e „contemporanul nostru”, cum credea Jan Kott, ci a redevenit înaintaşul nostru, fără ca prin asta să însemne că este jucat în stilul de acum nu ştiu câte zeci de ani, ci dimpotrivă. Piesele au devenit, în mod evident, nişte instrumente ale regizorilor cu ambiții, probabil secrete, de dramaturgi, iar spectacolele nu mai sunt decât nişte simptome ale unei boli artistice încă fără nume. Contemporanii noştri nu mai sunt neapărat şi contemporanii autorilor şi pieselor acestora pe care le pun în scenă sau le joacă, dacă preferați termenul.
Radu Afrim, un cap de afiş al modului „după”, pune, totuşi, în scenă la Piatra Neamț un spectacol în care autorul textului e singurul autor, Tankred Dorst, sigur în excelenta variantă românească semnată de un expert, Victor Scoradeț. Herr Paul, care, pusă în scenă la Brăila (nu am văzut însă acest spectacol) se intitulează la fel, doar că formula e repetată, e o piesă, ai zice, despre lumea noastră postcomunistă. Nimic politic, doar încurcăturile cu casele şi proprietarii lor, în luptă cu chiriaşii. Bătrânul Paul, trăieşte împreună cu nu mai puțin bătrâna sa soră Luise, într-un spațiu îmbâcsit, unde a fost cândva o fabrică de săpun. Urmaşul proprietarului fabricii se strecoară cumva prin labirintul imaginat de regizor, pentru a le pune în vedere celor doi locatari să se mute în partea din față a clădirii, unde mai locuiesc şi alții, deoarece el doreşte să reînființeze, aici, în acest spațiu, o nouă fabrică. Întâmplările şi discuțiile, deturnate mereu de locatarul refractar la propunerea proprietarului, se estompează în spectacolul lui Radu Afrim în fața barocului gesticii şi mai ales a scenografiei, a multelor animale împăiate, când în text era vorba doar în treacăt de împăierea animalelor, a multelor obiecte, în text, aruncate în dezordine prin casă. La Afrim spațiul are, totuşi, o organizare logică, e drept, mai mult pentru cei doi locatari şi pentru vizitatoarea lor constantă, Anita, o arierată din vecini, decât pentru vizitatorii lor, Helm, tânărul proprietar, Lilo, iubita lui şi Schwarzbeck, omul cu capitalul, asociatul lui Helm, care la Afrim devine femeie, complicând relațiile într-un triunghi amoros. Radu Afrim, împreună cu artista plastică Iuliana Vâlsan, au ştiut să organizeze haosul astfel încât tot ce se întâmplă acolo să aibă o noimă. Spectacolul e unul care stârneşte hohote de râs, deşi, aşa cum se spune adesea, e şi unul de plâns, căci degradarea prin vârstă e de râs mai ales pentru cei care încă nu au simțit aripa anilor asupra lor. Cezar Antal, în rolul lui Herr Paul, cu figura lui de om necăjit, constrâns să stea într-un pătuț de dimensiunile unuia de copil, alături de sora sa, şi ea în acelaşi original pat al lui Procust, imaginat de Afrim-Vâlsan, îşi dă toată măsura marelui său talent. Acest actor are calități pe care regizorul a ştiut să le găsească şi să le cultive, un fel de a imagina şi juca pe omul rătăcit în această lume, aparent indiferent la toate necazurile care i se întâmplă, din cauza altora sau a lui însuşi, pe care nu l-am văzut la alții. Lucreția Mandric în Luise, cu un rol mai retrâns, îi este o parteneră de acelaşi calibru, cuplul cucerind prin naturalețea cu care se înscrie într-o lume ostilă şi de neînțeles, în fond, pentru el (ei). Ei trăiesc într-o altă lume, dispărută, şi se încăpățânează să încerce să supraviețuiască deşi totul le este potrivnic. Semn al inadaptării este şi faptul că singurul lor prieten real şi devotat este această fată cu mințile rătăcite sau insuficiente pentru a se descurca în lume, excelent interpretată de Andreea Gavriliu. Situațiile sunt groteşti; între grotesc şi burlesc se joacă totul, Helm (Matei Rotaru în seara când am văzut eu spectacolul) este reprezentantul lumii noi, cu decizia omului de azi față de şovăielile celui de ieri. Matei Rotaru îl conturează aproape geometric, contrastând benefic pentru înțelegerea mesajului piesei, un personaj parcă rupt din realitate, sigur, mult mai manierat decât prototipul său românesc. Isabela Neamțu e foarte mobilă şi versatilă, trece cu uşurință de la o stare la alta, a promis mult în spectacolele de la Teatrul Foarte Mic şi acum îşi ține promisiunile. Nora Covali e în rolul fost masculin în piesa lui Tankred Dorst, e compusă cu un ochi acoperit ca la pirați, e dură şi exactă, inclusiv în gesturile de posesie sexuală asupra tânărului asociat, pe scurt e un pilon de nădejde în construcția polului modern al lumii. Radu Afrim, într-o foarte bună colaborare cu Iuliana Vâlsan, a compus un spectacol care îmbină admirabil plastica şi drama, cu personaje şi scene parodice.
La Brăila, tot Radu Afrim a pus în scenă o piesă de alt tip, cu o poveste de alt tip, dar, în fond, ascunzând cam aceeaşi inadaptare la lume, numai că de data asta a unor emigranți. Dacă dincolo, în Herr Paul, personajele rămase din timpi trecuți încercau să-şi prelungească propria lume, aici, emigranții bulgari şi sârbi din Austria încearcă disperați să se adapteze, să reziste într-o lume pe care o simt ostilă. Povestea e sumbră, o veghe la căpătâiul unui mort. Muncitori în construcții, un austriac, un bulgar şi un sârb sunt convocați la priveghi de văduva camaradului lor, ucis sub ochii lor, într-un accident stupid de muncă. „Cadavrul”, Dan Moldoveanu, are un rol greu de făcut, căci nu are dreptul decât la o scurtă mişcare şi rostire, într-o scenă fantastică a sosirii lui la Styx, restul specacolului fiind obiectul de adorație îmbinată cu batjocura al celorlalți, pe măsură ce aceştia se îmbată. Căci ce pot ei să facă la un priveghi decât să bea, în stilul cunoscut al omului simplu din Balcani, oriunde s-ar afla? Totul degenerează, într-un fel, totuşi, cunoscut dinainte, din filmele lui Kusturica, cu scene de bătaie sau doar amenințări cu bătaia, cu aşezarea cumva la masă, pe scaun, a mortului, cu văduva care pleacă să-şi practice meseria cea mai veche (zice-se – dar cu vânătoarea ce facem?) din lume şi se întoarce la spartul târgului cu noul „prieten”, un austriac, radioasă că s-a „adaptat”, cu cei trei băieți ai mortului, care nu prea înțeleg mare lucru, cu muzica pornită şi oprită, cu bocitoarea profesionistă şi încercările ei şi ale adulților de a trece la sex. Pe scurt, beție, bătăi, sex, violență verbală şi fizică, o rețetă infailibilă a vremii şi lumii în care trăim. Remarcabilă prestația Lilianei Ghiță în rolul bocitoarei, al Monicăi Zugravu Ivaşcu în cel al soției, sau al lui Emilian Oprea în rolul sârbului certăreț şi bătăuş. Liviu Florea, în rolul şefului de echipă, şi Liviu Pintileasa, în cel al şomerului, sunt extrem de veridici şi mobili, cu aerul acela al omului simplu, care când e sigur de sine, când bate câmpii, neştiind să separe esențialul de neesențial. Prezențe convingătoare sunt şi Claudiu Urse, Adrian Ştefan şi George Crinta în rolurile celor trei băieți ai mortului. Două apariții mai palide au Mihaela Trofimov şi Neluțu Spălatu. Autoarea coregrafiei este Andreea Gavriliu, aceeaşi cu actrița din rolul fetei arierate de la Piatra Neamț, unde, de altfel, semnează şi coregrafia. Spectacolul e unul numai bun pentru această parte de lume, ceva mai aproape de Balcani şi, oricum, legată de Dunăre şi de Austria, țara de azil a dramaturgului bulgar Dimitre Dinev, autorul după care şi-a compus Radu Afrim noul spectacol.
Identități, spectacolul lui Victor Ioan Frunză, leagă şapte texte ale lui Dumitru Solomon, cele două din final mai puternice şi mai semnificative, cele de început mai palide şi mai fără relief. Scheciul cu Orient-Expresul şi confuzia Periş-Paris mă tem că l-am văzut cândva demult, într-o emisiune de divertisment a televiziunii române, încă ocupate. „Vânzarea cămilei” e un text absurd şi poetic în care putem citi un înaintaş al lui Matei Vişniec. Povestea cămilei pe care cineva încearcă să i-o vândă unui trecător, dar pe care presupusul cumpărător nu o vede, este una cu bătaie lungă, dincolo de realul rațional. Când, în sfârşit, cel asaltat de proprietarul cămilei acceptă să o ia pe nimic, iar celălalt pleacă, noul proprietar, abia atunci, o vede sau crede că o vede şi jocul reîncepe. Urmează scenele din pivnița întunecată în care actorii sunt supuşi, să zicem aşa, probei apei. Nu ştiu câte tone de apă se revarsă asupra lor şi ei nu găsesc ieşirea decât foarte târziu, după ce au fost gata-gata să se înece. Nu ştiu dacă Victor Ioan Frunză a văzut un film de demult, despre Ivan cel Groaznic, dar mie povestea pivniței inundate mi-a amintit de felul cum şi-a înecat acesta boierii potrivnici într-o pivniță bine închisă, cu gratii solide la ferestre, unde apa creştea, iar posibilitățile de salvare erau excluse. Oricum, început banal, cu o ceartă, e drept dusă à outrance, între vecini, unde apar primii muguri ai absurdului care va guverna mai departe, spectacolul lui Victor Ioan Frunză este unul demn de a fi văzut, iar actorii brăileni se achită foarte bine de rolurile, nu uşoare, care li s-au încredințat.
Tragedie la comedie
Nu e prima oară când la Teatrul de Comedie poți vedea pusă în scenă, şi încă profesionist, o tragedie. Domnişoara Iulia de Strindberg, oricum ai lua-o, nu e o comedie. Şi totuşi, Liviu Lucaci a pus-o în scenă la Comedie, într-o colaborare cu o asociație care se cheamă Tam-tam. Mă rog, dacă aşa doresc ei... Am văzut spectacolul în distribuția a doua, cu Domnişoara Iulia aceeaşi din prima, dar cu celelalte roluri interpretate de Şerban Gomoi (valetul de care aristocrata se îndrăgosteşte) şi Andreea Bârsan (bucătăreasa). Povestea poate părea astăzi desuetă, acum barierele între clase nu mai sunt atât de rigide, mai ales când e vorba de dragoste. Sau nu mai sunt atât de codificate, căci, de pildă, fetele politicienilor se încurcă, dacă nu se şi căsătoresc, cu băieții politicienilor şi rar calcă pe alături, în zona gri a cetățenilor, în orice caz, alegerea este făcută după locul în catalogul bogaților. În secolulu XIX, însă, lucrurile erau chiar mai stricte, combinația amoroasă între o fată de conte şi valetul din casă dând naştere la un scandal dacă nu la o tragedie. În cazul piesei noastre, tragedia e pe tapet. Delia Nartea o interpretează pe tânăra contesă cu un famec şi o atenție la nuanțe care o desemnează ca o actriță inteligentă şi intuitivă. Versatilitatea ei o ajută să treacă de la starea de strălucire din faza premergătoare tragediei (care nu e nimic mai mult decât consumarea amorului fizic), la cea propriu-zisă. Şerban Gomoi, în rolul valetului, îi ține piept cu talent, şi rolul său fiind fără fisuri, deşi, poate, trecerea de la mefiența de început la siguranța şi mai ales brutalitatea post coitum e, poate, prea bruscă. Mai ştearsă, dar acesta e şi rolul, pare Andreea Bârsan, în rolul primei pretendente, ca să zicem aşa, legitime, la mâna valetului, care-şi găseşte refugiu în credință sau, mai precis, în prejudecățile insuflate de o biserică severă şi rece, inumană de fapt. Spectacolul e unul de factură clasică, decorul, deşi minim, are tot ce-i trebuie unei bucătării, „omorârea” scatiului contesei se produce, desigur, cu spatele, e drept, cu un topor supradimensionat dacă ne gândim la dimensiunile păsării, şi produce pete roşii şi aşa mai departe. Scenografia, potrivită scopului, este semnată de Ştefan Caragiu.
D’ale Festivalului Național
Am folosit fumatul „d’ale”, spre a semnala faptul că nu e o relatare a FNT-ului după încheierea lui, ci din cauza închiderii, premature față de aceea a FNT, numărului, e o relatare parțială şi anume a câtorva spectacole splendide din primele zile.
FRUMOS de Jon Fosse, un norvegian de azi, e o piesă al dracului de grea, cred, pentru actori. Şi asta din cauză că nu li se oferă nici lungi tirade, nici ample posibilități de tumbe şi alte giumbuşlucuri din teatrul contemporan, greu pesemne şi pentru regizor, dar Vlad Massaci şi grupa tare a Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti au reuşit să treacă peste inconvenientele acestea şi să dea un spectacol într-adevăr frumos. La ieşire, un bătrân cu o barbă albă, lăsată în voia ei, dar foarte voinci şi vioi, întreabă o pereche tânără care tocmai ieşise de la spectacol „ce piesă a fost?” „Frumos”, răspunde bărbatul. „Nu, v-am întrebat cum se cheamă...” replică bătrânul cel voinic. A trebuit să-i spun eu că acesta e şi titlul şi rezultatul. Vorbele rare amintesc de un film de Bergmann, ele sunt, însă, spre deosebire de acolo, din registrul banalului absolut: „frumos”, „da, se poate spune şi aşa”, „nimic”, mai ales „nimic”, „plăcut” şi aşa mai departe. Totul rămâne de suplinit, în această dramă care nu se consumă la nivel oral, ci interior. O poveste de o banalitate zdrobitoare la prima vedere produce un spectacol absolut admirabil prin simplitatea lui şi prin curățenia, claritatea mijloacelor. Andu Dumitrescu a pus în mijlocul „scenei” din sala Atelier a TNB, o platformă pe care e scris cu perne chiar cuvântul „frumos”, care se cumpăneşte când un actor pune piciorul pe ea, astfel încât cei deja aflați îşi dau seama că vine cineva chiar dacă sunt cu spatele şi cufundați într-un dialog de priviri şi trăiri. Cum povestea se desfăşoară într-o localitate mică de pe marginea unui fiord norvegian, probabil pe un debarcader, platforma te pune de la început pe direcție. Dar e şi un „balansoar” pentru personaje. Un cuplu alcătuit e pe cale de destrămare, cel al tinerilor, fiica lor şi un băiat din localitate, abia descoperă dragostea şi practică gesturile naive şi şovăitoare ale, probabil tuturor adolescenților, începători în domeniu. Iar cel pe care pune ochii femeia din primul cuplu, un fost coleg, eşuat acum din punct de vedere social, cel mai tăcut şi mai şovăitor dintre toți, îşi reia, în final, după plecarea proaspetei sale cuceriri, cu soțul ei fireşte, chitara pe care a declarat în repetate rânduri până atunci că nu mai pusese mâna de multă vreme (cei doi, actualul soț şi cel rămas „la vatră”, alcătuiseră cândva, cu ani în urmă, o formație). Fiecare interpretare este parcă lucrată în filigran, cu mare acuitate, de la cea a lui Andi Vasluianu, în rolul asocialului Leif, sau „Celălalt bărbat”, la Oxana Moravec, Hilde, sau „Femeia”, într-o formă admirabilă din toate punctele de vedere şi de oriunde te-ai uita, până la Ioan Coman, Geir, „Bărbatul”, care-şi compune rolul din priviri piezişe, aşa cum l-am mai văzut şi altădată, având parcă de ascuns ceva ce nu poate acoperi cu întrebările sale banale şi cu răspunsurile la fel pe care le dă. Cei doi adolescenți, interpretați de Ada Simionică, o actriță deja afirmată şi confirmată, şi Cristian Popa, au prospețimea pe care o cere rolul, cu tăcerile şi izbucnirile lor, singurii care încă mai spun ce gândesc pentru că nu au învățat tehnica disimulării. În fine, Raluca Zamfirescu, în rolul mamei Bărbatului, e chiar ceea ce ți-ai imagina şi ceea ce ştii despre o mamă din altă generație, care aplică o grilă incompatibilă cu ceea ce vede că se petrece şi nu înțelege.
Două cântărețe chele
Mai întâi a fost spectacolul franțuzesc al companiei „Les intempestifs”, o reluare a unuia regizat în 1993 De Jean-Luc Lagarce, dramaturg şi regizor cunoscut, mort la doi ani după premiera spectacolului, în plină tinerețe. O punere în scenă cu aer clasic, decorul fiind chiar acela de la premiera din 1993, cu personaje corect îmbrăcate, burghez mai precis, pronunțând într-o franțuzească impecabilă replicile teatrului absurd ionescian, spre marea desfătare a publicului bulucit în sala Teatrului Odeon. După câte am aflat, numai actorul din rolul căpitanului de pompieri nu jucase în spectacolul original. Oricum, figurile fuseseră alese cu grijă, pare a atrage atenția, fiecare în felul său şi dincolo de rostirea franțuzească şi ionesciană. O savoare deosebită au avut momentele menajerei, care rostea şi didascaliile post-Bataille, ca să zic aşa, în care autorul însuşi, presupunem, nota cum fusese interpretat cutare moment în montarea din anii 50 a lui Nicolas Bataille, cea care se mai joacă şi astăzi, cu alți actori, la Théatre de la Huchette. Ca să nu mai vorbesc de finalurile multiple, a căror apoteoză, dacă pot îndrăzni s-o numesc aşa, este prăbuşire cu zgomot a fațadei de casă englezească cu etaj şi flori la ferestre, în fața căreia se petrece toată acțiunea de până atunci.
A doua Cântăreață cheală prezentată în festival a fost aceea – şi ea o reluare, dar chiar de către acelaşi regizor cu alți actori – regizată de Tompa Gabor, o viziune extrem de originală, la urma urmei explicabilă, după ce o vezi. Tompa Gabor a avut ideea de a plasa personajele piesei într-un fel de cutie cu marionete, soții Smith şi soții Martin, menajera Mary şi căpitanul de pompieri, plus un arlechin care dă tonul, executând mişcări sacadate, întrerupte de semnalele muzicale şi pornite la loc. O singură excepție, „proprietarul cutiei cu iluzii”, cum îi spune regizorul cutiei sale, care are doar câteva gesturi, dar acestea mai umane. Cele două cupluri sunt interpretate bine de Cătălin Herlo şi Elena Ivanca, soții Smith, şi Adrian Cucu şi Angelica Nicoară, soții Martin, de excelat excelează în comic grotesc Irina Wincze, menajera Mary, şi Ionuț Caraş, în căpitanul de pompieri. Scenografia semnată de Judit Dobre-Kóthay e la înălțimea viziunii regizorale. Ca vechi clujean, l-am revăzut cu nostalgie pe Petre Băcioiu, o tânără speranță ca ieri, parcă, proaspăt adusă de la un teatru din nord la naționalul clujean, în domnul cu păr şi barbă albă care este „proprietarul “cutiei cu iluzii”. Cât despre admirabila idee a regizorului Tompa Gábor, aceasta era conținută, în fond, în textul de o mecanică evidentă, trebuia numai să o scoți, aşa cum Michelangelo spunea că trebuie să găseşti capodopera conținută în blocul de marmură.
Krum sau calea tulburată
Spectacolul naționalului târgu-mureşean, o trupă scumpă la vedere pentru bucureşteni, este unul de viziune regizorală, susținută de actori numai până la un punct. Piesa lui Hanoch Levin, Krum, s-a mai jucat, la Timişoara, în viziunea lui Radu Afrim. Dar Theodor Cristian Popescu deschide spațiile largi ale scenei, vaste la naționalul bucureştean, pentru mişcări şi volte pe care personajele ar râvni să le facă şi-n viață, dar se văd constrânşi la o viață de sărăcie într-un cartier pe care ei înşişi îl califică drept mizer. Krum a încercat să evadeze şi s-a întors înfrânt. Cu toții ar dori să scape din strânsoarea acestui cartier, dar unii se resemnează, aşa cum, până la urmă, face personajul central însuşi. Spectacolul are acuratețe, o mişcare scenică în care excelează mai ales Vero Nica (Dupa). Rolurile sunt asumate corect şi duse o vreme la excelență, dar parte că, în jumătatea a doua a spectacolului, actorii au obosit, sau poate piesa însăşi e prea lungă şi regizorul n-a tăiat cât trebuie. Ca şi la Timişoara, şi aici Krum (Mihai Crăciun) mi s-a părut mai palid decât Tugati (Csaba Ciugulitu). Un adevărat rol de tragedie modernă face Elena Purea, în mama lui Krum, celelalte personaje fiind mai mult mediul ambiant pentru cele din prim plan. Roxana Marin în Truda nu are forța pe care ai fi aşteptat-o, dar rolul ei este, totuşi, construit cu atenție şi acuitate, aşa cum sunt şi cele ale „mediului înconjurător”. Spectacolul beneficiază de scenografia aceluiaşi Andu Dumitrescu de la spectacolul ploieştean, care a lăsat scena deschisă şi aproape goală, de zici că te afli la „teatrul sărac” al lui Mc Ranin, de la Târgovişte. Această „sărăcie” are şi ea rolul ei în spectacol, conferindu-i autenticitate şi dând posibilitate personajelor să evolueze în voie, măcar pe scenă, dacă în realitatea despre care vorbesc nu le e dat să o facă. Dorința de evadare se realizează prin reprezentanți, fata bogată plecată de mică din cartier, care circulă din Elveția la Los Angeles şi aşa mai departe. În plus, Krum speră într-o evadare prin literatură, anunțând mereu că va scrie un roman, proiect care e un înlocuitor al plecării. Dacă e tulburată calea plecării, atunci să evadăm stând pe loc, pare că spune autorul şi cu el constructorii acestui spectacol cu care mă tem că am fost prea sever față de efectul său asupra publicului.