Miscellanea
I. Z.
AUGUSTIN FRATILA, IN RECITAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Literatura română s-ar putea să fie printre puținele din lume care îşi îngăduie să-şi risipească valorile pe toate drumurile, asemenea izvoarelor nimănui, curgătoare pe unde le vine lor bine. Am avut cu putere sentimentul acesta ascultând recitalul complex de poezie şi muzică, de un tragism copleşitor, susținut de poetul inconfundabil şi cântărețul unic Augustin Frățilă, la Muzeul Literaturii Române, spre sfârşitul lui septembrie 2009. Poetul Augustin Frățilă şi-a citit versurile între propriile cântece, cu puțină lume adunată în subsolul MLR, prieteni scriitori şi artişti plastici care nu l-au părăsit la greu, Ştefania şi Traian T. Coşovei, Ioan Groşan, Eugen Suciu, Marian Drăghici, Mircia Dumitrescu, Paul Vinicius, Daniel Vorona, Ioan Cristescu ş.a.
Deşi s-a născut în 1953, a publicat puține cărți de versuri, fiind el însuşi un risipitor tenace al propriului destin, înainte ca generația 80, în care s-ar cuveni să fie recunoscut şi integrat, să şi-l asume. Dar nu l-am găsit pe poetul Augustin Frățilă în ierbarele şi insectarele generației, la fel cum cele două CD-uri muzicale editate în 2005 circulă doar printre cunoscători. Într-un interviu tulburător, de o sinceritate dezarmantă, publicat în revista Luceafărul, simultan cu recitalul său, poetul recunoaşte: “N-am făcut niciodată nici cel mai mic efort de a cultiva vreo relație, m-am lăsat doar în voia valului – asumându-mi riscurile de rigoare, – am lăsat destinul să lucreze pentru mine, să-mi arate dacă trebuia să fiu acolo ori nu. Asta m-a costat, însă: imagine, notorietate, carieră, viață de familie, viață socială…n-a fost zi să nu plătesc prețul dezordinii, aventurii mele existențiale”.
În aceste mărturisiri crude, poetul este nedrept cu sine însuşi: ca majoritatea ardelenilor cu rădăcini adânci în substraturile geologice ale comunității, şi-a trăit destinul la modul mitologic, aşteptând mai degrabă istoria să-l strige pe nume, decât să provoace el însuşi istoria. Şi, într-adevăr, câți poeți-cântăreți de anvergura şi consistența lui Augustin Frățilă are literatura română contemporană, dacă îşi permite să fie nepăsătoare cu destinul unei asemenea valori? Ne extaziem, pe bună dreptate, la recitalurile poetului şi cântărețului folk Leonard Cohen, ajuns în cele din urmă pe malurile Dâmboviței tocmai de peste Ocean, dar asta nu ne dă dreptul să ignorăm o voce poetică şi muzicală, poate la fel de valoroasă, doar pentru că n-a avut norocul să se nască în Canada şi să se afirme în America, ci într-o cultură a cărei mentalitate arhaică nu îngăduie cu nici un preț să fii profet în țara ta.
Pentru Augustin Frățilă, “cântatul la chitară e un fel de a recita poezia”, şi dacă sufletul lui n-a ajuns încă un produs comercial, vandabil pe toate tarabele, e pentru că acest poet dureros de lucid are în timbrul vocii şi versurilor sale un tragism specific ardelenilor, ca marcă a tuturor celor ce cântă cu emoția inimii deschise spre oameni şi nu cu profesionalismul rece al celor ce şi-au pierdut sufletul pe parcurs. Pentru cine nu l-a auzit până acum cântând, trebuie precizat că Augustin Frățilă a avut curajul unic să mizeze pe versurile lui Nichita Stănescu, în anturajul căruia şi-a trăit boema bucureşteană, după venirea în capitală, într-o epocă în care Cenaclul Flacăra, cu sutele lui de cântăreți, îi punea pe note lui Adrian Păunescu până şi momentele “când îşi tăia unghiile de la picioare”, după expresia lui Traian T. Coşovei. Sau, cum a mărturisit Augustin Frățilă, între cântece şi versuri: “Iubesc genul ăsta de întâlniri cu lume puțină, cu oameni care vor să te audă cu adevărat. E mai mare răspunderea când cânți pentru zece oameni. Pentru o sută de mii poate cânta oricine. N-am dat şlagăre pe bandă, pentru a-mi păstra emoția. Am mizat pe poezie, am făcut deja alegerea: recit prin muzică, fac versurile mai accesibile. Rămân la ce-am fost”. Şi Augustin Frățilă a cântat o seară întreagă piese rare, de interior, pe care şi le cântă doar sieşi, când e singur, cu vocea sa încărcată de o tristețe virilă, de bărbat rănit, rămas singur pe o stea pustie, un om care îşi arde viața cântând şi muzica îi curge din corzi şi de pe buze, ca lumânarea topindu-se şi mutându-se în lumină, pe măsură ce luminează.
Cu acest recital superb al lui Augustin Frățilă se reiau recitalurile de muzică şi poezie de la Muzeul Literaturii Române şi Ioan Cristescu a avut ideea bună să invite un profesionist al imaginii, care să înregistreze pe peliculă poeții şi cântăreții. Cei care vor vedea peste ani filmul cu Augustin Frățilă cântând şi recitând şi-l vor recunoaşte pe prozatorul Ioan Groşan plângând ca un copil, la fel ca alți ascultători din sală, s-ar putea să simtă fiorul viu dintr-o seară a unui sfârşit de septembrie, din anul 2009, când un mare şi nedreptățit artist a atins cu cântecul şi cuvântul său starea de har a tristeții sublimate netrecător în smerenie. (Z. I.)
Deşi s-a născut în 1953, a publicat puține cărți de versuri, fiind el însuşi un risipitor tenace al propriului destin, înainte ca generația 80, în care s-ar cuveni să fie recunoscut şi integrat, să şi-l asume. Dar nu l-am găsit pe poetul Augustin Frățilă în ierbarele şi insectarele generației, la fel cum cele două CD-uri muzicale editate în 2005 circulă doar printre cunoscători. Într-un interviu tulburător, de o sinceritate dezarmantă, publicat în revista Luceafărul, simultan cu recitalul său, poetul recunoaşte: “N-am făcut niciodată nici cel mai mic efort de a cultiva vreo relație, m-am lăsat doar în voia valului – asumându-mi riscurile de rigoare, – am lăsat destinul să lucreze pentru mine, să-mi arate dacă trebuia să fiu acolo ori nu. Asta m-a costat, însă: imagine, notorietate, carieră, viață de familie, viață socială…n-a fost zi să nu plătesc prețul dezordinii, aventurii mele existențiale”.
În aceste mărturisiri crude, poetul este nedrept cu sine însuşi: ca majoritatea ardelenilor cu rădăcini adânci în substraturile geologice ale comunității, şi-a trăit destinul la modul mitologic, aşteptând mai degrabă istoria să-l strige pe nume, decât să provoace el însuşi istoria. Şi, într-adevăr, câți poeți-cântăreți de anvergura şi consistența lui Augustin Frățilă are literatura română contemporană, dacă îşi permite să fie nepăsătoare cu destinul unei asemenea valori? Ne extaziem, pe bună dreptate, la recitalurile poetului şi cântărețului folk Leonard Cohen, ajuns în cele din urmă pe malurile Dâmboviței tocmai de peste Ocean, dar asta nu ne dă dreptul să ignorăm o voce poetică şi muzicală, poate la fel de valoroasă, doar pentru că n-a avut norocul să se nască în Canada şi să se afirme în America, ci într-o cultură a cărei mentalitate arhaică nu îngăduie cu nici un preț să fii profet în țara ta.
Pentru Augustin Frățilă, “cântatul la chitară e un fel de a recita poezia”, şi dacă sufletul lui n-a ajuns încă un produs comercial, vandabil pe toate tarabele, e pentru că acest poet dureros de lucid are în timbrul vocii şi versurilor sale un tragism specific ardelenilor, ca marcă a tuturor celor ce cântă cu emoția inimii deschise spre oameni şi nu cu profesionalismul rece al celor ce şi-au pierdut sufletul pe parcurs. Pentru cine nu l-a auzit până acum cântând, trebuie precizat că Augustin Frățilă a avut curajul unic să mizeze pe versurile lui Nichita Stănescu, în anturajul căruia şi-a trăit boema bucureşteană, după venirea în capitală, într-o epocă în care Cenaclul Flacăra, cu sutele lui de cântăreți, îi punea pe note lui Adrian Păunescu până şi momentele “când îşi tăia unghiile de la picioare”, după expresia lui Traian T. Coşovei. Sau, cum a mărturisit Augustin Frățilă, între cântece şi versuri: “Iubesc genul ăsta de întâlniri cu lume puțină, cu oameni care vor să te audă cu adevărat. E mai mare răspunderea când cânți pentru zece oameni. Pentru o sută de mii poate cânta oricine. N-am dat şlagăre pe bandă, pentru a-mi păstra emoția. Am mizat pe poezie, am făcut deja alegerea: recit prin muzică, fac versurile mai accesibile. Rămân la ce-am fost”. Şi Augustin Frățilă a cântat o seară întreagă piese rare, de interior, pe care şi le cântă doar sieşi, când e singur, cu vocea sa încărcată de o tristețe virilă, de bărbat rănit, rămas singur pe o stea pustie, un om care îşi arde viața cântând şi muzica îi curge din corzi şi de pe buze, ca lumânarea topindu-se şi mutându-se în lumină, pe măsură ce luminează.
Cu acest recital superb al lui Augustin Frățilă se reiau recitalurile de muzică şi poezie de la Muzeul Literaturii Române şi Ioan Cristescu a avut ideea bună să invite un profesionist al imaginii, care să înregistreze pe peliculă poeții şi cântăreții. Cei care vor vedea peste ani filmul cu Augustin Frățilă cântând şi recitând şi-l vor recunoaşte pe prozatorul Ioan Groşan plângând ca un copil, la fel ca alți ascultători din sală, s-ar putea să simtă fiorul viu dintr-o seară a unui sfârşit de septembrie, din anul 2009, când un mare şi nedreptățit artist a atins cu cântecul şi cuvântul său starea de har a tristeții sublimate netrecător în smerenie. (Z. I.)