UN POET ADEVARAT, CU SAPTE ANI DE-ACASA

În lumea poeziei recente, Elvis Dobrescu era pentru mine un nume complet necunoscut. Până am avut surpriza să-l descopăr, cu volumul În rai se purtau blugi, apărut recent la Editura Prier, în condiții excelente, copertă şi ilustrații de Emilian Iachi­movici, redactor şi editor Ileana Ro­man. Junele Elvis (n. 1980) scrie, cu aplom­bul celui ce are imperios ceva de spus, şi spune. Sub presiunea memoriei înda­torate, poetul îşi toarnă dezinvolt-se­ducător, în “tablouri” lirice vivante, co­pilăria dulce-amară (de odraslă a unei mame divorțate). Sunt anii cei mai negri ai comunismului, dar vacan­țe­le, vara, la bunici, „undeva într-un sat uni­versal”, Firizu, pe malul Coşuştei, din Clisura Dunării, rămân de poveste. La doi paşi e “raiul” sârbesc, în care puş­tiul anilor 80 aude că se poartă blugi şi se mănâncă “pâine albă, ireală”. Doldora de culoare locală, din re­­ferințe concret-obiective, arealul e de mis­ter adânc, acel mister ce ni i-a dat pe Pan Izverna, Mircea Bârsilă, Petru Cre­ția. Suflul dogoritor-nostalgic al evo­cării simple şi directe, prospețimea sen­zorială degajată din palpitul „sce­nelor” decupate precis, acuratețea senti­­mentului re-trăit în actul des­cri­erii, din ardoare înmuiată în umor şi (auto)ironie, nu în ultimul rând sa­voa­rea idiomatică a limbajului, cu topo­nime şi apelative specifice –, sunt tot atâtea “figuri” discursive la îndemâna lui Elvis Dobrescu. Bascu­larea, cam abrup­tă, în lumea oraşului începe bineînțeles cu „Sărutul fran­țuzesc”, con­tinuă cu poemul titular al volu­mului şi se termină, după „Chihlim­barul de gheață”, în „Love story”. Nici urmă de mizerabilism la mi­le­naristul Elvis Dobrescu, şi ioc accente idea­lizante. Reproduc frag­men­­tar poemul “Mamă Nuță, iartă-mă” care, în tot realismul său brutal, tragic, dă măsura acestui poet nu doar talentat dar şi cu şapte ani de-acasă: Când tu mă creşteai cel mai frumos copil/cum era, Doamne, să ştiu/că va veni un timp al cumplitului blestem,/când femeile se vor chirci ca florile în ger/ori se vor umfla ca putinile-n râu/iar bărbații vor ajunge să bea rachiul ca pe apă,/şi când vor tăia lemne la circular/îşi vor tăia degetele de parcă ar fi avut altele de schimb./…/N-aveam de unde să ştiu că tu vei ajunge ca ața sub­ți­re,/nemaiputând îndura bătăile şi hulele lor,/şi vei găsi raiul în podul casei prin deschizătura ştrean­gului/Că în tot acest timp al patimilor tale, eu fiind plecat din sat,/cum era să cred că vei muri fără lumină,/tu, mamă Nuțo, bunătatea şi lumina lumii./şi, în timp ce peste sicriul tău/vor luneca ultimele lopeți de pământ/Tucă, Nelu şi Crinu, cu capul plin de băutură/se vor bate cu pietre.//De unde să ştiu că în ochii tăi calzi şi blânzi/prea devreme viermele alb se va răsuci hămesit?//Căci dacă aş fi ştiut toate astea, am fi plecat în America! Când, în partea finală a cărții – fatalitate, copilăria ia sfârşit şi obsesia ei scripturistică pare epuizată –, poemul părăseşte firul memorial, se descărnează până la epură, căzut intimist în autoscopie ici-colo vag clişeizantă. Senzația este de discurs ajuns pe fundul-sacului deliric, căci izbânzile apar mai degrabă ca întâm­plătoare şi țin, precum în excelentul Poruncă, de insolitul unui livresc montat abil – la perfecție, am putea spune –, pe nervura celei mai atroce realități imediate: Scrie-mă cu sângele tău, îmi spuneai,/Scrie-mă-n terține, neapărat ca acelea dan­teşti/­Dăltuieşte-mi chipul în Clisura Dunării/Cu pichamărul cu care ai muncit în patria florentinului/De ți se-ncleştau degetele-n somn/Cum ghe­ruțele vrabiei înghețate pe ram.

MARIAN DRăGHICI