Miscellanea
Marian Boris
LUCIAN RAICU ÎN RE-ACTUALITATE
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Au trecut puțin peste doi ani de la încetarea din viață a criticului, istoricului literar, eseistului Lucian Raicu ( 12 mai 1934-23 noiembrie 2006) şi Editura Hasefer publică un volum cu titlul Dincolo de literatură, o antologie îngrijită de Carmen Muşat. çn general, publicațiile din România nu l-au răsfățat pe acest valoros om de cultură, plecat în exil în 1986, cu soția sa, Sonia Larian (Loëwenstein). Lucian Raicu era frate cu scriitorul de limbă română Virgil Duda, aflat în Israel. Norman Manea, prietenul său, elogia talentul lui Raicu de a lansa tinere talente, generozitatea sa, gustul şi pasiunea pentru literatura bună. çn 1967, avea să primească Premiul Uniunii Scriitorilor pentru studiul Liviu Rebreanu. Anul acesta ar fi împlinit 75 de ani. Bibliografia sa este destul de voluminoasă: Structuri literare (1973), Gogol sau fantasticul banalității (1974), Critica-formă de viață (1976), cartea despre Labiş, despre „practica scrisului”, apoi Printre contemporani, Calea de acces, iar după stabilirea la Paris (de unde şi acum „trimite” scrisori publicate postum la România literară) a mai publicat Journal en miettes cu Eugène Ionesco (1993), Scene, reflecții, fragmente (1994). çn 2004, i-a fost reeditat la Polirom volumul Calea de acces, care a avut un ecou binemeritat în presă. Scrisul lui Raicu „nu este pentru minți leneşe”, scria un comentator. Eugen Ionescu îl aprecia la modul superlativ, drept primul critic al generației sale. Despre el au scris confrați din diverse generații, ceea ce denotă afinitatea pe care a ştiut s-o trezească, valoarea perenă a scrierilor sale – Daniel Cristea-Enache, Alex ştefănescu, Nicolae Manolescu, Matei Călinescu, Gabriela Melinescu, Ileana Mălăncioiu, Gabriel Dimisianu ş.a. Am făcut această digresiune bibliografică pentru că Lucian Raicu nu este bine cunoscut la noi, cum ar merita. Scrisorile de la Paris sunt nişte bijuterii, numai ele i-ar putea asigura lui Raicu un loc de seamă în galeria gânditorilor români. El nu atacă frontal pe nimeni, atacă false principii şi dogme, metehne omeneşti, literare. Viața Românească i-a publicat, timp de mai mulți ani, Jurnalul în fărâme cu Eugen Ionescu şi Scene, reflecții, fragmente, o desfătare pentru cititor şi o înnobilare a revistei.
Volumul de față cuprinde un „Argument” semnat de Carmen Muşat şi patru studii ale lui Lucian Raicu – Dincolo de literatură ( din Structuri literare – 1973), Critica – formă de viață – 1976, Reflecții asupra practicii scrisului – 1978 şi Scene din romanul literaturii – 1985, toate completate cu comentarii ale îngrijitorului ediției.
„Adevărata literatură totdeauna tinde să fie mai mult decât literatură”. Dacă am adăuga şi faptul că literatura este ceva mai mult decât viața, atunci afirmația lui Raicu este chiar şocantă. Citatul este din prima carte publicată de critic. „Critica nu are trecut, nu are viitor, nici nostalgii, nici speranțe, ea nu lasă umbre, ea nu spune altceva decât spune”, scrie cu oarecare sarcasm şi scepticism, adăugând: „Critica dispare fulgerător de o eroică oboseală”. Criticii ar trebui să reflecteze asupra posibilei ingratitudini a soartei, deşi unii se consideră deja demiurgi, creatori de... scriitori, sau demolatori imbatabili. Şi totuşi – „Obiectivitatea în critică înseamnă putere de a trăi... Obiectivitatea reprezintă o acceptare cordială a diversității”. Se emite aici o normă de lucru pentru orice critic care se ia în serios, dar, ca şi în alte discipline, mulți îşi dau cu părerea, puțini îşi fac datoria înaltului profesionalism. Critica – formă de viață ( Editura Cartea Românească”, 1976) este un credo demn de urmat. Raicu dezvăluie labirintul relațiilor critic–autor de literatură, complexitatea acceptării reciproce, o chemare la fair-play-ul obligatoriu pentru normalitatea vieții literare. çn studiul Practica scrisului şi experiența lecturii ( Editura Cartea Românească, 1978) este citat Blaga cu versurile – „ Sapă, frate, sapă, sapă/ până când vei da de apă/...zodii sunt şi jos, sub țară/ fă-le numai să răsară/ sapă numai, sapă, sapă/ până dai de stele-n apă”. çndemnul poetului se adresează aici, în egală măsură, şi criticului şi lectorului fără veleități de critic. çn demersurile sale, Raicu recurge la exemple ilustre – Andre Gide, Rebreanu, alte numeroase nume de moderni şi de clasici. O vastă cultură îi asigură criticului fundamentul unor judecăți de valoare. El este un bun discipol al lui Tudor Vianu, fără a-şi face un titlu de glorie din această descendență. Arderea cărților lui Thomas Mann în Germania nazistă, ale lui Sadoveanu în România, de către legionari, este explicată prin furia cu care analfabeții distrug frumosul, aşa cum barbarii, cândva, distrugeau Roma. Agresivitatea nu are numai un substrat politic sau rasial, ea izvoreşte din ignoranță şi insatisfacție oarbă. Din ultimul studiu cităm: „Literatura se învecinează la un capăt cu banalitatea şi la celălalt cu artificialitatea”; sunt cele două mari riscuri ale meseriei de scriitor. Iar despre critică: „Dragoste cu sila şi critică tot cu sila nu merg”. Lucian Raicu a fost un mare critic, iar înțelepciunea sa, în alte vremuri, l-ar fi condus pe treptele marilor moralişti, în sensul profetic. Mulțumim doamnei Carmen Muşat şi Editurii Hasefer pentru această valorificare şi aşteptăm celelalte scrieri lăsate de bunul şi pasionatul lector să apară în aceeaşi formă elevată.
Boris Marian
Volumul de față cuprinde un „Argument” semnat de Carmen Muşat şi patru studii ale lui Lucian Raicu – Dincolo de literatură ( din Structuri literare – 1973), Critica – formă de viață – 1976, Reflecții asupra practicii scrisului – 1978 şi Scene din romanul literaturii – 1985, toate completate cu comentarii ale îngrijitorului ediției.
„Adevărata literatură totdeauna tinde să fie mai mult decât literatură”. Dacă am adăuga şi faptul că literatura este ceva mai mult decât viața, atunci afirmația lui Raicu este chiar şocantă. Citatul este din prima carte publicată de critic. „Critica nu are trecut, nu are viitor, nici nostalgii, nici speranțe, ea nu lasă umbre, ea nu spune altceva decât spune”, scrie cu oarecare sarcasm şi scepticism, adăugând: „Critica dispare fulgerător de o eroică oboseală”. Criticii ar trebui să reflecteze asupra posibilei ingratitudini a soartei, deşi unii se consideră deja demiurgi, creatori de... scriitori, sau demolatori imbatabili. Şi totuşi – „Obiectivitatea în critică înseamnă putere de a trăi... Obiectivitatea reprezintă o acceptare cordială a diversității”. Se emite aici o normă de lucru pentru orice critic care se ia în serios, dar, ca şi în alte discipline, mulți îşi dau cu părerea, puțini îşi fac datoria înaltului profesionalism. Critica – formă de viață ( Editura Cartea Românească”, 1976) este un credo demn de urmat. Raicu dezvăluie labirintul relațiilor critic–autor de literatură, complexitatea acceptării reciproce, o chemare la fair-play-ul obligatoriu pentru normalitatea vieții literare. çn studiul Practica scrisului şi experiența lecturii ( Editura Cartea Românească, 1978) este citat Blaga cu versurile – „ Sapă, frate, sapă, sapă/ până când vei da de apă/...zodii sunt şi jos, sub țară/ fă-le numai să răsară/ sapă numai, sapă, sapă/ până dai de stele-n apă”. çndemnul poetului se adresează aici, în egală măsură, şi criticului şi lectorului fără veleități de critic. çn demersurile sale, Raicu recurge la exemple ilustre – Andre Gide, Rebreanu, alte numeroase nume de moderni şi de clasici. O vastă cultură îi asigură criticului fundamentul unor judecăți de valoare. El este un bun discipol al lui Tudor Vianu, fără a-şi face un titlu de glorie din această descendență. Arderea cărților lui Thomas Mann în Germania nazistă, ale lui Sadoveanu în România, de către legionari, este explicată prin furia cu care analfabeții distrug frumosul, aşa cum barbarii, cândva, distrugeau Roma. Agresivitatea nu are numai un substrat politic sau rasial, ea izvoreşte din ignoranță şi insatisfacție oarbă. Din ultimul studiu cităm: „Literatura se învecinează la un capăt cu banalitatea şi la celălalt cu artificialitatea”; sunt cele două mari riscuri ale meseriei de scriitor. Iar despre critică: „Dragoste cu sila şi critică tot cu sila nu merg”. Lucian Raicu a fost un mare critic, iar înțelepciunea sa, în alte vremuri, l-ar fi condus pe treptele marilor moralişti, în sensul profetic. Mulțumim doamnei Carmen Muşat şi Editurii Hasefer pentru această valorificare şi aşteptăm celelalte scrieri lăsate de bunul şi pasionatul lector să apară în aceeaşi formă elevată.
Boris Marian