IMPORTANTA UNUI DEMERS DIDACTIC

O lectură, fie ea şi nea­pro­fundată, a studiului monografic Gheorghe Pituț sau Ochiul şi Noaptea (Cluj Napoca, Casa Cărții de ştiință, 2009), semnat de Maria Vaida este obligată chiar de structura cărții, dar şi de unele formulări riguros didactice, să ia \n seamă amănuntul că textul strâns între cele două coperți reprezintă, de fapt, (chiar de vor fi fost, probabil, unele intervenții ulterioare) o lucrare de doctorat susținută de autoare, în anul 2007, la Universitatea din Alba Iulia. Demersul este important în sine (într-o perioadă în care, în mod deosebit manualele şcolare din ciclul preuniversitar sunt asaltate de autorii încă în viață) pentru posteritatea unui scriitor (poet, prozator, dar şi publicist important) căruia, momentan (din varii motive), critica selectivă nu pare a-i fi favorabilă. Poate şi pentru că, prin debutul său (Poarta Cetății, 1966), Gheorghe Pituț (fost şi redactor al Vieții Româneşti între 1973 şi 1991) este apartenent al unei generații sandwich (deşi Laurențiu Ulici nu l-a inclus în a sa carte consacrată Promoției ‘70), remarcabilă prin numărul mare (cca.250) de poeți, prozatori şi dramaturgi care s-au manifestat în cadrul ei, dar ocultată, prin poziția ei mediană, de statutul privilegiat, în planul receptării critice, de care au beneficiat multă vreme reprezentanții Promoției 60, dar şi de zgomotul insurecțional al optzeciştilor, care a atins apogeul intensității după 1990. Aşadar, studiul Mariei Vaida, bazat pe o bibliografie impresionantă (din cele 364 de pagini ale cărții , 49 sunt consacrate trimiterilor bi­bliografice şi referințelor critice), echi­valează cu un act de restituire. Cititorului, dar şi eventualului cer­cetător de mâine, i se oferă pentru prima dată imaginea integrală a unui autor despre care ­s-a­ spus că va rămâne un poet care a re­vitalizat expresionismul în literatura română (Alexandru Ruja) şi că străin oricărui act de supunere con­juncturală, a avut înalta ştiință a evocării unei vaste diorame sufleteşti exprimate mereu într-o inteligibilă, muzicală ecuație, în care în­țelepciunea jocului, ori­gi­nalitatea princiară şi gravitatea transilvană s-au înrâurit şi iluminat (Geo Vasile). Raliindu-se unor asemenea aprecieri (cf. paragraful intitulat Dimensiunea blagiană), Maria Vaida evită judecățile de valoare cărora le pre­feră relatarea şi susținerea enun­țurilor prin apelarea referințelor critice (unele discutabile sau chiar perimate), însă reuşeşte să aducă în atenție, sistematizându-le didactic, unele aspecte mai puțin comentate ale poeziei lui Gheorghe Pituț: himericul şi dimensiunea religioasă. Consistente şi bogate în informație inedită (…am avut sprijinul familiei poetului, al doamnei Valentina, soția sa, al profesorului Emil Popa din Beiuş, mărturiseşte autoarea în prefață) sunt, de asemenea, capitolele I şi II, din prima secțiune şi un merit aparte al cărții poate fi revelat de referirile la romanul minimalist ce, în mod evident, au ca punct de pornire considerațiile lui Mircea Popa despre calitatea lui Gheorghe Pituț de precursor al prozei onirice dizidente (Gând Românesc, anul II, nr.4/2008). Se poate spune, deci, că împreună cu secțiunea consacrată corespondenței (sunt reproduse câteva epistole semnate, demne şi de interesul istoricului literar), dar şi cu paginile în care se încearcă elucidarea unor eşecuri, studiul monografic Gheorghe Pituț. Ochiul şi Noaptea , dincolo de utilitatea lui bibliografică, trebuie receptat şi ca un îndemn la citirea sau recitirea cărților lui Gheorghe Pituț, ceea ce nu e puțin.

NICOLAE STOIE