Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009
Câmp minat, de Mircea Petean, Editura Limes, 2009, 100 pagini. În căutarea Poemei, a căii de invocare a „duhului feminin al poemului”, parcursă printre întrebări proprii sau ale congenerilor, răscolitoare şi cu potențial exploziv greu de determinat, alesul îşi croieşte drum: „la ce bun poeții?/ (…) că bine zici nu dăunează câtuşi de puțin corpului social/ dar lor le cauzează/ şi te mai miri că pier ca muştele cu zile// la urma urmei mai devreme sau mai târziu renunță/ ei înşişi se retrag care la mănăstire/ care pe listele electorale ale vreunui partid/ care la vreun ziar care la vreun cămin cultural/ care într-o sectă religioasă care într-o lojă masonică/ ori între zidurile groase ale unei înalte tăceri// ba nu c-ar trebui strânşi/ ăştia şi țiganii ar trebui exterminați/ voilà/ apropo dar tu ce mai faci” (din poemul „Voilà”, dedicat lui Ion Simuț). Dincolo de constrângerile exterioare, care au de-a face cu socialul conjuctural, alesul suportă multiple metamorfoze: „s-a dat cu râurile/ şi râurile erau jgheaburi crăpate/ s-a dat cu pietrele/ şi pietrele erau var nestins/ s-a dat cu bradul/ şi bradul s-a dovedit a fi lariță/ s-a dat cu pasărea/ şi pasărea țipăt era/ s-a dat cu iarba/ şi iarba fum rugă de fum era/s-a apropiat tiptil de Poema/ şi aceasta pe loc s-a îndepărtat// de-atunci îşi împarte soarta cu sărmanul paing/ zi după zi trasează fără odihnă/ itinerarii la o mare creață/ o mare pe care o citesc amândoi ca prin ceață” (din poemul „Alesul”).
Luna trezirii, de Florica Madritsch Marin, Editura Vinea, 2009, 78 pagini.Luna-femeia, femeia-lună, topos al antinomiilor (câte două, câte patru), acaparează într-un mod halucinant somnul şi veghea, trecutul şi viitorul: „Luna ştie să vorbească, ştie să mângâie/ să citească printre rândurile scrise de tine/ când vremea se înrăutățeşte/ îşi strânge mai tare cercul de lumină/ şi-ți spune cât mai durează până plouă/ până apare curcubeul/ şi te lasă să-i pipăi corzile întinse, dezlegând nodurile/ jucându-te cu câinele din ochiul duşmanului/ pentru că luna ştie când să vorbească/ şi când să mângâie/ şi când să respire în ierburile de lângă casă/ ca să te vindeci/ să te întorci la zilele de altădată/ când alergai/ şi-odată cu tine cele patru umbre pe gazonul verde”. Avem de-a face cu „o poetă incontestabil dăruită”, spune Gh. Grigurcu: „Organicitatea în câmpul căreia operează poeta e asumată cu atâta convingere lăuntrică, încât îi îngăduie a-i permuta, a-i combina, a-i transfigura datele, propunând un tablou al unei lumi colcăitoare de energii, pline de îmbulzeala unor forme larvare. Un peisaj de începuturi ce nu au urmare, de schițe ale unor agregări rămase în increat. (...) Prospețimea, forța lirică, o febrilitate a asocierilor şi nu în ultimul rând un debit gâlgâitor, «inspirat» al stihurilor pe care le învederează producția d-sale ne îndreptățeşte a o stabili sub zodia unei permanente dispoziții aurorale”.
Antologie de poeme, de Zeno Ghițulescu, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2009, 178 pagini. Al. Cistelecan scrie în prefața volumului: „Zeno Ghițulescu exaltă figura poetului nu în retorica romantismului, ci în substanța învestiturii romantice. «Nu-l căutați pe poet» (dar şi alte definiții) e o astfel de schiță exponențială a condiției poetice trăită cu devoțiune radicală. Căci devoțiunea aceasta se intensifică pe măsură ce lumea se complace în prăbuşirea valorilor. Zeno Ghitulescu reface astfel o condiție dramatică a poetului, adaptată vremurilor.” – „Nu-l căutați pe poet la starea civilă/ ori sub epiderma sa/ ci oriunde viața încearcă/ să comunice cu imposibilul/ prin nevăzute vase comunicante/ umplute cu seva unui fruct/ aidoma celui/ din care a gustat Dumnezeu/ căutați-l sub lespedea de mormânt/ unde a fost îngropat adevărul/ batjocorit şi uitat de mai marii cetății/ căutați-l printre cei proscrişi din agora/ pentru că au luat partea celui fără apărare/ nicicând nu-l veți putea afla acasă/ căci acoperişul lui/ e cerul înstelat/ de vreți îl puteți găsi/ în fântâna spânului pentru a salva/ cu prețul vieții o petală/ ori în bâlciul lumii printre târgoveți/ căutând pasărea măiastră”.
Geneza operei literare. Repere spre o poietică, de Marius Ghica, Editura Paralela 45, 2008, 310 pagini. Acum 24 de ani, Marius Ghica debuta cu volumul Facerea poemului, prefațat de Ştefan Aug. Doinaş, reluat acum „aproape întocmai”, după spusele autorului. Între timp au apărut cronici elogioase sau „rânduri pline de căldură” din partea unor personalități ca: Adrian Marino, Irina Mavrodin, Monica Lovinescu, Virgil Nemoianu, dar şi Constantin Noica, Emil Cioran, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt. Volumul are două secțiuni: „Geneza operei literare” (concepută ca „o scoborâre în laboratorul creației”, pe urmele lui Paul Valéry) şi „Cărări spre o po(i)etică în temeiul ființei” („un întâi temei în viziunea mai largă a unei estetici energetice”) – cu referire la Platon, Aristotel, avându-l ca ghid pe Heidegger („Poiesis ca modalitate de în-ființare”), la Mihai Şora cu „Sarea pământului” („O fenomenologie a rostului poetic”) şi, în final, la poemul „Ardere” al lui Lucian Blaga („Un poem al rostului poetic”). Între cel care „face” poemul şi, invers, poemul care îşi „construieşte” autorul – şi îl obligă pe acesta să se cunoască – există o legătură subtilă, în şi prin spirit: „aşa cum Kant, în filosofie, desfăcea întreg mecanismul gândirii pentru ca refăcându-l să-i poată cuprinde noima, tot astfel Valéry, în felul lui şi în continuarea lui Mallarmé, va strămuta acelaşi gând în universul poeziei. Lui cum e cu putință ceva?, Valéry îi va adăuga un alt gând: ce este cu putință? „Ce poate omul?”, se întreabă veşnic Domnul Teste. Valéry avea credința că răspunsul la această întrebare îl poate da într-un fel poezia. Ca domeniu al poiein-ului, Poezia devine astfel construcție de sine şi autognoză, dând măsura a ceea ce omul poate în şi prin spirit”.
Dicționar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z), de Gelu Negrea, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2009, 380 pagini. Gelu Negrea şi-a luat o seamă de libertăți în alcătuirea acestei „struțo-cămile”, un dicționar-eseu ce constituie „o revizuire – polemică, de multe ori – a judecăților critice privitoare la opera scriitorului, pornind de la fizionomia personajelor sale”. Libertatea supremă pe care Gelu Negrea şi-a îngăduit-o a fost însă aceea de a citi şi de a reciti, cu ochi proaspăt, un autor ce pare ştiut pe dinafară de toată lumea, de la elitişti la târgoveți. A rezultat o carte cu 1400 de personaje, unele suprinse lapidar
într-un inventar de-a dreptul exhaustiv al personajelor caragialiene – ce se întinde pe aproape 20 de pagini – altele definite cu toți parametrii observabili sau subtili, „ca la carte”, aşa cum Valeriu Cristea se încumetase asupra operei dostoievskiene: „Struțo-cămila cu pricina intenționează altoirea tratării de tip eseistic a materiei literare pe paradigma tradițională a dicționarului. Sugestia există deja pe coperta volumului, adjectivul «subiectiv» din titlu vrând să însemne două lucruri: 1. Libertatea de selectare, dintre cele aproape o mie patru sute de personaje care apar în textele caragialiene, a celor circa o sută cincizeci pe care le-am considerat semnificative pentru creația scriitorului şi cărora le-am consacrat articole de sine stătătoare (...); 2. Libertatea de a trata întregul material într-o manieră cât mai personală: relaxată, destinsă, fără inhibiții, dar şi fără prejudecăți, degajată de constrângeri sau limitări de orice factură – teoretică, metodologică, stilistică...; bineînțeles, cu asumarea tuturor riscurilor aferente”. Iar unul dintre riscuri a fost acela al scrierii unei noi cărți, nepublicate încă, un eseu monografic ce ar avea un titlu cât se poate de incitant: Marea manipulare: Caragiale şi dublul său.
EUGENIA ȚARăLUNGă
Luna trezirii, de Florica Madritsch Marin, Editura Vinea, 2009, 78 pagini.Luna-femeia, femeia-lună, topos al antinomiilor (câte două, câte patru), acaparează într-un mod halucinant somnul şi veghea, trecutul şi viitorul: „Luna ştie să vorbească, ştie să mângâie/ să citească printre rândurile scrise de tine/ când vremea se înrăutățeşte/ îşi strânge mai tare cercul de lumină/ şi-ți spune cât mai durează până plouă/ până apare curcubeul/ şi te lasă să-i pipăi corzile întinse, dezlegând nodurile/ jucându-te cu câinele din ochiul duşmanului/ pentru că luna ştie când să vorbească/ şi când să mângâie/ şi când să respire în ierburile de lângă casă/ ca să te vindeci/ să te întorci la zilele de altădată/ când alergai/ şi-odată cu tine cele patru umbre pe gazonul verde”. Avem de-a face cu „o poetă incontestabil dăruită”, spune Gh. Grigurcu: „Organicitatea în câmpul căreia operează poeta e asumată cu atâta convingere lăuntrică, încât îi îngăduie a-i permuta, a-i combina, a-i transfigura datele, propunând un tablou al unei lumi colcăitoare de energii, pline de îmbulzeala unor forme larvare. Un peisaj de începuturi ce nu au urmare, de schițe ale unor agregări rămase în increat. (...) Prospețimea, forța lirică, o febrilitate a asocierilor şi nu în ultimul rând un debit gâlgâitor, «inspirat» al stihurilor pe care le învederează producția d-sale ne îndreptățeşte a o stabili sub zodia unei permanente dispoziții aurorale”.
Antologie de poeme, de Zeno Ghițulescu, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2009, 178 pagini. Al. Cistelecan scrie în prefața volumului: „Zeno Ghițulescu exaltă figura poetului nu în retorica romantismului, ci în substanța învestiturii romantice. «Nu-l căutați pe poet» (dar şi alte definiții) e o astfel de schiță exponențială a condiției poetice trăită cu devoțiune radicală. Căci devoțiunea aceasta se intensifică pe măsură ce lumea se complace în prăbuşirea valorilor. Zeno Ghitulescu reface astfel o condiție dramatică a poetului, adaptată vremurilor.” – „Nu-l căutați pe poet la starea civilă/ ori sub epiderma sa/ ci oriunde viața încearcă/ să comunice cu imposibilul/ prin nevăzute vase comunicante/ umplute cu seva unui fruct/ aidoma celui/ din care a gustat Dumnezeu/ căutați-l sub lespedea de mormânt/ unde a fost îngropat adevărul/ batjocorit şi uitat de mai marii cetății/ căutați-l printre cei proscrişi din agora/ pentru că au luat partea celui fără apărare/ nicicând nu-l veți putea afla acasă/ căci acoperişul lui/ e cerul înstelat/ de vreți îl puteți găsi/ în fântâna spânului pentru a salva/ cu prețul vieții o petală/ ori în bâlciul lumii printre târgoveți/ căutând pasărea măiastră”.
Geneza operei literare. Repere spre o poietică, de Marius Ghica, Editura Paralela 45, 2008, 310 pagini. Acum 24 de ani, Marius Ghica debuta cu volumul Facerea poemului, prefațat de Ştefan Aug. Doinaş, reluat acum „aproape întocmai”, după spusele autorului. Între timp au apărut cronici elogioase sau „rânduri pline de căldură” din partea unor personalități ca: Adrian Marino, Irina Mavrodin, Monica Lovinescu, Virgil Nemoianu, dar şi Constantin Noica, Emil Cioran, Dumitru Stăniloae, N. Steinhardt. Volumul are două secțiuni: „Geneza operei literare” (concepută ca „o scoborâre în laboratorul creației”, pe urmele lui Paul Valéry) şi „Cărări spre o po(i)etică în temeiul ființei” („un întâi temei în viziunea mai largă a unei estetici energetice”) – cu referire la Platon, Aristotel, avându-l ca ghid pe Heidegger („Poiesis ca modalitate de în-ființare”), la Mihai Şora cu „Sarea pământului” („O fenomenologie a rostului poetic”) şi, în final, la poemul „Ardere” al lui Lucian Blaga („Un poem al rostului poetic”). Între cel care „face” poemul şi, invers, poemul care îşi „construieşte” autorul – şi îl obligă pe acesta să se cunoască – există o legătură subtilă, în şi prin spirit: „aşa cum Kant, în filosofie, desfăcea întreg mecanismul gândirii pentru ca refăcându-l să-i poată cuprinde noima, tot astfel Valéry, în felul lui şi în continuarea lui Mallarmé, va strămuta acelaşi gând în universul poeziei. Lui cum e cu putință ceva?, Valéry îi va adăuga un alt gând: ce este cu putință? „Ce poate omul?”, se întreabă veşnic Domnul Teste. Valéry avea credința că răspunsul la această întrebare îl poate da într-un fel poezia. Ca domeniu al poiein-ului, Poezia devine astfel construcție de sine şi autognoză, dând măsura a ceea ce omul poate în şi prin spirit”.
Dicționar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (A-Z), de Gelu Negrea, colecția Critică & Istorie literară, Editura Cartea Românească, 2009, 380 pagini. Gelu Negrea şi-a luat o seamă de libertăți în alcătuirea acestei „struțo-cămile”, un dicționar-eseu ce constituie „o revizuire – polemică, de multe ori – a judecăților critice privitoare la opera scriitorului, pornind de la fizionomia personajelor sale”. Libertatea supremă pe care Gelu Negrea şi-a îngăduit-o a fost însă aceea de a citi şi de a reciti, cu ochi proaspăt, un autor ce pare ştiut pe dinafară de toată lumea, de la elitişti la târgoveți. A rezultat o carte cu 1400 de personaje, unele suprinse lapidar
într-un inventar de-a dreptul exhaustiv al personajelor caragialiene – ce se întinde pe aproape 20 de pagini – altele definite cu toți parametrii observabili sau subtili, „ca la carte”, aşa cum Valeriu Cristea se încumetase asupra operei dostoievskiene: „Struțo-cămila cu pricina intenționează altoirea tratării de tip eseistic a materiei literare pe paradigma tradițională a dicționarului. Sugestia există deja pe coperta volumului, adjectivul «subiectiv» din titlu vrând să însemne două lucruri: 1. Libertatea de selectare, dintre cele aproape o mie patru sute de personaje care apar în textele caragialiene, a celor circa o sută cincizeci pe care le-am considerat semnificative pentru creația scriitorului şi cărora le-am consacrat articole de sine stătătoare (...); 2. Libertatea de a trata întregul material într-o manieră cât mai personală: relaxată, destinsă, fără inhibiții, dar şi fără prejudecăți, degajată de constrângeri sau limitări de orice factură – teoretică, metodologică, stilistică...; bineînțeles, cu asumarea tuturor riscurilor aferente”. Iar unul dintre riscuri a fost acela al scrierii unei noi cărți, nepublicate încă, un eseu monografic ce ar avea un titlu cât se poate de incitant: Marea manipulare: Caragiale şi dublul său.
EUGENIA ȚARăLUNGă