Miscellanea
Liviu Ioan Stoiciu

REVISTA PRESEI LITERARE

Articol publicat în ediția Viața Românească 11-12 / 2009

CULTURA 43. Săptămânal din 29 octombrie 2009. Redactorul-şef Au­gus­tin Buzura ne aminteşte pe ce lu­me mai trăim azi: «Se fură şi se minte în numele dragostei de țară, a nevoii de reforme, fără odihnă sunt înlocuiți „oamenii lor” cu „oamenii noştri”, astfel încât haosul a atins desă­vâr­şirea. În afară de propriile fo­to­grafii, pentru simplul fapt că n-au­ făcut nimic în ultimele două decenii, veleitarii nu pot oferi decât promi­si­unea unor reforme. Toate insti­tuțiile sta­tului au fost făcute praf. Nimeni nu respectă nimic, nimeni nu are tea­mă de nimic. Flu­turând asi­gu­rarea că într-un stat de­mocratic, mem­bru al UE, nu este posibilă dic­ta­tura, velei­tarii au reuşit să reducă trep­tat la inactivitate exact ins­tituțiile sta­tului de drept. Dar nu ve­le­itarii poar­ta principala vină, ci li­chelele care se ascund în umbra lor ne­te­zindu-le drumul». Apoi, Cătălin Stur­za propune un titlu: „1989, revoluție spontană sau prăbuşire a comu­nismului de la centru? Rolul marilor puteri”, reținând din The New York Review of Books con­vingerile unui pro­fesor de studii europene la Oxford, Timothy Garton Ash, că „anul 1989 a fost unul dintre cei mai buni ani din is­toria Europei”. Ash insistă pe… „re­vo­luția europeană din 1989”, în care SUA şi URSS ar fi avut un rol se­cundar, amândouă puterile „sub­estimând semnificația lucrurilor ce erau realizate de oameni mici, în țări mici” (din Europa Centrală şi de Est). Oare? De ce n-ar fi fost vorba în această revoluție de o „ne­cesitate isto­rică”? T.G. Ash se amuză, luând dis­tanță academică (cunoscător al teoriei, habar neavând însă cu ce s-a mâncat de fapt comu­nis­mul sovietic): „Sfârşitul co­mu­nis­mului în Europa a adus cea mai paradoxală împlinire a unuia din­tre visele comuniste… Co­mu­niştii vi­sau la o revoluție inter­națională a pro­le­­tariatului care să se răspân­dească de la o țară la alta: între 1989 şi 1991, re­voluția s-a răspândit, în ce­le din urmă, de la o țară la alta, cu efec­tul dez­membrării comunis­mului”…
TABOR 7. Octombrie 2009, „revistă de cultură şi spiritualitate românească”, apare de trei ani la Cluj, editată de mitropolitul Bartolomeu Anania. Despre „Con­damnarea comu­nismului. Dilema etică a Europei” scrie Radu Preda, care ar fi putut să poarte moto-ul: „În timp ce național-socialismul a fost cel mai mare rău, comunismul rămâne cel mai mare pericol” (Tony Judt). Eseul lui Radu Preda, întins pe multe pagini (merită citit în întregime), poartă subtitluri semni­ficative: „Comunismul ca bio­grafie şi religie seculară. Com­plicitatea intelectuală” (în care subliniază că „Absența unei legi a lustrației în majoritatea țărilor Europei de Est a făcut imposibilă înnoirea structurilor decisive ale statului şi a cauționat direct formarea aşa-zisei noi clase politice”). Apoi: „Condamnarea cri­melor comunis­mului, dar nu şi a ideologiei lor fondatoare?” (deşi, scrie autorul, „cum altminteri decât cri­minal poate fi numit un sistem politic care-şi datorează «succesul» unui număr de o sută de milioane de victime şi care, în teoriile fun­damentale, exaltă teroarea şi lupta de clasă ca instrumente legitime?”; se aminteşte că Uniunea Europeană e incapabilă să con­damne comunismul şi să susțină comparația dintre nazism şi comunism, dintre holo­caust şi gulag, „dintre crima în numele rasei superioare şi cea a omului nou”; în condițiile în care în Vest comunismul este declarat demo­cratic şi nu totalitar, ca în Est; adică, scrie mai departe Radu Preda, „crimele politice concrete ale comunismului sunt justificate de idealurile teoretice”, susținându-se pe mai departe prostia că, de fapt, comunismul este bun, dar a fost aplicat defectuos). şi: „În loc de concluzie: amnezie versus memorie” (după 20 de ani de la Revoluție, în Europa lipseşte un „consens etico-politic asupra necesității şi modului de condamnare a gravelor încălcări ale drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist”; iar în România, „am fi sperat ca o dată cu demascarea totalitarismului şi con­dam­narea crimelor comu­nis­mu­lui se va trece la identificarea respon­sabilităților şi culpabilităților celor care le-au comis”). Radu Preda observă că aproape jumătate dintre țările Uniunii Europene sunt „excluse din memoria comună a suferinței”: „Cum am mai putea spera într-o identitate europeană, bazată pe valori comune, dacă unii ar fi obligați să-şi uite istoria de dragul istoriei altora? Poate, la orizontul dramelor care au brăzdat chipul Europei în ultima sută de ani, funcționa o ierarhie a crimelor, unele fiind mai importante, ba chiar unice, în comparație cu altele, mult mai puțin semnificative sau chiar neglijabile? De la ce număr în sus este un genocid «valabil»? Nu a făcut, la urma urmelor, suferința milioanelor de est-europeni, obligați peste noapte să se supună unei ideologii de import, posibilă prosperitatea altor milioane de vest-europeni?” Aceasta e dilema etică a Europei?
OBSERVATOR CULTURAL 493. Săptămânal din 24 septembrie 2009. Trecutul comunist vinovat ne bân­tuie. Ion Vianu, autorul Exercițiului de sinceritate, de­nun­țând psihiatria în scopuri politice, e convins azi (intervievat de Ovidiu Şimonca), că trădările condamnabile din vremurile comuniste trebuie consemnate cu titlu de inventar într-un dosar al adevărului istoric, dosar ce trebuie închis însă, fiindcă „oamenii evoluează”… O fi chiar atât de simplu? Ion Vianu: – Mărturisesc că mă vedeam ca un om absolut curat, dar am început să meditez la trecutul meu şi am descoperit că avea şi diferite pete. Acest proces, de retrăire a trecutului, a devenit pasionant. Am trecut la o generalizare: oare nu ar trebui, noi toți, să reflectăm la trecutul nostru, înainte de a discuta despre trecutul altora? Poate am avea o mai mare autoritate să vorbim dacă ne-am limpezi, noi înşine, propriul trecut. Ovidiu Şimonca: – Această limpezire a fiecăruia, pe care o invocați, ar putea fi însoțită de un reproş. Vi s-ar putea spune că „vă dă mâna“ să vorbiți despre trecutul dvs. pentru că aveți un ascendent moral. Ați protestat public împotriva comunismului, ați fost aliat cu Goma, ați trimis scrisori la Europa Liberă. Reproşul ar fi: domnul Vianu îşi permite! – Eu recunosc că-mi este mai uşor decât altora. Dar, în acelaşi timp, este un îndemn către fiecare de a se respecta pe el însuşi. Dezvăluirile din dosarele Securității au dat naştere la un soi de megalomanie: fiecare se bate cu pumnul în piept, cum a rezistat el în vremea comunismului şi, în acelaşi timp, îi acuză pe ceilalți. Eu am încercat un demers invers. Ştiu că mi se poate reproşa că am avut o sarcină mai uşoară decât alții care au fost total murdăriți, care n-au reacționat. Poate fi corect acest reproş, dar asta nu înseamnă că nu este mai puțin valabil ce am publicat. Pe de altă parte, ceea ce am vrut să sugerez în această carte, pentru viitor, a fost că oamenii evoluează. – Poți să fii ticălos şi să te speli de păcate? – Poți să fii mai puțin bine şi să ajungi mai bine. Poți să ai reacții interioare care să te facă mai bun. Asta e valabil în toate regimurile şi în toate timpurile… Eu personal am evoluat către mai bine. – Când ați vorbit despre petele din trecutul dvs., m-am întrebat: unde sunt petele dvs.? Are pete trecutul dvs.? – Are. – Care? Cererea de intrare în Partidul Comunist? Petele despre care vorbesc înseamnă, în primul rând, această tentativă de intrare în Partidul Comunist pe care am regretat-o imediat şi pe care am sabotat-o imediat. În sinea mea, în conştiința mea, consideram acest lucru un fapt oribil. Nu reproşez nimic celor care au fost membri ai Partidului Co­mu­nist. Ca şi mine, ei credeau că sis­te­mul comunist este un fenomen etern şi încercau să supraviețuiască. Nu­mai că acea cerere de intrare în Par­tidul Co­munist o consideram ceva ori­bil. Aşa simțeam... Am regretat, am con­si­derat-o o concesie prea mare pe care am făcut-o exteriorului. Dacă mai vorbim despre pete, ar mai fi acele mici servicii pe care le-am făcut Se­cu­ri­tății, din postura mea de medic psi­hiatru, nişte ordine de serviciu, dar care m-au fră­mântat foarte mult. – N-ați făcut rău oa­menilor pe care
i-ați consultat. – N-am făcut nici un rău. Dar am dat certificate pentru că-mi ordonase directorul să fac acel lucru. Le-am dat de frică. Am vrut, în Exercițiu de sinceritate, să arăt care era meca­nismul fricii, cel care ne-a dominat pe toți. La un moment dat s-a produs în mine o ruptură, a fost o decizie de a inversa complet sensul acestui con­formism în care intrasem şi a apărut toată povestea cu disidența mea, cu plecarea în străinătate, cu exilul. Altfel, întrebat de Ovidiu Şimonca: „Se putea, în acei ani, să rezişti tentației Securității de a deveni informator, să refuzi racolarea”? Ion Vianu recu­noaşte: „Se putea. Eu am rezistat, cu unele riscuri, dar nu atât de groaznice. Eu am sentimentul că acele persoane care au colaborat cu Se­curitatea au făcut-o nu doar din frică, ci şi dintr-o oarecare per­versitate – este ceva provocator să spui lucruri urâte despre alții. Racolarea a mai fost posibilă şi pentru că puteai să obții unele mici avantaje. În fine, colaborai ca rezultat al unui amoralism, absența oricărei judecăți etice. Sigur că se putea rezista la încercările Securității de a te face să devii informator. Ei erau puțin şocați, nu prea erau obişnuiți cu refuzurile, dar dacă te împotriveai, nu te distrugeau, nu prea îşi permiteau. În afară de asta, viața presupune şi unele riscuri, nu poți să accepți tot ce-ți livrează regimul, trebuie să ai puterea să te mai şi împotriveşti. Or chiar era posibil să rezişti Securității”. Con­cluzia? Tristă, o demisie. Întreabă Ovidiu Şimonca: „Am avut, în 2006, condamnarea comunismului. Tot din 2006 au început să fie cercetate mai multe dosare. În ce moment suntem? E mai desluşită lumea comunistă?” Răspunde Ion Vianu: «Este extrem de încâlcită. Faptul de a spune orice şi de a povesti orice poate să dea naştere la foarte multe calomnii. Unde creşte denunțul, creşte şi calomnia. Poți să spui orice despre oricine. În acest punct ne aflăm. Cercetarea dosarelor n-a limpezit societatea românească. În al doilea rând, eu, cel care am scris Exercițiu de sinceritate, mă întreb dacă Adam Michnik n-are dreptate şi nu va trebui să vină un moment zero, în care să închidem dosarele şi să privim mai departe. Trebuie să ştim cum a fost, dar poate că trebuie să punem punct defăimărilor, calom­niilor. Trebuie să stabilim adevărul istoric, dar nu trebuie să continuăm „pro­cesele“ intentate unor oameni». E deconspirarea colaboraționiştilor cu PCR şi cu Securitatea un… denunț calomnios sau un „proces” defăi­mător? Se pare că suntem la pământ cu nervii.