BERLIN, PRIMA OARĂ

SCRIITORUL ŞI STRĂINĂTATEA
Mărturii după două decenii de liberă circulație (II)

Ok, nu e chiar prima, dar e de departe cea mai cruntă.
2005, prin mai-iunie. Trimit o aplicație pentru un workshop de jurnalism de cinci zile la Berlin. Organizator: Konrad Adenauer Stiftung. Eram în perioada „Balcani maniacală” aşa că am scris un argument de ar fi fost o mirare ca oamenii să nu mă aleagă. Ceea ce, evident, nu s-a întâmplat. Adică chiar m-au ales. Pe mine şi pe alți câțiva jurnalişti români – cei mai mulți, kinderi, până în 20, care îşi făceau mâna pe la reviste studențeşti –, bulgari şi de peste Prut.
Prima zi la Berlin, o duminică, a fost just for fun. Ne-au ambalat pe toți într-un microbuz şi ne-au introdus într-un circuit halucinant prin tot Berlinul plus Sans Soucis plus şedința foto regulamentară la Zid şi la Check Point Charlie şi unde şi-a dorit fiecare. Intens, fără timp de gândire, fără alte pauze, pe ceas. Pe secundar, mai exact. Tipa care avea grijă de grup, o nemțoaică drăguță de la KAS, era superstresată, că am ieşit cu un minut sau câteva secunde din agenda ei împărțită la nanonsecundă. Şi nu eram decât vreo 12 oameni, ok? Nici nu vreau să mă gândesc cum s-ar fi descurcat cu 20, probabil ar fi clacat. Deci prima zi trece cum trece.
Luni, prima zi propriu-zisă de workshop. Workshop, adică ne-au fixat ei nişte întâlniri – să zicem, vreo 100 pe zi, o nimica toată – cu politicieni şi jurnalişti, cele mai multe cu subiect politic. Miza era destul de mare: 2005, an electoral pentru Germania, cu Merkel în topul preferințelor, dar care Merkel aka CDU (Uniunea Creştin Democrată) aka KAS erau cam împotriva extinderii UE aka integrării Bulgariei şi României. Prima întâlnire, am descoperit noi, era programată pe la un 7, la micul dejun. Eu sunt mâncăcioasă. Dacă mă vedeți, vă dați şi singuri seama, nu trebuie să vă spun. Dacă sunt chestii supersofisticate, aşa cum s-a întâmplat la fiecare masă din cadrul acestui sejur, mă topesc efectiv. Pune-mi în față o farfurie pe care sunt aranjate savant frunzulițe de salată şi flori – nu glumesc, a fost prima şi ultima oară când am mâncat flori în salată, erau petale translucide de trandafiri, stropite cu balsamico –, adu-mi o supă de dovleac, cu un uşor gust caramelizat pierdut în savoarea intensă de brânză şi tarhon, peşte oricum şi mă to-pesc. Ei, bine, următoarele patru zile, pentru care fuseseră alese restaurante din cele mai scrobite, unde nu intri decât atunci când eşti invitat, mi-am înghițit noduri după noduri în timp ce prin fața mea defilau cele mai năstruşnice feluri de mâncare şi dulciuri pe care le văzusem vreodată. E foarte corect verbul a vedea în acest caz, pentru că, aşa socoteam atunci, nu e cel mai potrivit moment să şi înfuleci ceea ce vezi când îți vorbeşte un politician sau un jurnalist de la Die Zeit. Îți vorbeşte, vorba vine, că nu mi s-a adresat nici unul direct. Dar nici eu nu m-am străduit prea tare să mă fac remarcată.
Greşesc, că remarcată tot m-am făcut. Probabil nu a fost unul – din delegația de jurnalişti plus oameni de la KAS Berlin şi Bucureşti – care să nu remarce că timp de cinci zile (including şi prima zi, aia lejeră) nu am scos un singur cuvânt. O întrebare mică-mică, o silabă, orice. Nimic. Aveam un carnețoi în care notam totul. „Exact, mă concentrez, spuneți nişte lucruri atât de importante încât abia mai fac față. Vai, nici de data asta nu am apucat să întreb!”. Dar chiar aveam întrebări. Mi le formulam în cap încă de dimineață, de la duş, le învârteam în cap pe o parte şi pe alta, le suceam, reformulam.
Ştiam engleza la un nivel acceptabil spre începător. Adică na, ca orice român şcolit în anii ’90, când contau doar matematica şi româna şi, mai ales, GRAMATICA, dar deloc exprimarea. Deci nu vorbisem. Ok, până să merg la Berlin, făcusem nişte interviuri în engleză, puteam să citesc lejer, dar nu avusesem niciodată prilejul să susțin conversația vieții mele în această limbă. E drept, cunoştințele de limba engleză erau obligatorii în participarea la acest workshop, dar nu mă puteam împiedica de un amănunt ca ăsta. Mă imaginam trăncănind în limba Albionului, adresând întrebare după întrebare, comentând, spunând bancuri. Îmi părea la fel de posibil ca atunci când visezi că vrea unul să te împuşte şi tu îți aminteşti că ştii să zbori. Exact de asta aveam eu nevoie: să-mi amintesc că pot să vorbesc. Între timp însă îi auzeam pe colegii mei români cum îi iau peste picior pe bulgari. Ăia veniseră în grup, se ştiau între ei, dacă lipsea unul – deşi era interzis – lipseau toți. Abia legau două vorbe în engleză – dar le legau. Tinerii jurnalişti români însă erau prea buni. Erau perfecți. Văzuseră toată Europa, toți trecuseră prin etapa obligatorie Erasmus, nu ca proştii ăia de bulgari. Mă rog, nici moldovenii nu erau mai breji, dar cu ăia era periculos, că ar fi înțeles. Cu bulgarii însă nu era nici o problemă. Le spuneai în față că sunt proşti, iar ei zâmbeau amabil. Oricum erau vai de fundul lor. Zburaseră cu Alitalia, avionul întârziase o noapte în Milano, nu mai ştiu unde, rămăseseră toți fără bagaje. Aşa că numai de conversații
nu-ți arde când tu nici pe dinți nu ai putut să te speli şi când stai de două zile cu acelaşi tricou.
Dar eu mă dădeam relaxată. Zâmbeam când zâmbea toată lumea, nțâiam când nțâia toată lumea, mai comentam cu colegii în pauze ca să se vadă că înțeleg. La Deutsche Welle era să leşin. Niciodată până atunci şi nici după nu mi s-a mai întâmplat să mă ia cu leşin de la prea multă vorbă. Era ultima întâlnire, a cincea zi de Berlin, până atunci nu văzusem decât interioare de restaurante luxoase, de partid şi de redacții, mă rog, şi Berlinul-val-vârtej-style din prima zi, chipurile acum am fi avut după-amiaza liberă până la cina de adio. Şi era o tipă, o româncă, frumoasă-foc, cu trăsături asiatice, cred că taică-su era tătar, avea şi un nume exotic, Leila, probabil îşi dorea să învețe atunci şi acolo cum se face radio. Nimic nu o putea opri. Prindea forțe noi cu fiecare nouă întrebare. Simțeam cum mi se înmoaie picioarele. Probabil şi de la atâta mâncare...