NOTE DINLĂUNTRU

MEMORIA PAMFLETARULUI


21 mai 1967.
Către seară, îl însoțesc pe Tudor Arghezi spre Casa Monteoru, sediul Uniunii Scriitorilor, de pe Calea Victoriei, unde va fi omagiat cu prilejul celei de-a 87-a aniversări.
În pragul Casei, după un scurt salut sobru – poetul este în doliu după decesul soției sale, Paraschiva, la 20 iulie 1966, Zaharia Stancu, preşedintele activ al Uniunii, îl conduce în hol, unde se aşază amândoi pe canapeaua ovoidală de subt candelabru. Scriitorii prezenți, puțini, majoritatea bucureşteni, cu vârsta până-n 50 de ani, par foarte rezervați, şi cei mai acătării îl salută pe poet cu oarecare răceală. Poate că omagierea are un caracter quasi-oficial: dimineață, lui Tudor Arghezi i s-a conferit de către “partid” şi “Consiliul de Stat” una dintre cele mai “înalte” distincții peceriste: titlul de “erou al muncii socialiste din R.S.R.” şi medalia de aur “Secera şi Ciocanul”. Spunându-mi ce distincții i-au fost acordate, Tudor Arghezi a adăugat: “Le-am consumat cam toate decorațiile. Dacă mai trăiesc doi-trei ani, ăştia vor trebui să mai inventeze câteva”. (Ghilimelele nu certifică exactitatea cuvintelor, ci exactitatea amintirii lor.)
Zaharia Stancu îi prezintă pe cei mai tineri scriitori dintr-un grup aflat în prejma canapelei, sau îi lasă pe unii să se prezinte ei înşişi. Fiecare dintre ultimii îşi rosteşte tare şi răspicat numele. Asistând de la oarecare distanță la desfăşurarea acestui episod, ce face parte, poate, din programul omagial, impresia care m-a dominat şi mi-a rămas în memoria afectivă a fost că scriitorii prezentați sau care se prezentau ei înşişi preşedintelui de onoare păreau a-l socoti în vizită în România, venit din cine ştie ce străinătate. Murind cei din generația lui şi cei din juru-i de odinioară – Gala Galaction, N. D.Cocea, Mihai Ralea, Eugen Lovinescu, G. Călinescu, Al. Rosetti, Tudor Vianu şi ceilalți mulți –, Tudor Arghezi rămăsese, aşa cum spunea adeseori, singur. Singur şi stingher într-un timp străin. Moartea Paraschivei i-a agravat singurătatea şi înstrăinarea.
După vreo jumătate de oră petrecută cu salutările mai vîrstnicilor şi cu prezentările tinerilor, protocolul omagierii a continuat în “salonul oglinzilor”, unde pe invitați îi aştepta un “bufet rece” şi obişnuita, la aniversări, şampanie.
Scufundat în adâncul unui fotoliu leneş, roşu-cardinal, cu basca lui neagră pe cap, ca întotdeauna, poetul primeşte, cu o cupă de şampanie decorativă în mână, rând pe rând, închinările discrete, mai mult şoptite cu sfiiala unui presentiment a cărui aripă inefabilă cerneşte flash-urile buimace ale celor ce vor să “imortalizeze momentul”. Atmosfera de sensibilitate delicată e tulburată de îngenuncherea robustă şi voit publicitară a lui Eugen Barbu în fața poetului, de fulgerele blițurilor şi de penibilul îndemn imperativ adresat fotografilor: “Fotografiați-mă! Fotografiați-mă! Pentru că este pentru prima şi ultima oară în viața mea când îngenunchez înaintea unui scriitor!”
După explozia lui Eugen Barbu, căruia poetul i-a răspuns surâzând neutru, protocolul a continuat în jurul “bufetului rece”. Lângă Tudor Arghezi au rămas, pe un scaun, în dreapta, Zaharia Stancu, şi pe alt scaun, în stânga, “însoțitorul” subsemnat. Poetul, ținându-şi mâinile pe brațele fotoliului, la un moment dat Zaharia Stancu, poate încălzit de amintirile unei vieți de breslaş al peniței, trăită, în parte, paralel cu viața poetului, a început să-i mângâie mâna de lângă el. Gestul lui Zaharia Stancu, tandru, m-a surprins. Şi urmărindu-l pe Tudor Arghezi – ştiam eu de ce –, l-am văzut uitându-se la mâna lui mângâiată de dreapta lui Stancu, apoi, ridicând privirea, l-a întrebat cu o nuanță sarcastică în glas:
– De ce-mi mângâi, domnule Zaharia Stancule, tocmai mâna cu care scriu?
Pretextul întrebării avea 29 de ani: un “spin de hârtie”* tipărit în 1938!... Memoria pamfletarului era vie.
Zaharia Stancu a răspuns la întrebare surâzând cu blândețe, iar Tudor Arghezi şi-a lăsat „mâna care scria” pe brațul fotoliului, nemişcată sub mângâierea dreptei lui Zaharia Stancu. Amândoi trăiau, sub povara vârstelor, metafora unei împăcări.
În maşina care ne ducea, peste puțin timp, pe amândoi, spre locuința lui de pe strada arhitect Grigore Cerchez, nr. 16, mi-a spus:
– Te rog să nu incluzi în semne cu creionul spinul acela...
Şi nu l-am inclus, făcând precum i-a fost voia şi ca să fie încă odată adevărate cuvintele lui, scrise în 1967: „Procurorul conştiinței mai ştie şi să uite şi să ierte.”
Pentru că „spinul de hârtie” destinat lui Zaharia Stancu nu a fost inclus în ediția Scrieri şi pentru că e greu de găsit de cititorii acestei amintiri, încerc să-l concentrez în câteva rânduri. Sarcasmul din întrebarea lui Tudor Arghezi face aluzie la pamfletul Un neghiob, publicat de poet în revista sa, Bilete de papagal (vol. IV, 29 iunie 1938, p. 618-620), replică la violentele articole antiargheziene, multe dintre ele semnate de Miron Radu Paraschivescu, apărute în revista Azi, condusă de Zaharia Stancu. Dar nu numai, ci şi la o „stupefiantă” rugăminte pe care i-o adresase directorul revistei. Citez un fragment substanțial din pamflet: „Într-un moment desigur greu, m-am pomenit acum câțiva ani cu silueta lui ş-a tânărului Zaharia Stancuț, pîn-atunci simpatică, acasă. Credea că mă am bine cu Siguranța Generală şi ar fi bănuit poate că fac parte şi din ştatele ei, că m-a rugat, cu o linişte temperamentală impresionantă, să intervin să capete un post de «agent acoperit». Am rămas stupefiat, dar am fost şi mai stupefiat atunci când, întrebându-l: „Ai putea, Zaharia Stancule, să mănânci din pâinea asta?”, întrebarea mea nu l-a turburat. Cred că a fost plasat acolo unde-i dorea conştiința de un deputat literat.
Regret că sînt adus să fiu nemilos – ceea ce nu-i în firea mea, dar nu pot, cu prețul carității şi al milostivei uitări, să ajut la clasificarea într-o nouă ediție de scrutători şi sentențioşi, a unui tânăr destinat să caute manuscrisele colegilor în coşul redacției, prezentându-le la raport, să tragă la uşi cu urechea şi să comunice mai departe, dintr-un loc de odăiaş.”


* Spini de hârtie este titlul unui grupaj de pamflete şi de polemici de condei incluse în ciclul articolelor intitulat Semne cu creionul din ediția Tudor Arghezi, Scrieri (vol. 23-26).