Cronica literară
Nicoleta Sălcudeanu
CE NE FACEM CU DAN C. MIHĂILESCU?
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Că editurile îşi rânduiesc cu dibăcie marketingul, uneori chiar cu
complicitatea autorului, o dovedeşte şi volumul al treilea din
Literatura română în postceauşism. Eseistica. Piața ideilor
politico-literare, Editura Polirom, 2007. Câteodată asta se poate întoarce
împotriva editurii şi-a autorului, acestuia din urmă pretinzându-i-se, de
către critică, ceea ce nu şi-a propus din capul locului, dar a promis titlul,
imputându-i-se, în final, o prezumtivă promisiune neonorată. Asta atrage
cronici ce aşează carul înaintea boilor, comentarii paralele. Produsul nu
este, fireşte, ceea ce se pretinde, asta nu înseamnă că nu se cuvine
dezghiocat din ambalajul publicitar şi analizat în adevărul lui. El însuşi,
într-un fel, produs de marketing cultural, Dan C. Mihăilescu s-a
descotorosit de multişor de veşmintele istoricului literar, îmbrăcând unele
incerte, interstițiale. Interregnul este starea lui de confort, dincolo de
servituțile rigorii ştiințifice şi dincoace de responsabilitățile cronicarului
literar. Autoporecla de scriitorinc nu denumeşte atât balansul între cele
două meşteşuguri, cât instalarea statică, reacționară, în timpul dintre
guvernări, în timpul neguvernat nici de pozitivismul academic, dar nici de
măsurătorile pe cât de inefabile, pe atât de severe ale judecății de valoare.
El nu este nici istoric, dar nici critic literar. Interregnul nu presupune nici
rigoare, nici cumpănire dreaptă, nici responsabilitate. A i se reproşa lui
Dan C. Mihăilescu subiectivitatea sau selectivitatea, evidente acestea, este
un nonsens. Cum un nonsens este şi atribuirea de virtuți fără acoperire. În
interregn se poate trăi, şi încă bine, şi fără dreaptă judecată, şi fără
exhaustivitate. Damblaua e la ea acasă. Iar criticul îşi arată, fără false
pudori, damblalele, feblețile şi capriciile. Totul e pe față. Dacă iei ca atare
volumul ce, prin titlu, sugerează un soi de panoramă a literaturii sau măcar
o sinteză a ei, dai inevitabil cu bâta-n baltă, fapt realizat cu succes de
majoritatea comentatorilor ce ba s-au văicărit că, uite, eseiştii de dreapta
sunt privilegiați pe când ceilalți lipsesc cu desăvârşire, ba au căzut în…
admirație în fața unei lucrări atât de exhaustive, atât de monumentale
(aceştia, măcar prin afinități şi contaminare, considerându-se ei înşişi nişte
mici monumente culturale). Cusurgiii, ca şi monumentalizabilii, sunt
deopotrivă în flagrant delict de inadecvare. Dan C. Mihăilescu nu se
pretinde ceea ce nu este, el se consideră “scriitorinc” şi-atât, este în
perfectă legitimitate. Iarăşi, să-i scoți în evidență condiția de mediatizat,
vizibilitatea televizivă, reducând la aspectul promoțional aportul său
valorizator, e semn de superficialitate. Dan C. Mihăilescu se valorizează
pe sine. Suportul mediatic este climatul perfect în care acesta îşi poate
exfolia admirațiile, uimirile, umorile, idiosincraziile şi capriciile în
deplină legitimitate, este chiar interregnul de care vorbeam. În plus, dacă
le citeşti adunate-n carte, în pofida electivității restrictive, te surprinde
onestitatea, chiar nedreaptă, a opiniilor; sinceritatea sinucigaşă adesea.
Chiar şi naivitățile, jucate au ba, se supun unuia şi aceluiaşi scenariu, cel
al consecvenței cu sine. Zice Paul Cernat: “Prea lacunar, prea partizan şi
prea reductiv, eşantionul propus este reprezentativ mai mult pentru temele
şi… eseistica autorului decât pentru tipologia eseisticii româneşti din
postceauşism” (Eseistică postceauşistă şi bovarism identitar, în
Observator cultural). Doar că, raportându-se rigid la titlul de marketing al
cărții – aspect cu totul neesențial, recenzentul cere autorului ceea ce acesta
nu-şi propune şi nu-şi va propune niciodată. Autorul nu se pretinde a fi
decât el însuşi, indiferent despre ce scrie. Mai mult, nici nu poate fi decât
el însuşi, iar când scrie despre alții, se scrie pe sine în permanență. Tocmai
incapacitatea de distanțare îl face să aleagă interregnul ca timp şi teritoriu
de guvernare fără guvernare. Aici, unde nu e nici istorie literară, nici
critică literară, se poate defini fără restricții: da, sunt o persoană de sex
masculin, alb, de dreapta, heterosexual, ortodox, fumător, omnivor,
homofob ş.a.m.d. De ce nu i s-ar permite să fie el însuşi? Corect politic ar
fi să i se recunoască acest drept.
Problema este alta. Deşi are un simț al valorii destul de bine dezvoltat,
ar fi o greşeală să cauți în scrisul lui Dan C. Mihăilescu, selectiv cum este
mai mereu, aluvionar cum e deseori, un tablou mendeleevian al
importanței autorilor. El, un bulimic, un hulpav al lecturii, comentează cu
aceeaşi vervă un scriitor de excepție ca Buzura, dar şi o diaristă obscură
precum Elena Brădişteanu; un Dan Horia Mazilu, dar şi un Ioan T. Morar.
Selectivitatea partizană, pe de o parte, şi ecumenitatea neselectivă pe de
alta, nu-i vor îngădui niciodată să alcătuiască un tabel de valori, să devină
un al doilea Manolescu, cum se mai vehiculează prin folclorul critic. Cu
un instinct de coțofană, el bagă în seamă tot ce sclipeşte, aur curat, dar şi
alamă. Ca om al interregnului, are un gust straniu pentru cei cu profil
profesional-cultural incert, uneori la limita amatorismului şi imposturii
(oameni ai ştiințelor pozitive ce bovarizează în filosofi şi eseişti, eseişti
incerți ce se erijează în istorici literari, scriitori improvizați ce se consideră
analişti politici, ziarişti ce cochetează cu literatura, fragezi bursieri ce se
cred buricul opiniei publice etc.), condiția şi exigența elecțiunii fiind
vizibilitatea, valoarea comercială, criterii ce nu coincid nici pe departe cu
judecata de valoare. Ajunge să parcurgi sumarul volumului şi să-i numeşti.
Dacă ar fi să judeci eseul românesc postceauşist după sumar, acesta ar
trece, în parte, drept unul al diletanților. Selectivitatea şi electivitatea intră
în relație paradoxală cu hămeseala şi fervoarea devoratoare de carte
tipărită. E drept, nu-i scapă nimic din produsele de lux, dar nici din
efemeridele glossy.
De altfel, exercițiile de admirație sunt cele mai permeabile la umorul
involuntar. Dacă e chiar simpatică obsesia pentru Cioran, citat în cele mai
aiuristice contexte (după logica bancului cu “dunga mov”), admirația
pentru Patapievici poate conduce la savuroase efecte comice, nedorite nici
de recenzent, cu atât mai puțin de recenzat. Încercând să valideze
atitudinea profund neiubitoare de extreme a celui ce zboară în bătaia
săgeții, dorind să scoată în evidență “impulsul aproape instinctual de
contrazicere a extremelor, indiferent la culoarea acestora”, recenzentul
apelează la un citat dacă nu nefericit formulat, atunci fără doar şi poate
caragialian până la sughiț: “Eu (Patapievici, n.m.), față de extremă am
regula instinctivă să mă situez în contrariul ei”. Dar ce altceva,
carevasăzică, este contrariul extremei decât o altă extremă?! şi ca să
rămânem tot la Patapievici – de departe “starul” volumului, şi tot în logica
lui Caragiale, un alt citat ni-l înfățişează pe acesta disprețuitor de carieră,
implicit de cea proprie, şi de funcții orientate politic, inflexibil
demistificator de miticism intelectual. Spune, prin intermediul lui Dan. C.
Mihăilescu, Patapievici: “intelectualul român (…) «nu cunoaşte abisurile
opțiunii: el vânează întotdeauna un scaun orientat de vânturile puterii, dar,
ceea ce îl singularizează, el stă numai cu o bucă în el: cealaltă bucă
pluteşte în barca opoziției umoristice, care constituie alibiul său esențial.
ş…ț Intelectualul român e un excelent Mitică, un irecuzabil băiat bun: el
publică opere relativ valoroase într-o lume care ştie că este absolut
abjectă, dar pe care ştie de asemenea că o poate contrazice, numai în idee,
desigur, prin partea relativă de minciună pe care a respins-o.»” (pp. 41-
42), ca, la numai patru pagini mai încolo, să găsim un Patapievici absolut
înşurubat, (numit de Băsescu prin azvârlirea abuzivă din fruntea instituției
a chiar aceluia care a inventat-o, Augustin Buzura) în scaunul “orientat de
vânturile puterii”, acela de preşedinte al Institutului Cultural Român. ßi
chiar de stă aşezat cu – pardon – “buca” deplină, opțiunea sa nu e mai
puțin “abisală”. E drept, aşa cum reiese din citat, e vorba de “intelectualul
român” în sens generic, ceea ce înseamnă că nu se exclude pe sine, ipocrit,
din categorie, ci îşi asumă cavalereşte condiția ingrată. Un alt deserviciu
pe care involuntar îl face Dan. C. Mihăilescu unor autori comentați, este
acela al supralicitării carierei în detrimentul operei. E cazul lui Sorin
Antohi, a cărui evoluție academică e exaltată până dă pe dinafară, fără să
se ştie încă, bineînțeles, că tocmai aceasta va face, în scurtă vreme,
obiectul unui jenant scandal doctoral. Limitându-se numai la cele scrise de
Sorin Antohi, n-ar fi abătut asupra acestuia adierea ridicolului.
Ce ne facem, aşadar, cu Dan. C. Mihăilescu? Produs mediatic doar în
măsura în care acesta e chiar mediul ce-l defineşte pe deplin şi-n deplin
interregn, el nu este un om al scrisului aşternut, ci unul al impactului.
Astfel, “între expunerea ştiințifică a unei doctrine într-o carte de o mie de
pagini şi forța de impact a aceleiaşi idei într-o singură frază rostită la
microfon, cine nu ar opta pentru varianta din urmă?” Dacă unii totuşi nu
ar face-o, el va opta întotdeauna pentru microfon/cameră de luat vederi. ßi
trebuie să recunoaştem că, scutit de prezumția adevărului absolut, cu doza
de relativitate cuvenită, uneori chiar cu ironie de sine, o face bine şi
absolut simpatic. Să-i cerem canon, rigoare sau obiectivitate ar fi
inadecvat, dacă nu de-a dreptul absurd. L-ar pufni râsul, întâi de toate, pe
el însuşi, în calitate de om de dreapta, alb, heterosexual, ortodox şi
degrabă fumător. E poate şi motivul pentru care place şi când enervează.
S-a spus despre acest al treilea volum că este cel mai puțin reprezentativ
dintre toate, pentru specia literară pe care se focalizează. O fi. În schimb,
este cel mai reprezentativ pentru Dan C. Mihăilescu.
NICOLETA SåLCUDEANU
complicitatea autorului, o dovedeşte şi volumul al treilea din
Literatura română în postceauşism. Eseistica. Piața ideilor
politico-literare, Editura Polirom, 2007. Câteodată asta se poate întoarce
împotriva editurii şi-a autorului, acestuia din urmă pretinzându-i-se, de
către critică, ceea ce nu şi-a propus din capul locului, dar a promis titlul,
imputându-i-se, în final, o prezumtivă promisiune neonorată. Asta atrage
cronici ce aşează carul înaintea boilor, comentarii paralele. Produsul nu
este, fireşte, ceea ce se pretinde, asta nu înseamnă că nu se cuvine
dezghiocat din ambalajul publicitar şi analizat în adevărul lui. El însuşi,
într-un fel, produs de marketing cultural, Dan C. Mihăilescu s-a
descotorosit de multişor de veşmintele istoricului literar, îmbrăcând unele
incerte, interstițiale. Interregnul este starea lui de confort, dincolo de
servituțile rigorii ştiințifice şi dincoace de responsabilitățile cronicarului
literar. Autoporecla de scriitorinc nu denumeşte atât balansul între cele
două meşteşuguri, cât instalarea statică, reacționară, în timpul dintre
guvernări, în timpul neguvernat nici de pozitivismul academic, dar nici de
măsurătorile pe cât de inefabile, pe atât de severe ale judecății de valoare.
El nu este nici istoric, dar nici critic literar. Interregnul nu presupune nici
rigoare, nici cumpănire dreaptă, nici responsabilitate. A i se reproşa lui
Dan C. Mihăilescu subiectivitatea sau selectivitatea, evidente acestea, este
un nonsens. Cum un nonsens este şi atribuirea de virtuți fără acoperire. În
interregn se poate trăi, şi încă bine, şi fără dreaptă judecată, şi fără
exhaustivitate. Damblaua e la ea acasă. Iar criticul îşi arată, fără false
pudori, damblalele, feblețile şi capriciile. Totul e pe față. Dacă iei ca atare
volumul ce, prin titlu, sugerează un soi de panoramă a literaturii sau măcar
o sinteză a ei, dai inevitabil cu bâta-n baltă, fapt realizat cu succes de
majoritatea comentatorilor ce ba s-au văicărit că, uite, eseiştii de dreapta
sunt privilegiați pe când ceilalți lipsesc cu desăvârşire, ba au căzut în…
admirație în fața unei lucrări atât de exhaustive, atât de monumentale
(aceştia, măcar prin afinități şi contaminare, considerându-se ei înşişi nişte
mici monumente culturale). Cusurgiii, ca şi monumentalizabilii, sunt
deopotrivă în flagrant delict de inadecvare. Dan C. Mihăilescu nu se
pretinde ceea ce nu este, el se consideră “scriitorinc” şi-atât, este în
perfectă legitimitate. Iarăşi, să-i scoți în evidență condiția de mediatizat,
vizibilitatea televizivă, reducând la aspectul promoțional aportul său
valorizator, e semn de superficialitate. Dan C. Mihăilescu se valorizează
pe sine. Suportul mediatic este climatul perfect în care acesta îşi poate
exfolia admirațiile, uimirile, umorile, idiosincraziile şi capriciile în
deplină legitimitate, este chiar interregnul de care vorbeam. În plus, dacă
le citeşti adunate-n carte, în pofida electivității restrictive, te surprinde
onestitatea, chiar nedreaptă, a opiniilor; sinceritatea sinucigaşă adesea.
Chiar şi naivitățile, jucate au ba, se supun unuia şi aceluiaşi scenariu, cel
al consecvenței cu sine. Zice Paul Cernat: “Prea lacunar, prea partizan şi
prea reductiv, eşantionul propus este reprezentativ mai mult pentru temele
şi… eseistica autorului decât pentru tipologia eseisticii româneşti din
postceauşism” (Eseistică postceauşistă şi bovarism identitar, în
Observator cultural). Doar că, raportându-se rigid la titlul de marketing al
cărții – aspect cu totul neesențial, recenzentul cere autorului ceea ce acesta
nu-şi propune şi nu-şi va propune niciodată. Autorul nu se pretinde a fi
decât el însuşi, indiferent despre ce scrie. Mai mult, nici nu poate fi decât
el însuşi, iar când scrie despre alții, se scrie pe sine în permanență. Tocmai
incapacitatea de distanțare îl face să aleagă interregnul ca timp şi teritoriu
de guvernare fără guvernare. Aici, unde nu e nici istorie literară, nici
critică literară, se poate defini fără restricții: da, sunt o persoană de sex
masculin, alb, de dreapta, heterosexual, ortodox, fumător, omnivor,
homofob ş.a.m.d. De ce nu i s-ar permite să fie el însuşi? Corect politic ar
fi să i se recunoască acest drept.
Problema este alta. Deşi are un simț al valorii destul de bine dezvoltat,
ar fi o greşeală să cauți în scrisul lui Dan C. Mihăilescu, selectiv cum este
mai mereu, aluvionar cum e deseori, un tablou mendeleevian al
importanței autorilor. El, un bulimic, un hulpav al lecturii, comentează cu
aceeaşi vervă un scriitor de excepție ca Buzura, dar şi o diaristă obscură
precum Elena Brădişteanu; un Dan Horia Mazilu, dar şi un Ioan T. Morar.
Selectivitatea partizană, pe de o parte, şi ecumenitatea neselectivă pe de
alta, nu-i vor îngădui niciodată să alcătuiască un tabel de valori, să devină
un al doilea Manolescu, cum se mai vehiculează prin folclorul critic. Cu
un instinct de coțofană, el bagă în seamă tot ce sclipeşte, aur curat, dar şi
alamă. Ca om al interregnului, are un gust straniu pentru cei cu profil
profesional-cultural incert, uneori la limita amatorismului şi imposturii
(oameni ai ştiințelor pozitive ce bovarizează în filosofi şi eseişti, eseişti
incerți ce se erijează în istorici literari, scriitori improvizați ce se consideră
analişti politici, ziarişti ce cochetează cu literatura, fragezi bursieri ce se
cred buricul opiniei publice etc.), condiția şi exigența elecțiunii fiind
vizibilitatea, valoarea comercială, criterii ce nu coincid nici pe departe cu
judecata de valoare. Ajunge să parcurgi sumarul volumului şi să-i numeşti.
Dacă ar fi să judeci eseul românesc postceauşist după sumar, acesta ar
trece, în parte, drept unul al diletanților. Selectivitatea şi electivitatea intră
în relație paradoxală cu hămeseala şi fervoarea devoratoare de carte
tipărită. E drept, nu-i scapă nimic din produsele de lux, dar nici din
efemeridele glossy.
De altfel, exercițiile de admirație sunt cele mai permeabile la umorul
involuntar. Dacă e chiar simpatică obsesia pentru Cioran, citat în cele mai
aiuristice contexte (după logica bancului cu “dunga mov”), admirația
pentru Patapievici poate conduce la savuroase efecte comice, nedorite nici
de recenzent, cu atât mai puțin de recenzat. Încercând să valideze
atitudinea profund neiubitoare de extreme a celui ce zboară în bătaia
săgeții, dorind să scoată în evidență “impulsul aproape instinctual de
contrazicere a extremelor, indiferent la culoarea acestora”, recenzentul
apelează la un citat dacă nu nefericit formulat, atunci fără doar şi poate
caragialian până la sughiț: “Eu (Patapievici, n.m.), față de extremă am
regula instinctivă să mă situez în contrariul ei”. Dar ce altceva,
carevasăzică, este contrariul extremei decât o altă extremă?! şi ca să
rămânem tot la Patapievici – de departe “starul” volumului, şi tot în logica
lui Caragiale, un alt citat ni-l înfățişează pe acesta disprețuitor de carieră,
implicit de cea proprie, şi de funcții orientate politic, inflexibil
demistificator de miticism intelectual. Spune, prin intermediul lui Dan. C.
Mihăilescu, Patapievici: “intelectualul român (…) «nu cunoaşte abisurile
opțiunii: el vânează întotdeauna un scaun orientat de vânturile puterii, dar,
ceea ce îl singularizează, el stă numai cu o bucă în el: cealaltă bucă
pluteşte în barca opoziției umoristice, care constituie alibiul său esențial.
ş…ț Intelectualul român e un excelent Mitică, un irecuzabil băiat bun: el
publică opere relativ valoroase într-o lume care ştie că este absolut
abjectă, dar pe care ştie de asemenea că o poate contrazice, numai în idee,
desigur, prin partea relativă de minciună pe care a respins-o.»” (pp. 41-
42), ca, la numai patru pagini mai încolo, să găsim un Patapievici absolut
înşurubat, (numit de Băsescu prin azvârlirea abuzivă din fruntea instituției
a chiar aceluia care a inventat-o, Augustin Buzura) în scaunul “orientat de
vânturile puterii”, acela de preşedinte al Institutului Cultural Român. ßi
chiar de stă aşezat cu – pardon – “buca” deplină, opțiunea sa nu e mai
puțin “abisală”. E drept, aşa cum reiese din citat, e vorba de “intelectualul
român” în sens generic, ceea ce înseamnă că nu se exclude pe sine, ipocrit,
din categorie, ci îşi asumă cavalereşte condiția ingrată. Un alt deserviciu
pe care involuntar îl face Dan. C. Mihăilescu unor autori comentați, este
acela al supralicitării carierei în detrimentul operei. E cazul lui Sorin
Antohi, a cărui evoluție academică e exaltată până dă pe dinafară, fără să
se ştie încă, bineînțeles, că tocmai aceasta va face, în scurtă vreme,
obiectul unui jenant scandal doctoral. Limitându-se numai la cele scrise de
Sorin Antohi, n-ar fi abătut asupra acestuia adierea ridicolului.
Ce ne facem, aşadar, cu Dan. C. Mihăilescu? Produs mediatic doar în
măsura în care acesta e chiar mediul ce-l defineşte pe deplin şi-n deplin
interregn, el nu este un om al scrisului aşternut, ci unul al impactului.
Astfel, “între expunerea ştiințifică a unei doctrine într-o carte de o mie de
pagini şi forța de impact a aceleiaşi idei într-o singură frază rostită la
microfon, cine nu ar opta pentru varianta din urmă?” Dacă unii totuşi nu
ar face-o, el va opta întotdeauna pentru microfon/cameră de luat vederi. ßi
trebuie să recunoaştem că, scutit de prezumția adevărului absolut, cu doza
de relativitate cuvenită, uneori chiar cu ironie de sine, o face bine şi
absolut simpatic. Să-i cerem canon, rigoare sau obiectivitate ar fi
inadecvat, dacă nu de-a dreptul absurd. L-ar pufni râsul, întâi de toate, pe
el însuşi, în calitate de om de dreapta, alb, heterosexual, ortodox şi
degrabă fumător. E poate şi motivul pentru care place şi când enervează.
S-a spus despre acest al treilea volum că este cel mai puțin reprezentativ
dintre toate, pentru specia literară pe care se focalizează. O fi. În schimb,
este cel mai reprezentativ pentru Dan C. Mihăilescu.
NICOLETA SåLCUDEANU