Eseuri
Liviu Bordaş
MISTERELE BUCUREŞTILOR, EPISOADE INTERBELICE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
DispariȚiile din casa Zerlendi (I)
Lui Mac Ricketts, care mi-a deschis noi porți spre misterele manuscriselor lui Eliade.
Secretul doctorului Honigberger
În anul 1911, un fost comisar de poliție din Bucureşti relata, într-un capitol al memoriilor sale, cazul furtului de la familia Zerlendi, care fusese celebru în epocă.1 În cele ce urmează ne vom ocupa de alte dispariții din casa de pe strada S., al căror mister a rămas nedezlegat până în ziua de azi.
Povestea lor a fost transpusă de Mircea Eliade, la sfârşitul anului 19392, în binecunoscuta nuvelă care atribuie doctorului braşovean Johann Martin Honigberger preocupări ocultiste şi un emul yoghin în Bucureşti. Prima versiune a apărut, cu titlul Tărâmul nevăzut, în numerele din martie şi aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale. La 19 aprilie Eliade pleacă spre Londra pentru a-şi ocupa postul la Legația României. Nu înainte însă de a preda editurii Socec volumul Secretul doctorului Honigberger, cuprinzând versiunea lărgită a nuvelei, alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul acelui an, Nopți la Serampore.3 Judecând după primele recenzii, cartea a ieşit pe piață la începutul lunii iulie.
Până de curând, receptarea critică şi exegeza Secretului doctorului Honigberger au avut în vedere doar textul din acest volum. Chiar şi existența unei prime versiuni, diferită de cea definitivă, a rămas fără consecințe. Ce să mai spunem despre confruntarea cu manuscrisul, lux pe care şi-l permit doar redactorii edițiilor critice. Iar ediția critică a operei literare eliadeşti s-a împotmolit la începutul ei. Încă nu s-a găsit nimeni vrednic să reia munca primului editor, secerat înainte de a reuşi să publice cel de-al treilea volum al ei, care, în aceste circumstanțe, a şi dispărut.
Manuscrisul nuvelei a fost descoperit de Mircea Handoca, pe la mijlocul anilor ’70, într-un anticariat din Bucureşti.4 Curios să-l confrunt cu versiunile tipărite, i-am scris posesorului. Am aflat însă că şi acesta dispăruse: el ar fi fost reținut la frontiera României, în 1985, când Handoca s-a dus la Paris să-l întâlnească pe Eliade, iar la întoarcere nu a mai reuşit să-l recupereze. Dacă aşa stau lucrurile, e foarte probabil ca povestea lui Honigberger şi a lui Zerlendi să fi sfârşit prin a spori corola de secrete din arhivele Securității.
O prefață inedită
Cu câțiva ani în urmă, cercetând mai cu atenție manuscrisele lui Eliade de la Biblioteca Academiei Române, am descoperit cu surpriză că ultima pagină din ms. rom. 5962 (f. 134) – în care fuseseră legate jurnalele sale din perioada 1921-1923 – conținea începutul unei prefețe pentru volumul Secretul doctorului Honigberger. Textul e scris foarte citeț, cu numai două ştersături, şi nu poartă nici un titlu:
"După ce am tipărit povestea doctorului Zerlendi în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, o seamă de prieteni m-au întrebat dacă n-am cunoscut asemenea întâmplări ciudate în cei trei ani petrecuți în India. Am mărturisit, cred, şi cu alt prilej, că anumite motive
m-au împiedicat, vreme îndelungată, să vorbesc despre întâmplările stranii din viața mea, mai ales în legătură cu India. În afară de aceasta, mi se părea impudic să repet şi eu – ca atâția alți europeni întorşi din Orient – locurile comune ale literaturii de călătorii asupra miracolului oriental. Am preferat aşadar, să povestesc unele întâmplări de tinerețe şi să public o serie de lucrări tehnice în legătură cu filozofia şi mistica indiană, îndestul de aride ca să ridice între mine şi eventualii amatori de revelații senzaționale un meterez cu neputință de trecut.
Datorită unor împrejurări asupra cărora sunt nevoit să păstrez încă tăcere, m-am hotărât acum să povestesc câteva asemenea întâmplări, în aparență neînțelese, la care oarecum fără voia mea am luat şi eu parte. Trebuie să adaog, însă, că voi spune atâta cât socotesc eu că pot spune, şi că nu sunt dispus, sub nici un motiv, să dau lămuriri suplimentare, aşa cum mi s-au cerut din mai multe părți, în legătură cu dispariția doctorului Zerlendi."
Trei asteriscuri în josul paginii arată că cele două paragrafe reprezentau doar o primă secțiune a prefeței. Nu ştim dacă a fost continuată, după cum nu cunoaştem nici motivul pentru care Eliade a renunțat la publicarea ei. Putem doar bănui că, în graba plecării, nu a mai avut timp să o încheie.
În momentul în care punea pe hârtie acest început de prefață, ultima parte a Tărâmului nevăzut abia ieşise de sub tipar. E interesant de ştiut că deja i se cereau, din mai multe părți, lămuriri suplimentare asupra dispariției doctorului Zerlendi. Precum înainte vreme, când refuzase să devină un autor pentru amatorii de revelații senzaționale sau pentru clienții "miracolului oriental", Eliade anunță răspicat că nu vrea să spună mai mult decât consideră că poate spune. Venind într-un context meta-literar, această afirmație îl îndeamnă pe cititor să o primească nu ca pe o tehnică de prelungire a misterului, ci ca pe un fapt biografic. Eliade ştia însă că tipul de scriitură pe care îl practica în mod explicit, amestecând autobiograficul cu fantezia, va întreține nesiguranța cititorului, care nu va ştii dacă autorul nu poate sau nu vrea să spună mai mult. El e lăsat în continuare în cercul vicios al misterului artificial, precum în versurile din Shambhala lui Doru Stănculescu: "Cât aş vrea, de-aş putea să vreau. Ce-aş putea să vreau, de-aş putea."
Aceeaşi întrebare se poate adresa "împrejurărilor" care l-au determinat să scrie cele două nuvele, asupra cărora pretindea că se simte încă obligat să păstreze tăcerea. Adverbul de mod (de durată), a devenit însă unul de timp (de eternitate), căci tăcerea a fost păstrată pentru totdeauna.
O nouă nuvelă
Totuşi, intenția de a scrie o prefață arată că Eliade ținea să revină asupra misterelor pe care le crease. Acelaşi lucru îl indică proiectul de a adăuga o a treia nuvelă cu ocazia unei viitoare reeditării a volumului, aşa cum îi comunica lui Alexandru Rosetti, la numai o lună de la apariția acestuia.5 Proiectul unei noi nuvele nu îşi găseşte confirmarea în altă parte, dar motivul este mai degrabă sărăcia surselor biografice din acea perioadă: în Anglia Eliade a întrerupt jurnalul6, iar din corespondența londoneză au fost publicate doar şapte scrisori. Pe de altă parte, Al. Rosetti – director al Editurii Fundațiilor Regale pentru Literatură şi Artă – devenise un fel de protector politic şi patron cultural al său, după ieşirea din lagărul de la Miercurea Ciuc. El i-a asigurat reîntoarcerea la Revista Fundațiilor Regale şi tot el l-a ajutat să obțină postul de la Londra. Aşadar, afirmațiile din scrisorile adresate lui se cuvin luate cu toată greutatea pe care le-o acordă Eliade.
Socec nu a mai fost însă interesat să reediteze volumul. În ianuarie 1944 i-l cere Petre Georgescu-Delafras, patronul editurii Cugetarea, dar intenția acestuia de a-l publica în acel an nu s-a materializat.7 Eliade reia ideea în vara anului 1946. Motivul principal fiind jena financiară în care se afla, el îşi propune doar o retipărire rapidă a primei ediții.8 Proiectul a eşuat din nou, de această dată din cauze politice uşor de bănuit.
O traducere încă necunoscută
Nici publicarea primei versiuni franceze a cărții, întreprinsă peste puțin timp, nu s-a concretizat. Ea se datora lui Jacques Soucasse, unul dintre primii traducători folosiți de Eliade în Franța, personaj cu deschideri metapsihice, care i se părea atât de interesant încât vroia să-l folosească în nuvelele sale.9 Jurnalul inedit oferă detalii necunoscute asupra demersurilor legate de această primă tălmăcire.
De această dată contextul este cel al eforturilor lui Eliade de a se afirma în Franța. Ispitit de a scrie literatură, la 22 iulie 1946 îşi notează în jurnal că numai dorința de a fi descoperit de Sorbona îl împiedică deocamdată să-şi publice în franceză vechile romane. La 28 iulie se hotărăşte totuşi să dea spre traducere un volum de nuvele fantastice alcătuit din Secretul doctorului Honigberger (se înțelege, cartea de la Socec) şi alte câteva, publicate sau inedite. Această din urmă precizare e stranie, căci Eliade nu publicase între timp nici o nuvelă. Probabil se gândea la Şarpele, care apăruse cu falsul subtitlu "roman". Dintre bucățile inedite, menționează Un om mare şi o povestire fără titlu, amândouă scrise în 1945.
Nu mai aflăm nimic despre proiectatul volum până la 30 ianuarie 1947, când Eliade citeşte emoționat versiunea franceză a nuvelei Secretul doctorului Honigberger: "Nu ştiu în ce măsură este o traducere frumoasă; dar e exactă, şi citind-o, simțeam cum mă interesează, cum mă pasionează, chiar. Greu de crezut că o asemenea carte va trece neobservată în Franța – şi mai apoi, în lume. Aş avea prea mult nenoroc..."
Pentru publicarea volumului Eliade recurge la ajutorul lui Louis Pauwels, căruia îi trimite spre lectură traducerea lui Soucasse. Spera să fie acceptată de editura Seuil, unde Pauwels tocmai debutase cu romanul Saint quelqu'un (1946). Îl cunoscuse chiar prin lectura acestei cărți, la 10 octombrie 1946, care l-a impresionat prin subiectul ei "metapsihic". Eliade observă că autorul citise cărți despre yoga şi tantrism, dar nu a înțeles ideile, tehnicile şi spiritul yogăi tantrice. De la Philippe Lavastine aflase că acesta lucra la un nou volum, Adieu, Occident!, după care intenționează să părăsească totul şi să se stabilească în India. Probabil prin intermediul celui din urmă îl va şi întâlni pe mai tânărul confrate francez. La 22 noiembrie îşi notează în grabă despre grupul de la revista literară Franchise – Pauwels, Lavastine Jean Silvert şi alții –, care se reunea serile la cafeneaua-librărie L’Arc-en-Ciel. Ar fi vrut să consemneze în detaliu aceste întâlniri, dar este strivit de muncă, vizite, obligații.
Într-o însemnare din 5 decembrie Eliade observă că începe să se bucure de trecere pe lângă mai multe edituri pariziene. Îl amuză mai ales faptul că autori francezi, precum Dumezil, fac apel la el pentru a fi publicați. Chiar în acea zi îi propusese lui Pauwels, pentru Éditions du Seuil, cartea lui Cioran (e vorba de viitoarea Précis de décomposition, care pe atunci se numea Exercices négatifs), iar acesta a acceptat-o imediat. Entuziasmul lui Eliade era însă prematur. Peste patru luni Cioran îşi predă cartea la Gallimard, unde va apărea la sfârşitul anului 1949. Un destin asemănător a avut şi Secretul doctorului Honigberger.
După o lună de la trimiterea manuscrisului, la 1 martie 1947, Eliade primeşte răspunsul lui Pauwels. El se declară pasionat de povestea lui Zerlendi şi crede că ar putea atrage un public larg, însă e nemulțumit de calitatea traducerii, pe care o bănuieşte a fi inferioară originalului. De asemenea, îi mărturiseşte autorului că nu înțelege prea bine finalul nuvelei.
Aceasta e singura însemnare despre Pauwels selectată de Eliade în jurnalul publicat.10 Nu însă integral. Ultima ei parte dezvăluie sensul nebulosului final al Secretului doctorului Honigberger: "Am remarcat că foarte multă lume este tulburată sau chiar nesatisfăcută de sfârşit. Sensul mi se pare, totuşi, destul de clar: toate se petrec ca şi cum dr. Zerlendi ar fi intervenit prin mijloacele lui oculte ca să nimicească orice urmă de autentificare eventuală din partea autorului. D-na Zerlendi şi ceilalți se comportă ca nişte automate, urmând poruncile lui Zerlendi." Mărturisirea, atât de inechivocă, înlătură orice îndoială hermeneutică. Dar, faptul că Eliade a preferat să o elimine în 1973, când publică Fragments d’un journal, îşi are şi el partea lui de revelație: creatorul de fantastic nu vroia să strivească misterele, cu atât mai puțin cele obținute prin ambiguitate narativă. Se va răzgândi însă, peste câțiva ani, cu ocazia convorbirilor cu Claude-Henri Rocquet, căruia îi împărtăşeşte aceeaşi viziune asupra finalului.11
A doua zi îi trimite lui Pauwels o lungă scrisoare cu explicații despre sfârşitul nuvelei. În mod vădit, Eliade e nerăbdător să-şi vadă cartea acceptată şi publicată, dar răspunsul confratelui său francez se lasă aşteptat. La 6 aprilie se plânge în jurnal că i-a trimis trei scrisori, o telegramă şi traducerea franceză a nuvelei Nopți la Serampore fără să primească nici cea mai simplă confirmare. Aşteptarea devine aproape dramatică: simte că a pierdut două luni, timp în care alți editori îi cer cărți pe care le-ar putea tipări până la toamnă.
E cazul editurii Nagel, unde, la 8 aprilie, împreună cu Mariana Şora, îl întâlneşte pe directorul literar FranÎois Erval (un vechi emigrant ungur, care va conduce mai apoi colecția Idées la Gallimard). Acesta ar fi vrut să obțină exclusivitatea pentru întreaga sa operă literară. Mariana Şora propune să înceapă cu Maitreyi, dar Eliade ezită.
Secretul doctorului Honigberger se dovedeşte a face parte dintr-o strategie de afirmare în lumea culturală franceză. Mai precis, Eliade vrea să profite de voga postbelică a yogăi şi a Orientului pentru a-şi promova cărțile pe care le prețuieşte cel mai mult. Crede, aşadar, că se va impune repede dacă Techniques du Yoga, care trebuia să apară la Gallimard, va fi urmată imediat de Secretul doctorului Honigberger şi Şarpele (sau, eventual, de Maitreyi). Cu o singură condiție: să fie bine traduse şi să apară la o editură mare. E convins că aceste două cărți îl vor face suficient de bine cunoscut pentru a-şi putea plasa restul producției la orice editură ar dori. Eliade calculează: Nagel e o firmă mediocră. Gallimard e un început excelent, dar se mişcă încet şi, în plus, e deja pe cale să angajeze Tratatul de istorie a religiilor. Prin urmare, rămâne la opțiunea inițială pentru Seuil.
La 30 mai, aflând de la Gallimard că Tratatul nu va putea apare mai devreme de sfârşitul anului 1948, observă cu resemnare că aceasta amână cu cel puțin un an lansarea sa ca scriitor. Spera totuşi ca, între timp, să-şi găsească traducătorul ideal şi să scrie romanul cu care merită să-şi încerce norocul în Franța.
Traducerea lui Soucasse nu a mai apărut nici la Seuil, nici în altă parte. Jurnalul nu dă detalii despre finalul acestei afaceri. Aflăm doar că, la 18 septembrie, Eliade şi-a dat întâlnire cu Pauwels în redacția revistei Combat, dar nu ştim dacă era în legătură cu volumul pentru Seuil. Doar publicarea corespondenței celor doi va putea aduce mai multă lumină.
Fără a se demobiliza, Eliade apelează la alți prieteni literari pentru a plasa volumul la o editură. Georges Bataille îi dă speranțe, deşi – ocupat şi bolnav – nu reuşeşte să-l citească (4 martie 1948). Aimé Patri îl citeşte, dar găseşte traducerea oribilă, în contrast cu cele două nuvele care i se par excelente (26 iunie 1948). Exasperat, Eliade îşi notează în jurnal că, într-adevăr, îl urmăreşte nenorocul.
Până la urmă, traducerile franceze din literatura lui au debutat cu Maitreyi (Gallimard, 1950). Secretul doctorului Honigberger a apărut abia în 1956, la editura Stock, într-o nouă versiune semnată de profesorul Albert-Marie Schmidt.12 Specialist al Reformei şi al literaturii franceze din perioada Renaşterii, dar şi cunoscător al ocultismului, acesta nu era însă familiar cu limba română. A tradus aşadar, după ediția germană a lui Günther Spaltmann, publicată cu trei ani mai devreme la München. Aici concepția volumului suferise o răsturnare: piesa de rezistență nu mai era Secretul…, ci Nopți la Serampore, care a dobândit primordialitate şi în titlu. Aceeaşi structură va fi păstrată de edițiile engleză (1970) şi spaniolă (1981). Abia din 1983 noile traduceri vor restabili ordinea şi titlul inițiale.
S-ar putea presupune că inversarea ordinii respecta cronologia internă a nuvelelor. Credem însă că motivul a fost altul, căci stricta cronologie încalcă succesiunea ideatică. E mai probabil ca nedumeririle şi obiecțiile aduse finalului Secretului doctorului Honigberger să fi diminuat încrederea autorului în realizarea literară a nuvelei. E vorba de obiecții primite direct de la cititori, precum Louis Pauwels, căci Eliade nu cunoştea niciuna dintre recenziile volumului.13 Din păcate, nici corespondența cu Günther Spaltmann nu este deocamdată accesibilă, pentru a valida sau infirma presupunerea noastră.
Un alt fapt, însă, poate cel mai interesant din întreaga posteritate a Secretului doctorului Honigberger, vine să susțină această ipoteză.
Un epilog inedit
Scrisoarea lui Pauwels a declanşat un adevărat "blitz literar", reactualizând intenția lui Eliade din 1940 de a adăuga o a treia nuvelă ciclului fantastic indian. Iată ce îşi nota în jurnal la 2 martie: "Răspunzându-i lui Pauwels într-o lungă scrisoare, în care îi dădeam explicații necesare sfârşitului Secretului doctorului Honigberger, mă trezesc deodată imaginând o nouă nuvelă, care să plece exact de la nelămuriri lăsate de sfârşitul primei povestiri, care explică aceste nelămuririle şi deschide altele. Şi mă apuc pe la ceasurile 6 de scris, iar până la ora 1 noaptea (scăzând timpul pierdut cu masa la hotelul Gizei) scriu 10 pagini mici. Cred că e un bun început de povestire, dar nu ştiu nici cum o voi continua, nici cum o voi sfârşi. Simt doar nevoia de a o scrie (în loc de a adăoga câteva pagini la Secretul…)."
Deşi menirea nuvelei era de a explica nelămuririle din Secretul doctorului Honigberger, această operație trebuia să deschidă altele noi. Misterul nu se cuvenea distrus, ci numai transferat sau convertit.
A doua zi, muncind opt ore, a mai scris 17 pagini. Ca de obicei, Eliade îşi explorează propria fantezie pe măsură ce scrie: "Am descoperit câteva lucruri noi, dar nu ştiu încă ce se va întâmpla şi cum se va sfârşi." La 4 martie, lucrând până după miezul nopții, scrie ultimele opt pagini din nuvelă, căreia îi găsise şi un titlu: Post scriptum. O reflecție finală îl arată însă îndoindu-se de rezultat: "Nu îmi dau încă seama de valoarea ei."
Eliade pare mulțumit de a-şi fi terminat noua nuvelă în numai trei zile. Transcrierea ei va dura însă alte patru, până la 8 martie. Această operație nu era pentru el o simplă trecere "pe curat", ci o nouă redactare, implicând revizuiri şi, adesea, rescrierea unor întregi pasaje. Celelalte însemnări zilnice încadrează opera între evenimente biografice semnificative. Imediat după terminarea ei primeşte invitația lui Joachim Wach de a ține o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago. Transcrierea e finalizată cu o zi înaintea împlinirii simbolicei vârste de 40 de ani (Eliade credea că se născuse la 9 martie).
Despre existența nuvelei au ştiut doar foarte puțini: cei care au aflat direct de la autor sau aceia care, după moartea lui, au avut acces la jurnalul inedit. Printre primii cititori se numără şi esoteristul Mihail Vâlsan, după circa un an de la redactarea ei. Acesta îl caută la 7 februarie 1948 pentru a-l iscodi în ce măsură Secretul doctorului Honigberger se bazează pe un manuscris "autentic". Eliade îi dă să citească Post scriptum-ul, rezervându-şi confesiunea pentru mai târziu.
Manuscrisul Post scriptum-ului a fost identificat şi fotocopiat de Mac Linscott Ricketts după publicarea inventarului arhivei Eliade de la biblioteca Universității din Chicago, în vara anului 2008.14 Îi sunt îndatorat profesorului american pentru generozitatea cu care mi-a pus la dispoziție copia acestuia, alături de jurnalul parizian al anilor 1945-1948.
Manuscrisul cuprinde 35 de pagini de text, plus alte trei pagini conținând modificări ale unor fraze sau chiar întregi paragrafe. Scris cu creion negru pe hârtie albastră, cu o caligrafie grăbită, neglijentă, şi cu un foarte mare număr de prescurtări, el se dovedeşte a fi prima redactare a nuvelei, ale cărei trei etape sunt însemnate în jurnal. Versiunea transcrisă nu apare în inventarul arhivei. Deşi acesta e departe de a fi perfect, probabil ea lipseşte cu totul.
E posibil, aşadar, ca noua nuvelă să fi fost predată – chiar în martie 1947 – lui Jacques Soucasse pentru a fi tradusă şi inclusă în volum alături de celelalte două. Putem împinge şi mai departe această ipoteză: în loc de a satisface nedumeririle legate de finalul Secretului doctorului Honigberger, Post scriptum-ul l-a dezamăgit pe Pauwels şi, prin urmare, a anulat şansele publicării cărții la editura Seuil. Cu siguranță el l-a dezamăgit pe autor, care a înmormântat manuscrisul, trecându-l sub tăcere atât în Memorii cât şi în Jurnalul publicat.
Scrisoarea lui Pauwels?
Noua nuvelă începe printr-o confesiune – narcisică – despre cititorii care l-au urmărit multă vreme, "aproape zilnic", prin scrisori şi telefoane, cerând lămuriri asupra sfârşitului Secretului doctorului Honigberger. De ce se prefăcuse doamna Zerlendi că nu îl mai cunoaşte? Unde dispăruse acea imensă bibliotecă în care lucrase? Erau doamna Zerlendi şi fiica ei cu adevărat aceleaşi personaje la începutul şi la sfârşitul nuvelei? Nu cumva suferise o halucinație? Sau poate avusese halucinații la început, când i se părea că lucrează într-o vastă bibliotecă?
Eliade răspundea ocazional la telefon, dând diferite explicații de la caz la caz: fie că nu ştie nici el prea bine ce s-a întâmplat, fie că îi e teamă să dezvăluie cheia secretelor, fie că nu se simte dezlegat să o facă, fie că autorul trebuie să-şi silească cititorii să gândească pe cont propriu, fie, în fine, că într-o nuvelă fantastică imaginația îşi impune legile ei, autorul având doar obligația de a o face veridică, nu de a-i găsi explicații raționaliste.
Într-o zi a primit însă o scrisoare cu adevărat interesantă, de la un necunoscut ce semna cu inițialele X.Y. Întrucât aceasta ar putea fi calchiată după epistola lui Pauwels, ea merită reprodusă integral:
"Nu mă interesează autenticitatea sau inautenticitatea narațiunii d-stră. Fiind prin natura mea sceptic, nu m-am mirat şi îmi este perfect indiferent dacă doctorul Zerlendi a existat sau nu, dacă a practicat sau nu yoga, sau dacă a izbutit sau nu să se facă nevăzut şi să ajungă prin stranii mijloace în Shambhala. Dacă d-stră mi-ați afirma că tot ce ați scris este adevărat, v-aş crede pe cuvânt, dar interesul meu pentru povestirea d-stră nu ar creşte întru nimic. V-ați aştepta să-l atragă şi, dimpotrivă, ar dispărea. Nu, nu pot spune astea. Autenticitatea aventurilor lui Zerlendi sau autenticitatea aventurilor
d-stră n-ar putea influența asupra plăcerii şi interesului cu care recitesc această povestire. Ceea ce mă interesează este, repet, pur şi simplu modalitatea ei literară. Şi în această privință aş vrea să vă fac câteva observații."
Următorul paragraf a fost anulat de Eliade: "D-stră sunteți în acelaşi timp orientalist şi scriitor. Cititorul literaturii d-stră ştie, chiar dacă nu le-a cetit, că ați scris mai multe lucrări despre yoga şi filosofia indiană. Deci acest cititor neprevenit se simte obligat să creadă tot ce scrieți despre tehnica yogină în operele d-stră de imaginație. Cu alte cuvinte, prestigiul d-stră ştiințific îi forțează oarecum adeziunea şi la operele de imaginație. Dacă eu sau altul ar fi scris Secretul doctorului Honigberger, nimeni nu ar fi fost turburat, pentru că n-am fost în India, n-am învățat sanskrita şi nu m-am ocupat cu filosofia şi mistica indiană. Mă întreb însă dacă scriitorul din
d-stră are acest drept de a profita de pe urma eforturilor orientalistului. De aceea cred că această parte a literaturii d-stră în care folosiți experiența indiană introduce un element echivoc de care probabil n-ați avea nevoie."
Scrisoarea continuă: "Sfârşitul nuvelei este prea abrupt şi cetitorul nu ştie ce să creadă. Nu pun la îndoială dreptul autorului de a spune ce vrea şi cât vrea. Dar nuvela d-stră e fantastică numai cât priveşte conținutul ei; ca structură este tot ce poate fi mai realist şi, dacă vreți, mai logic. D-stră scrieți despre evenimente şi accidente extraordinare cu aceeaşi luciditate şi acelaşi realism cu care ați povesti cea mai banală întâmplare.
Limpiditatea asta, însă, vă creează şi anumite obligații. Nu mai aveți dreptul – scriind aşa cum ați ales să scrieți aventurile doctorului Honigberger – să lăsați pe cititor nedumerit. Eu nu spun că ați fi obligat
să-i oferiți cu orice preț o explicație raționalistă, pe care chiar şi omul de pe stradă ar accepta-o. Dar sunteți obligat să-i spuneți ce credeți d-stră că s-a putut întâmpla. Pe de o parte, pentru că ați ales acest fel de a scrie: clar, realist, autentic. Pe de altă parte, pentru că sunteți un scriitor dublat de un orientalist şi, deci, în măsură să explicați propriile creații de imaginație. Dacă nuvela ar fi scrisă de mine sau de altul ca mine, cititorii nelămuriți ar fi putut considera încă o speranță: că ar putea să conteze pe d-stră, întrebându-vă ce credeți despre o asemenea povestire etc. Ați fost în India şi v-ați ocupat cu problemele filosofiei şi misticii indiene. Or, scrisă de d-stră şi lăsată fără explicații, nuvela prezintă aproape un secret total. Spuneți-ne măcar ce credeți d-stră că s-ar fi putut întâmpla. Scrieți un post-scriptum. Sau mai exact: invitați pe indianist să-şi spună părerea asupra creației literare a omonimului său."
Deşi obiecțiile misteriosului X.Y. i se par în bună parte juste, Eliade nu putea da curs sugestiilor sale. O exegeză la o povestire fantastică, de orice natură ar fi fost ea, era ultimul lucru la care se gândea. Îşi impusese de mult timp, ca principiu, să nu confunde rigoarea cercetărilor sale teoretice cu libertatea pe care i-o îngăduiau creațiile literare. Afirmația exprimă un adevăr biografic. A existat totuşi o excepție, cu câțiva ani mai devreme, când, la cererea editorului său, adăugase o exegeză magică la ciclul romanesc Întoarcerea din rai – Huliganii – Viață nouă.
Tulburat totuşi de propunerea cititorului necunoscut, îi scrie pe loc pentru a-l întreba ce crede el că s-ar fi putut întâmpla. În mod straniu, ca în cazul lui Pauwels – deşi acest lucru se va întâmpla puțin mai târziu –, X.Y. nu a răspuns nici la prima, nici la a doua scrisoare. Deşi minoră, circumstanța e unul dintre curioasele cazuri de anticipare cu care e presărată literatura lui Eliade.
Ideea unei prefețe la 35 de ani în Orient
După o bună bucată de vreme, când uitase deja de insolita scrisoare, primeşte telefonul unui cititor din Braşov. Acesta reprezenta un editor local, care, profitând probabil de efemera actualitate a numelui lui Honigberger, intenționa să publice o traducere a cărții Thirty-five years in the East şi, în acest scop, îi solicita o prefață. Vom afla în cursul povestirii că se întâmpla în martie 1940, la două luni (sic!) de la apariția Secretului doctorului Honigberger.
Sedus de idee, Eliade acceptă să-l întâlnească. Avea destul material despre viața şi operele medicului braşovean pentru a scrie o bună prefață. Iar ocazia i se părea cel mai potrivit pretext pentru a lămuri o seamă de lucruri în privința nuvelei. Nu ştim deocamdată mai mult despre intențiile sale pentru că, în acest loc, şapte rânduri din copia manuscrisului sunt în mare parte ilizibile. Ele sunt urmate de fraza: "Şi puteam face asta fără să am aerul că procedez la hermeneutica propriei mele creații literare."
A doua zi, însă, la întâlnire se prezintă o tânără – doamna T. –, care îşi cere scuze că a trebuit să recurgă la un asemenea subterfugiu pentru a-l putea întâlni. Intenția editorului din Braşov era reală, dar nu atât de iminentă.
Primele observații ale vizitatoarei se îndreaptă asupra bibliotecii lui Eliade, de la care discuția alunecă inevitabil spre biblioteca lui Zerlendi, cu al cărei conținut tânăra arăta o suspectă familiaritate. Intrigat de originea acestei curiozități bibliofile, Eliade află că stă de vorbă cu un anticar; mai precis, doamna T. îl ajuta pe tatăl ei, care se ocupă cu anticariatul de carte rară, urmărind la Bucureşti şi în alte locuri desfacerea bibliotecilor importante. Conversația se învârte în jurul aceleiaşi teme. Exprimându-şi mâhnirea pentru dispariția bibliotecii din strada S., tânăra îi reproşează că are şi el o parte de vină în această incomensurabilă pierdere. Biblioteca ar fi fost o excelentă afacere pentru un anticar. Ea comentează întâmplările din nuvelă, în special sustragerea jurnalului lui Zerlendi, ca şi cum s-ar fi petrecut în realitate. Observația lui Eliade că e vorba de o ficțiune rămâne fără efectul scontat: "Evident, dacă d-stră o afirmați cu atâta tărie, nu mă îndoiesc că sunt creația imaginației. Dar asta nu scuză vina pe care o purtați..." ş…ț "toată catastrofa se datorează curiozității d-stră. Adică faptului că sunteți şi scriitor. Doamna Zerlendi crezuse potrivit că s-ar putea adresa savantului, autorului studiilor despre yoga şi mistica indiană. Uitase, dar, că sunteți un scriitor şi încă un scriitor autenticist, care foloseşte în cărțile sale exclusiv materiale autentice. Păcat, tare păcat…"
De aici conversația trece la jurnalul intim al lui Eliade, din care acesta publicase mai multe fragmente. E vorba, fără îndoială, de volumul Şantier. Doamna T. e curioasă să ştie dacă îl ține în bibliotecă, însă Eliade se eschivează cu o glumă despre jurnalul lui Zerlendi. Reacția ei e din nou deconcertantă: "Inutil să vă explic mai întâi că voiam să ştiu dacă păstrați jurnalul lui Zerlendi în biblioteca asta. Şi, pentru că m-ați descurajat, n-are nici un rost să mai continuu."
În cele din urmă, insolitul personaj îi mărturiseşte motivul vizitei: are nevoie de judecata autorului într-un rămăşag pe care îl făcuse cu o prietenă asupra finalului nuvelei.
LIVIU BORDAŞ
Lui Mac Ricketts, care mi-a deschis noi porți spre misterele manuscriselor lui Eliade.
Secretul doctorului Honigberger
În anul 1911, un fost comisar de poliție din Bucureşti relata, într-un capitol al memoriilor sale, cazul furtului de la familia Zerlendi, care fusese celebru în epocă.1 În cele ce urmează ne vom ocupa de alte dispariții din casa de pe strada S., al căror mister a rămas nedezlegat până în ziua de azi.
Povestea lor a fost transpusă de Mircea Eliade, la sfârşitul anului 19392, în binecunoscuta nuvelă care atribuie doctorului braşovean Johann Martin Honigberger preocupări ocultiste şi un emul yoghin în Bucureşti. Prima versiune a apărut, cu titlul Tărâmul nevăzut, în numerele din martie şi aprilie 1940 ale Revistei Fundațiilor Regale. La 19 aprilie Eliade pleacă spre Londra pentru a-şi ocupa postul la Legația României. Nu înainte însă de a preda editurii Socec volumul Secretul doctorului Honigberger, cuprinzând versiunea lărgită a nuvelei, alături de o altă povestire fantastică scrisă la începutul acelui an, Nopți la Serampore.3 Judecând după primele recenzii, cartea a ieşit pe piață la începutul lunii iulie.
Până de curând, receptarea critică şi exegeza Secretului doctorului Honigberger au avut în vedere doar textul din acest volum. Chiar şi existența unei prime versiuni, diferită de cea definitivă, a rămas fără consecințe. Ce să mai spunem despre confruntarea cu manuscrisul, lux pe care şi-l permit doar redactorii edițiilor critice. Iar ediția critică a operei literare eliadeşti s-a împotmolit la începutul ei. Încă nu s-a găsit nimeni vrednic să reia munca primului editor, secerat înainte de a reuşi să publice cel de-al treilea volum al ei, care, în aceste circumstanțe, a şi dispărut.
Manuscrisul nuvelei a fost descoperit de Mircea Handoca, pe la mijlocul anilor ’70, într-un anticariat din Bucureşti.4 Curios să-l confrunt cu versiunile tipărite, i-am scris posesorului. Am aflat însă că şi acesta dispăruse: el ar fi fost reținut la frontiera României, în 1985, când Handoca s-a dus la Paris să-l întâlnească pe Eliade, iar la întoarcere nu a mai reuşit să-l recupereze. Dacă aşa stau lucrurile, e foarte probabil ca povestea lui Honigberger şi a lui Zerlendi să fi sfârşit prin a spori corola de secrete din arhivele Securității.
O prefață inedită
Cu câțiva ani în urmă, cercetând mai cu atenție manuscrisele lui Eliade de la Biblioteca Academiei Române, am descoperit cu surpriză că ultima pagină din ms. rom. 5962 (f. 134) – în care fuseseră legate jurnalele sale din perioada 1921-1923 – conținea începutul unei prefețe pentru volumul Secretul doctorului Honigberger. Textul e scris foarte citeț, cu numai două ştersături, şi nu poartă nici un titlu:
"După ce am tipărit povestea doctorului Zerlendi în două numere consecutive din Revista Fundațiilor Regale, o seamă de prieteni m-au întrebat dacă n-am cunoscut asemenea întâmplări ciudate în cei trei ani petrecuți în India. Am mărturisit, cred, şi cu alt prilej, că anumite motive
m-au împiedicat, vreme îndelungată, să vorbesc despre întâmplările stranii din viața mea, mai ales în legătură cu India. În afară de aceasta, mi se părea impudic să repet şi eu – ca atâția alți europeni întorşi din Orient – locurile comune ale literaturii de călătorii asupra miracolului oriental. Am preferat aşadar, să povestesc unele întâmplări de tinerețe şi să public o serie de lucrări tehnice în legătură cu filozofia şi mistica indiană, îndestul de aride ca să ridice între mine şi eventualii amatori de revelații senzaționale un meterez cu neputință de trecut.
Datorită unor împrejurări asupra cărora sunt nevoit să păstrez încă tăcere, m-am hotărât acum să povestesc câteva asemenea întâmplări, în aparență neînțelese, la care oarecum fără voia mea am luat şi eu parte. Trebuie să adaog, însă, că voi spune atâta cât socotesc eu că pot spune, şi că nu sunt dispus, sub nici un motiv, să dau lămuriri suplimentare, aşa cum mi s-au cerut din mai multe părți, în legătură cu dispariția doctorului Zerlendi."
Trei asteriscuri în josul paginii arată că cele două paragrafe reprezentau doar o primă secțiune a prefeței. Nu ştim dacă a fost continuată, după cum nu cunoaştem nici motivul pentru care Eliade a renunțat la publicarea ei. Putem doar bănui că, în graba plecării, nu a mai avut timp să o încheie.
În momentul în care punea pe hârtie acest început de prefață, ultima parte a Tărâmului nevăzut abia ieşise de sub tipar. E interesant de ştiut că deja i se cereau, din mai multe părți, lămuriri suplimentare asupra dispariției doctorului Zerlendi. Precum înainte vreme, când refuzase să devină un autor pentru amatorii de revelații senzaționale sau pentru clienții "miracolului oriental", Eliade anunță răspicat că nu vrea să spună mai mult decât consideră că poate spune. Venind într-un context meta-literar, această afirmație îl îndeamnă pe cititor să o primească nu ca pe o tehnică de prelungire a misterului, ci ca pe un fapt biografic. Eliade ştia însă că tipul de scriitură pe care îl practica în mod explicit, amestecând autobiograficul cu fantezia, va întreține nesiguranța cititorului, care nu va ştii dacă autorul nu poate sau nu vrea să spună mai mult. El e lăsat în continuare în cercul vicios al misterului artificial, precum în versurile din Shambhala lui Doru Stănculescu: "Cât aş vrea, de-aş putea să vreau. Ce-aş putea să vreau, de-aş putea."
Aceeaşi întrebare se poate adresa "împrejurărilor" care l-au determinat să scrie cele două nuvele, asupra cărora pretindea că se simte încă obligat să păstreze tăcerea. Adverbul de mod (de durată), a devenit însă unul de timp (de eternitate), căci tăcerea a fost păstrată pentru totdeauna.
O nouă nuvelă
Totuşi, intenția de a scrie o prefață arată că Eliade ținea să revină asupra misterelor pe care le crease. Acelaşi lucru îl indică proiectul de a adăuga o a treia nuvelă cu ocazia unei viitoare reeditării a volumului, aşa cum îi comunica lui Alexandru Rosetti, la numai o lună de la apariția acestuia.5 Proiectul unei noi nuvele nu îşi găseşte confirmarea în altă parte, dar motivul este mai degrabă sărăcia surselor biografice din acea perioadă: în Anglia Eliade a întrerupt jurnalul6, iar din corespondența londoneză au fost publicate doar şapte scrisori. Pe de altă parte, Al. Rosetti – director al Editurii Fundațiilor Regale pentru Literatură şi Artă – devenise un fel de protector politic şi patron cultural al său, după ieşirea din lagărul de la Miercurea Ciuc. El i-a asigurat reîntoarcerea la Revista Fundațiilor Regale şi tot el l-a ajutat să obțină postul de la Londra. Aşadar, afirmațiile din scrisorile adresate lui se cuvin luate cu toată greutatea pe care le-o acordă Eliade.
Socec nu a mai fost însă interesat să reediteze volumul. În ianuarie 1944 i-l cere Petre Georgescu-Delafras, patronul editurii Cugetarea, dar intenția acestuia de a-l publica în acel an nu s-a materializat.7 Eliade reia ideea în vara anului 1946. Motivul principal fiind jena financiară în care se afla, el îşi propune doar o retipărire rapidă a primei ediții.8 Proiectul a eşuat din nou, de această dată din cauze politice uşor de bănuit.
O traducere încă necunoscută
Nici publicarea primei versiuni franceze a cărții, întreprinsă peste puțin timp, nu s-a concretizat. Ea se datora lui Jacques Soucasse, unul dintre primii traducători folosiți de Eliade în Franța, personaj cu deschideri metapsihice, care i se părea atât de interesant încât vroia să-l folosească în nuvelele sale.9 Jurnalul inedit oferă detalii necunoscute asupra demersurilor legate de această primă tălmăcire.
De această dată contextul este cel al eforturilor lui Eliade de a se afirma în Franța. Ispitit de a scrie literatură, la 22 iulie 1946 îşi notează în jurnal că numai dorința de a fi descoperit de Sorbona îl împiedică deocamdată să-şi publice în franceză vechile romane. La 28 iulie se hotărăşte totuşi să dea spre traducere un volum de nuvele fantastice alcătuit din Secretul doctorului Honigberger (se înțelege, cartea de la Socec) şi alte câteva, publicate sau inedite. Această din urmă precizare e stranie, căci Eliade nu publicase între timp nici o nuvelă. Probabil se gândea la Şarpele, care apăruse cu falsul subtitlu "roman". Dintre bucățile inedite, menționează Un om mare şi o povestire fără titlu, amândouă scrise în 1945.
Nu mai aflăm nimic despre proiectatul volum până la 30 ianuarie 1947, când Eliade citeşte emoționat versiunea franceză a nuvelei Secretul doctorului Honigberger: "Nu ştiu în ce măsură este o traducere frumoasă; dar e exactă, şi citind-o, simțeam cum mă interesează, cum mă pasionează, chiar. Greu de crezut că o asemenea carte va trece neobservată în Franța – şi mai apoi, în lume. Aş avea prea mult nenoroc..."
Pentru publicarea volumului Eliade recurge la ajutorul lui Louis Pauwels, căruia îi trimite spre lectură traducerea lui Soucasse. Spera să fie acceptată de editura Seuil, unde Pauwels tocmai debutase cu romanul Saint quelqu'un (1946). Îl cunoscuse chiar prin lectura acestei cărți, la 10 octombrie 1946, care l-a impresionat prin subiectul ei "metapsihic". Eliade observă că autorul citise cărți despre yoga şi tantrism, dar nu a înțeles ideile, tehnicile şi spiritul yogăi tantrice. De la Philippe Lavastine aflase că acesta lucra la un nou volum, Adieu, Occident!, după care intenționează să părăsească totul şi să se stabilească în India. Probabil prin intermediul celui din urmă îl va şi întâlni pe mai tânărul confrate francez. La 22 noiembrie îşi notează în grabă despre grupul de la revista literară Franchise – Pauwels, Lavastine Jean Silvert şi alții –, care se reunea serile la cafeneaua-librărie L’Arc-en-Ciel. Ar fi vrut să consemneze în detaliu aceste întâlniri, dar este strivit de muncă, vizite, obligații.
Într-o însemnare din 5 decembrie Eliade observă că începe să se bucure de trecere pe lângă mai multe edituri pariziene. Îl amuză mai ales faptul că autori francezi, precum Dumezil, fac apel la el pentru a fi publicați. Chiar în acea zi îi propusese lui Pauwels, pentru Éditions du Seuil, cartea lui Cioran (e vorba de viitoarea Précis de décomposition, care pe atunci se numea Exercices négatifs), iar acesta a acceptat-o imediat. Entuziasmul lui Eliade era însă prematur. Peste patru luni Cioran îşi predă cartea la Gallimard, unde va apărea la sfârşitul anului 1949. Un destin asemănător a avut şi Secretul doctorului Honigberger.
După o lună de la trimiterea manuscrisului, la 1 martie 1947, Eliade primeşte răspunsul lui Pauwels. El se declară pasionat de povestea lui Zerlendi şi crede că ar putea atrage un public larg, însă e nemulțumit de calitatea traducerii, pe care o bănuieşte a fi inferioară originalului. De asemenea, îi mărturiseşte autorului că nu înțelege prea bine finalul nuvelei.
Aceasta e singura însemnare despre Pauwels selectată de Eliade în jurnalul publicat.10 Nu însă integral. Ultima ei parte dezvăluie sensul nebulosului final al Secretului doctorului Honigberger: "Am remarcat că foarte multă lume este tulburată sau chiar nesatisfăcută de sfârşit. Sensul mi se pare, totuşi, destul de clar: toate se petrec ca şi cum dr. Zerlendi ar fi intervenit prin mijloacele lui oculte ca să nimicească orice urmă de autentificare eventuală din partea autorului. D-na Zerlendi şi ceilalți se comportă ca nişte automate, urmând poruncile lui Zerlendi." Mărturisirea, atât de inechivocă, înlătură orice îndoială hermeneutică. Dar, faptul că Eliade a preferat să o elimine în 1973, când publică Fragments d’un journal, îşi are şi el partea lui de revelație: creatorul de fantastic nu vroia să strivească misterele, cu atât mai puțin cele obținute prin ambiguitate narativă. Se va răzgândi însă, peste câțiva ani, cu ocazia convorbirilor cu Claude-Henri Rocquet, căruia îi împărtăşeşte aceeaşi viziune asupra finalului.11
A doua zi îi trimite lui Pauwels o lungă scrisoare cu explicații despre sfârşitul nuvelei. În mod vădit, Eliade e nerăbdător să-şi vadă cartea acceptată şi publicată, dar răspunsul confratelui său francez se lasă aşteptat. La 6 aprilie se plânge în jurnal că i-a trimis trei scrisori, o telegramă şi traducerea franceză a nuvelei Nopți la Serampore fără să primească nici cea mai simplă confirmare. Aşteptarea devine aproape dramatică: simte că a pierdut două luni, timp în care alți editori îi cer cărți pe care le-ar putea tipări până la toamnă.
E cazul editurii Nagel, unde, la 8 aprilie, împreună cu Mariana Şora, îl întâlneşte pe directorul literar FranÎois Erval (un vechi emigrant ungur, care va conduce mai apoi colecția Idées la Gallimard). Acesta ar fi vrut să obțină exclusivitatea pentru întreaga sa operă literară. Mariana Şora propune să înceapă cu Maitreyi, dar Eliade ezită.
Secretul doctorului Honigberger se dovedeşte a face parte dintr-o strategie de afirmare în lumea culturală franceză. Mai precis, Eliade vrea să profite de voga postbelică a yogăi şi a Orientului pentru a-şi promova cărțile pe care le prețuieşte cel mai mult. Crede, aşadar, că se va impune repede dacă Techniques du Yoga, care trebuia să apară la Gallimard, va fi urmată imediat de Secretul doctorului Honigberger şi Şarpele (sau, eventual, de Maitreyi). Cu o singură condiție: să fie bine traduse şi să apară la o editură mare. E convins că aceste două cărți îl vor face suficient de bine cunoscut pentru a-şi putea plasa restul producției la orice editură ar dori. Eliade calculează: Nagel e o firmă mediocră. Gallimard e un început excelent, dar se mişcă încet şi, în plus, e deja pe cale să angajeze Tratatul de istorie a religiilor. Prin urmare, rămâne la opțiunea inițială pentru Seuil.
La 30 mai, aflând de la Gallimard că Tratatul nu va putea apare mai devreme de sfârşitul anului 1948, observă cu resemnare că aceasta amână cu cel puțin un an lansarea sa ca scriitor. Spera totuşi ca, între timp, să-şi găsească traducătorul ideal şi să scrie romanul cu care merită să-şi încerce norocul în Franța.
Traducerea lui Soucasse nu a mai apărut nici la Seuil, nici în altă parte. Jurnalul nu dă detalii despre finalul acestei afaceri. Aflăm doar că, la 18 septembrie, Eliade şi-a dat întâlnire cu Pauwels în redacția revistei Combat, dar nu ştim dacă era în legătură cu volumul pentru Seuil. Doar publicarea corespondenței celor doi va putea aduce mai multă lumină.
Fără a se demobiliza, Eliade apelează la alți prieteni literari pentru a plasa volumul la o editură. Georges Bataille îi dă speranțe, deşi – ocupat şi bolnav – nu reuşeşte să-l citească (4 martie 1948). Aimé Patri îl citeşte, dar găseşte traducerea oribilă, în contrast cu cele două nuvele care i se par excelente (26 iunie 1948). Exasperat, Eliade îşi notează în jurnal că, într-adevăr, îl urmăreşte nenorocul.
Până la urmă, traducerile franceze din literatura lui au debutat cu Maitreyi (Gallimard, 1950). Secretul doctorului Honigberger a apărut abia în 1956, la editura Stock, într-o nouă versiune semnată de profesorul Albert-Marie Schmidt.12 Specialist al Reformei şi al literaturii franceze din perioada Renaşterii, dar şi cunoscător al ocultismului, acesta nu era însă familiar cu limba română. A tradus aşadar, după ediția germană a lui Günther Spaltmann, publicată cu trei ani mai devreme la München. Aici concepția volumului suferise o răsturnare: piesa de rezistență nu mai era Secretul…, ci Nopți la Serampore, care a dobândit primordialitate şi în titlu. Aceeaşi structură va fi păstrată de edițiile engleză (1970) şi spaniolă (1981). Abia din 1983 noile traduceri vor restabili ordinea şi titlul inițiale.
S-ar putea presupune că inversarea ordinii respecta cronologia internă a nuvelelor. Credem însă că motivul a fost altul, căci stricta cronologie încalcă succesiunea ideatică. E mai probabil ca nedumeririle şi obiecțiile aduse finalului Secretului doctorului Honigberger să fi diminuat încrederea autorului în realizarea literară a nuvelei. E vorba de obiecții primite direct de la cititori, precum Louis Pauwels, căci Eliade nu cunoştea niciuna dintre recenziile volumului.13 Din păcate, nici corespondența cu Günther Spaltmann nu este deocamdată accesibilă, pentru a valida sau infirma presupunerea noastră.
Un alt fapt, însă, poate cel mai interesant din întreaga posteritate a Secretului doctorului Honigberger, vine să susțină această ipoteză.
Un epilog inedit
Scrisoarea lui Pauwels a declanşat un adevărat "blitz literar", reactualizând intenția lui Eliade din 1940 de a adăuga o a treia nuvelă ciclului fantastic indian. Iată ce îşi nota în jurnal la 2 martie: "Răspunzându-i lui Pauwels într-o lungă scrisoare, în care îi dădeam explicații necesare sfârşitului Secretului doctorului Honigberger, mă trezesc deodată imaginând o nouă nuvelă, care să plece exact de la nelămuriri lăsate de sfârşitul primei povestiri, care explică aceste nelămuririle şi deschide altele. Şi mă apuc pe la ceasurile 6 de scris, iar până la ora 1 noaptea (scăzând timpul pierdut cu masa la hotelul Gizei) scriu 10 pagini mici. Cred că e un bun început de povestire, dar nu ştiu nici cum o voi continua, nici cum o voi sfârşi. Simt doar nevoia de a o scrie (în loc de a adăoga câteva pagini la Secretul…)."
Deşi menirea nuvelei era de a explica nelămuririle din Secretul doctorului Honigberger, această operație trebuia să deschidă altele noi. Misterul nu se cuvenea distrus, ci numai transferat sau convertit.
A doua zi, muncind opt ore, a mai scris 17 pagini. Ca de obicei, Eliade îşi explorează propria fantezie pe măsură ce scrie: "Am descoperit câteva lucruri noi, dar nu ştiu încă ce se va întâmpla şi cum se va sfârşi." La 4 martie, lucrând până după miezul nopții, scrie ultimele opt pagini din nuvelă, căreia îi găsise şi un titlu: Post scriptum. O reflecție finală îl arată însă îndoindu-se de rezultat: "Nu îmi dau încă seama de valoarea ei."
Eliade pare mulțumit de a-şi fi terminat noua nuvelă în numai trei zile. Transcrierea ei va dura însă alte patru, până la 8 martie. Această operație nu era pentru el o simplă trecere "pe curat", ci o nouă redactare, implicând revizuiri şi, adesea, rescrierea unor întregi pasaje. Celelalte însemnări zilnice încadrează opera între evenimente biografice semnificative. Imediat după terminarea ei primeşte invitația lui Joachim Wach de a ține o serie de prelegeri la Universitatea din Chicago. Transcrierea e finalizată cu o zi înaintea împlinirii simbolicei vârste de 40 de ani (Eliade credea că se născuse la 9 martie).
Despre existența nuvelei au ştiut doar foarte puțini: cei care au aflat direct de la autor sau aceia care, după moartea lui, au avut acces la jurnalul inedit. Printre primii cititori se numără şi esoteristul Mihail Vâlsan, după circa un an de la redactarea ei. Acesta îl caută la 7 februarie 1948 pentru a-l iscodi în ce măsură Secretul doctorului Honigberger se bazează pe un manuscris "autentic". Eliade îi dă să citească Post scriptum-ul, rezervându-şi confesiunea pentru mai târziu.
Manuscrisul Post scriptum-ului a fost identificat şi fotocopiat de Mac Linscott Ricketts după publicarea inventarului arhivei Eliade de la biblioteca Universității din Chicago, în vara anului 2008.14 Îi sunt îndatorat profesorului american pentru generozitatea cu care mi-a pus la dispoziție copia acestuia, alături de jurnalul parizian al anilor 1945-1948.
Manuscrisul cuprinde 35 de pagini de text, plus alte trei pagini conținând modificări ale unor fraze sau chiar întregi paragrafe. Scris cu creion negru pe hârtie albastră, cu o caligrafie grăbită, neglijentă, şi cu un foarte mare număr de prescurtări, el se dovedeşte a fi prima redactare a nuvelei, ale cărei trei etape sunt însemnate în jurnal. Versiunea transcrisă nu apare în inventarul arhivei. Deşi acesta e departe de a fi perfect, probabil ea lipseşte cu totul.
E posibil, aşadar, ca noua nuvelă să fi fost predată – chiar în martie 1947 – lui Jacques Soucasse pentru a fi tradusă şi inclusă în volum alături de celelalte două. Putem împinge şi mai departe această ipoteză: în loc de a satisface nedumeririle legate de finalul Secretului doctorului Honigberger, Post scriptum-ul l-a dezamăgit pe Pauwels şi, prin urmare, a anulat şansele publicării cărții la editura Seuil. Cu siguranță el l-a dezamăgit pe autor, care a înmormântat manuscrisul, trecându-l sub tăcere atât în Memorii cât şi în Jurnalul publicat.
Scrisoarea lui Pauwels?
Noua nuvelă începe printr-o confesiune – narcisică – despre cititorii care l-au urmărit multă vreme, "aproape zilnic", prin scrisori şi telefoane, cerând lămuriri asupra sfârşitului Secretului doctorului Honigberger. De ce se prefăcuse doamna Zerlendi că nu îl mai cunoaşte? Unde dispăruse acea imensă bibliotecă în care lucrase? Erau doamna Zerlendi şi fiica ei cu adevărat aceleaşi personaje la începutul şi la sfârşitul nuvelei? Nu cumva suferise o halucinație? Sau poate avusese halucinații la început, când i se părea că lucrează într-o vastă bibliotecă?
Eliade răspundea ocazional la telefon, dând diferite explicații de la caz la caz: fie că nu ştie nici el prea bine ce s-a întâmplat, fie că îi e teamă să dezvăluie cheia secretelor, fie că nu se simte dezlegat să o facă, fie că autorul trebuie să-şi silească cititorii să gândească pe cont propriu, fie, în fine, că într-o nuvelă fantastică imaginația îşi impune legile ei, autorul având doar obligația de a o face veridică, nu de a-i găsi explicații raționaliste.
Într-o zi a primit însă o scrisoare cu adevărat interesantă, de la un necunoscut ce semna cu inițialele X.Y. Întrucât aceasta ar putea fi calchiată după epistola lui Pauwels, ea merită reprodusă integral:
"Nu mă interesează autenticitatea sau inautenticitatea narațiunii d-stră. Fiind prin natura mea sceptic, nu m-am mirat şi îmi este perfect indiferent dacă doctorul Zerlendi a existat sau nu, dacă a practicat sau nu yoga, sau dacă a izbutit sau nu să se facă nevăzut şi să ajungă prin stranii mijloace în Shambhala. Dacă d-stră mi-ați afirma că tot ce ați scris este adevărat, v-aş crede pe cuvânt, dar interesul meu pentru povestirea d-stră nu ar creşte întru nimic. V-ați aştepta să-l atragă şi, dimpotrivă, ar dispărea. Nu, nu pot spune astea. Autenticitatea aventurilor lui Zerlendi sau autenticitatea aventurilor
d-stră n-ar putea influența asupra plăcerii şi interesului cu care recitesc această povestire. Ceea ce mă interesează este, repet, pur şi simplu modalitatea ei literară. Şi în această privință aş vrea să vă fac câteva observații."
Următorul paragraf a fost anulat de Eliade: "D-stră sunteți în acelaşi timp orientalist şi scriitor. Cititorul literaturii d-stră ştie, chiar dacă nu le-a cetit, că ați scris mai multe lucrări despre yoga şi filosofia indiană. Deci acest cititor neprevenit se simte obligat să creadă tot ce scrieți despre tehnica yogină în operele d-stră de imaginație. Cu alte cuvinte, prestigiul d-stră ştiințific îi forțează oarecum adeziunea şi la operele de imaginație. Dacă eu sau altul ar fi scris Secretul doctorului Honigberger, nimeni nu ar fi fost turburat, pentru că n-am fost în India, n-am învățat sanskrita şi nu m-am ocupat cu filosofia şi mistica indiană. Mă întreb însă dacă scriitorul din
d-stră are acest drept de a profita de pe urma eforturilor orientalistului. De aceea cred că această parte a literaturii d-stră în care folosiți experiența indiană introduce un element echivoc de care probabil n-ați avea nevoie."
Scrisoarea continuă: "Sfârşitul nuvelei este prea abrupt şi cetitorul nu ştie ce să creadă. Nu pun la îndoială dreptul autorului de a spune ce vrea şi cât vrea. Dar nuvela d-stră e fantastică numai cât priveşte conținutul ei; ca structură este tot ce poate fi mai realist şi, dacă vreți, mai logic. D-stră scrieți despre evenimente şi accidente extraordinare cu aceeaşi luciditate şi acelaşi realism cu care ați povesti cea mai banală întâmplare.
Limpiditatea asta, însă, vă creează şi anumite obligații. Nu mai aveți dreptul – scriind aşa cum ați ales să scrieți aventurile doctorului Honigberger – să lăsați pe cititor nedumerit. Eu nu spun că ați fi obligat
să-i oferiți cu orice preț o explicație raționalistă, pe care chiar şi omul de pe stradă ar accepta-o. Dar sunteți obligat să-i spuneți ce credeți d-stră că s-a putut întâmpla. Pe de o parte, pentru că ați ales acest fel de a scrie: clar, realist, autentic. Pe de altă parte, pentru că sunteți un scriitor dublat de un orientalist şi, deci, în măsură să explicați propriile creații de imaginație. Dacă nuvela ar fi scrisă de mine sau de altul ca mine, cititorii nelămuriți ar fi putut considera încă o speranță: că ar putea să conteze pe d-stră, întrebându-vă ce credeți despre o asemenea povestire etc. Ați fost în India şi v-ați ocupat cu problemele filosofiei şi misticii indiene. Or, scrisă de d-stră şi lăsată fără explicații, nuvela prezintă aproape un secret total. Spuneți-ne măcar ce credeți d-stră că s-ar fi putut întâmpla. Scrieți un post-scriptum. Sau mai exact: invitați pe indianist să-şi spună părerea asupra creației literare a omonimului său."
Deşi obiecțiile misteriosului X.Y. i se par în bună parte juste, Eliade nu putea da curs sugestiilor sale. O exegeză la o povestire fantastică, de orice natură ar fi fost ea, era ultimul lucru la care se gândea. Îşi impusese de mult timp, ca principiu, să nu confunde rigoarea cercetărilor sale teoretice cu libertatea pe care i-o îngăduiau creațiile literare. Afirmația exprimă un adevăr biografic. A existat totuşi o excepție, cu câțiva ani mai devreme, când, la cererea editorului său, adăugase o exegeză magică la ciclul romanesc Întoarcerea din rai – Huliganii – Viață nouă.
Tulburat totuşi de propunerea cititorului necunoscut, îi scrie pe loc pentru a-l întreba ce crede el că s-ar fi putut întâmpla. În mod straniu, ca în cazul lui Pauwels – deşi acest lucru se va întâmpla puțin mai târziu –, X.Y. nu a răspuns nici la prima, nici la a doua scrisoare. Deşi minoră, circumstanța e unul dintre curioasele cazuri de anticipare cu care e presărată literatura lui Eliade.
Ideea unei prefețe la 35 de ani în Orient
După o bună bucată de vreme, când uitase deja de insolita scrisoare, primeşte telefonul unui cititor din Braşov. Acesta reprezenta un editor local, care, profitând probabil de efemera actualitate a numelui lui Honigberger, intenționa să publice o traducere a cărții Thirty-five years in the East şi, în acest scop, îi solicita o prefață. Vom afla în cursul povestirii că se întâmpla în martie 1940, la două luni (sic!) de la apariția Secretului doctorului Honigberger.
Sedus de idee, Eliade acceptă să-l întâlnească. Avea destul material despre viața şi operele medicului braşovean pentru a scrie o bună prefață. Iar ocazia i se părea cel mai potrivit pretext pentru a lămuri o seamă de lucruri în privința nuvelei. Nu ştim deocamdată mai mult despre intențiile sale pentru că, în acest loc, şapte rânduri din copia manuscrisului sunt în mare parte ilizibile. Ele sunt urmate de fraza: "Şi puteam face asta fără să am aerul că procedez la hermeneutica propriei mele creații literare."
A doua zi, însă, la întâlnire se prezintă o tânără – doamna T. –, care îşi cere scuze că a trebuit să recurgă la un asemenea subterfugiu pentru a-l putea întâlni. Intenția editorului din Braşov era reală, dar nu atât de iminentă.
Primele observații ale vizitatoarei se îndreaptă asupra bibliotecii lui Eliade, de la care discuția alunecă inevitabil spre biblioteca lui Zerlendi, cu al cărei conținut tânăra arăta o suspectă familiaritate. Intrigat de originea acestei curiozități bibliofile, Eliade află că stă de vorbă cu un anticar; mai precis, doamna T. îl ajuta pe tatăl ei, care se ocupă cu anticariatul de carte rară, urmărind la Bucureşti şi în alte locuri desfacerea bibliotecilor importante. Conversația se învârte în jurul aceleiaşi teme. Exprimându-şi mâhnirea pentru dispariția bibliotecii din strada S., tânăra îi reproşează că are şi el o parte de vină în această incomensurabilă pierdere. Biblioteca ar fi fost o excelentă afacere pentru un anticar. Ea comentează întâmplările din nuvelă, în special sustragerea jurnalului lui Zerlendi, ca şi cum s-ar fi petrecut în realitate. Observația lui Eliade că e vorba de o ficțiune rămâne fără efectul scontat: "Evident, dacă d-stră o afirmați cu atâta tărie, nu mă îndoiesc că sunt creația imaginației. Dar asta nu scuză vina pe care o purtați..." ş…ț "toată catastrofa se datorează curiozității d-stră. Adică faptului că sunteți şi scriitor. Doamna Zerlendi crezuse potrivit că s-ar putea adresa savantului, autorului studiilor despre yoga şi mistica indiană. Uitase, dar, că sunteți un scriitor şi încă un scriitor autenticist, care foloseşte în cărțile sale exclusiv materiale autentice. Păcat, tare păcat…"
De aici conversația trece la jurnalul intim al lui Eliade, din care acesta publicase mai multe fragmente. E vorba, fără îndoială, de volumul Şantier. Doamna T. e curioasă să ştie dacă îl ține în bibliotecă, însă Eliade se eschivează cu o glumă despre jurnalul lui Zerlendi. Reacția ei e din nou deconcertantă: "Inutil să vă explic mai întâi că voiam să ştiu dacă păstrați jurnalul lui Zerlendi în biblioteca asta. Şi, pentru că m-ați descurajat, n-are nici un rost să mai continuu."
În cele din urmă, insolitul personaj îi mărturiseşte motivul vizitei: are nevoie de judecata autorului într-un rămăşag pe care îl făcuse cu o prietenă asupra finalului nuvelei.
LIVIU BORDAŞ