Eseuri
Crina Bud
IDENTITATE – ALTERITATE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
“Orice asemănare cu persoane postmoderne e pură coincidență”
(Claude Helde)
Identitate – alteritate: formulă magică a celui care îşi exhibă actualitatea preocupărilor, poziționarea în trend, alternanță sonoră care dă bine în registru grav-elevat în coagularea diseminatelor colocvii, sesam al dezbaterilor multi-transdisciplinare în vogă, passepartout cu muchiile tocite de prea frecventă utilizare, dătător de exasperare tocmai prin redundanță.
Din miezul acestei euforii-exasperări organizatorii Festivalului de poezie franco-engleză, ajuns la a 32-a ediție, şi redactorii – identici cu primii – ai revistei pariziene La Traductière îşi asumă riscul de a scruta consecințele poetice ale întâlnirii dintre Celălalt şi Acelaşi, dintre Eu şi Tu. A chestiona alteritatea – via creație ori traducere – fi-va o ravivare a sensurilor ori le va slei definitiv?
Regula jocului face ca fiecare poem să se dedubleze într-o variantă tradusă, într-un du-te-vino al sonorităților şi amprentărilor culturale în franceză sau engleză. Ca o provocare suplimentară, poemele constrânse a hălădui tematic prin teritoriul minat ce-i separă unindu-i pe Acelaşi de Celălalt devin pretexte de creație pentru artişti vizuali. Astfel, fiecare poem se ipostaziază empatic sau conflictual în cel puțin o imagine născută din cele mai variate materiale şi tehnici ale artelor plastice contemporane. Dacă se mai adaugă la această rețetă posmodernă de eveniment artistic şi faptul că poeții, traducătorii eseiştii, artiştii plastici provin din cele mai variate spații culturale, adesea cu vămuiri existențiale sau de creație intermediare, se întrevede poate rețeaua alterităților şi a liniilor lor de fugă. Printre canadieni, francezi, elvețieni, americani, tunisieni, australieni, spanioli, englezi, haitieni, finlandezi ş.a.m.d. şi un plastician român: Mircea Bochiş, un altul francez, de origine română: Decebal Scriba, iar în culisele festivalului substanțiala consiliere artistică a Wandei Mihuleac şi extraordinara sa experiență de editor şi ilustrator de cărți de artist. Volumul care dă seama de acest experiment al translărilor sau al “demultiplicărilor” poetice a fost prezentat la Târgul de poezie de la Paris, creațiile plastice au fost expuse la Institutul Cultural Român din capitala Franței, iar în sfârşitul acestei toamne şi unul şi altele au ajuns în România, găzduite în Baia Mare de Galeriile de artă contemporană Florean. Despre mizele acestui festival au vorbit gazda întâlnirii băimărene Mircea Bochiş, directorul Festivalului şi al revistei La traductière, poetul Jacques Rancourt şi criticul de artă Pavel Şuşară. Eu, tentată atunci ca şi acum de fețele, supra- şi interfețele poeziei.
La o altă întretăiere de secole Rainer Maria Rilke scria despre cei care au o singură față pe care o lasă chiar moştenire ori o împrumută câinilor lor în discrepanță cu cei care îşi schimbă cu atâta rapiditate fețele încât la patruzeci de ani ajung deja la ultima. Diferită e însă, femeia care, speriată de paşii trecătorului, se smulge din ea însăşi, fața rămânându-i în mâini şi oferind astfel trecătorului ocazia de a vedea, fremătând, o față dinăuntru. Marele merit al acestui experiment artistic este tocmai această perspectivă dinăuntru asupra facerii poeziei şi apoi asupra devenirii ei prin transplantare lingvistică. Două secțiuni eseistice plonjează ideatic în cealaltă anxietate: a tălmăcirii nu a răstălmăcirii creatoare despre care vorbeşte Harold Bloom. E neliniştea-coşmar a realizării prizei poetice, nu a meprizei generatoare de originalitate. E efortul chinuitor al traducătorului de a păstra textul acelaşi în contrast cu efortul poetului – cel puțin la fel de inconfortabil – de a fi altul față de un model care vrând-nevrând dospeşte în propriul scris.
A traduce alteritatea şi Partea ireductibilă a poeziei sunt rubricile unor meditații asupra trădărilor şi revelărilor datorate traducerii. Hazardul se achită onorabil de misiunea lui şi două eseuri cu ținte diferite fac mişcări inspirate pe o tablă de şah a ideilor despre sensurile actului de traducere. Jean Delisle intră într-un dialog complice cu Henri Meschonnic pentru care traducerea e o poetică a unei poetici, iar David Solway polemizează cu “metafizica aplicată” a lui Walter Benjamin şi cu idealul său, paralizant pentru traducătorul onest, de “a topi limbile într-un singur şi veritabil limbaj.” Influența anxioasă – cum altfel? – a iluminărilor benjaminiene e detectabilă însă în țintirea unei Koiné, în comentariul de pe pozițiile filozofului care a practicat îndelungat traducerea al lui Charles Le Blanc.
Interesant este schimbul de experiență dintre traducători, dar nu în sensul pe care învecinarea aceasta de cuvinte îl avea în limbajul priponit de ideologia de vreo două decenii presupus defunctă. Câte doi traducători Claire Malroux şi Claude Helde transpun în franceză un sonet de John Donne şi îşi motivează opțiunile, la fel cum o fac David Solway şi Patrick Williamson atunci când traduc în engleză un sonnet din Joachim du Bellay. O altă secțiune a revistei, Traducere încrucişată, tentează o completare rebusistică de semnificați şi semnificanți în câte trei-patru variante ale unuia şi aceluiaşi poem, iar focul încrucişat al rescrierilor nu se soldează cu victime, de nu cumva criticul literar s-ar putea simți inutil în fața atâtor nuanțe dezvăluite.
Partea cea mai consistentă a proiectului şi a volumului de aici rezultat o reprezintă cele cincizeci şi unu de poeme care dau târcoale unei teme ce pare a-şi fi epuizat resursele prin prea deasă frecventare şi prinsă strâns în ultima vreme în plasa discursului sociologic al corectitudinii politice. Deloc facilă misiunea de a reda unui chip rigid, pietrificat într-un zâmbet corect arcuit, toate expresiile unei fețe vii. E nevoie pentru asta să amesteci puțină grație în curaj, să deschei copciile înspre sânul unei iubite în mijlocul unui potop care astfel devine Sărbătoare aşa cum o făcea oarecând Apollinaire într-una din celebrele sale Caligrame. A scrie după, a muta accentele unui text în timp, în contratimp, dar în aceeaşi limbă poetică e una din formele de alteritate ale poeziei. O pune în evidență poetul australian Luke Davis într-o replică dată lui Apollinaire, câmpul de bătaie fiind de data aceasta Stade Dodger, cu spectacolul de lumini aici proiectat pus în relație cu explozia concomitentă a obuzelor din Bagdad. Şi aici/acum şi acolo/atunci trandafirii mor de speranță.
Cum de la Rimbauld încoace Eu este altul, decojirile (auto)referențiale postmoderne n-au cum să-l evite. Nodul poetic rimbaldian e tăiat intertextual pe o scenă postmodernă pe care se joacă de maniera următoare: “Pe Celălalt era dificil să-l apropii. / I se spunea Eu. / Cât despre Eu se lua drept Altul. / Ei locuiau într-o gaură de sufleur, / Ceea ce le permitea să fie în scenă fără să fie văzut. / Inversul e la fel de adevărat: / o gaură de sufleur era în Eu. / Şi dacă era în Eu, era în Celălalt … “Orice asemănare cu persoane postmoderne e pură coincidență” declama Eu. ş…ț Printre accesorii el alese / un cal-balansoar numit Dumnezeu / pentru a legăna infinitul, căci, zicea el “doar limba ne dă nebunia de a fi în reprezentație din prima zi” (Claude Helde). Poezia actuală nu-şi permite luxul turnului de fildeş, dar îşi permite ambiguitatea găurii de sufleur cu abstragerea şi participarea pe care o asemenea poziționare le implică simultan. Un joc asemănător e cel dintre afirmarea de sine (prin sfidarea codului) şi anonimat (prin perpetuarea lui) şi se găseşte în poezia-grafitti a timpurilor noastre care se vrea o intervenție ireverențioasă în monotonia unui decor/limbaj, dar şi o resemnare/modestie a adăugării în convoi cum ar fi spus tranzitivul Bacovia. Conştiința straturilor succesive de alterități, a unei identității spoite în rânduri-rânduri face substanța discursului contemporan şi e evidentă într-un poem al lui John Meteer, imaginat ca un grafitti pe ruinele catedralei din Cordoba – “această moschee a Spiritului despuiat”.
Sanctuarul poetului Jan H. Mysjkin, semi-nomadul călător între Amsterdam, Bucureşti şi Paris (traducător în franceză sau olandeză al lui Lucian Blaga, Paul Celan şi Nichita Stănescu), face loc unei gramatici schizoide sau “efectului de compoziție” reintegrator al părții diavolului despre care vorbeşte Michel Maffesoli în analiza lui subversivă a societăților postmoderne. Straniile plieri şi deplieri, iluminări şi orbiri ale textului-sanctuar vorbesc despre adevăruri şi simulacre, despre pasaje fără indicatoare de circulație între masculin şi feminin, simboluri spirituale şi … fotocopiatoare, dintre sacru şi profanul prea profan: “Isus Cristos era aşezată sub bolțile albe şi goale. Purtând pe cap o cască greacă ea ia atitudinea discobolului… Cu o carte în mâna stângă, în dreapta un şirag de mătănii înfăşurat în jurul încheieturii, ea se roagă. Acest personaj mistic nu e Isus-Cristos: e Zoroastru. Care are aerul unei copiste pe care concurența fotocopiatoarei a făcut-o mizantroapă. Şi-a înfundat gâtul între aripi ca între umeri de cocoşat, craniul şi gâtul dezgolit al vulturilor. ş…ț ea ține o tijă de metal cu care ațâță focul sacru într-un brasero de înălțimea unui om. Acest personaj mistic nu e Zoroastru: e un bătrânel”
În chip de compère, labirinticul şi mereu celălaltul Borges introduce unul din eseurile asupra traducerii prin afirmația “originalul nu este fidel traducerii.” Rancourt şi eu ar putea fi traducerea borgesiană a titlului L'autre même al poemului propus de Jacques Rancourt: “El era aşezat în fața mea în metro / trebuia să aibă vârsta mea, avea statura mea, mi-am zis / Îmi e identic dar într-o altă viață, trebuie că a simțit-o”. Imaginea finală a reflexelor celor doi, încrucişate “când noaptea îşi închide ochiul” ar rezona interesant alături de întrebarea lui Borges din Poemul Darurilor: “Care din doi a scris acest poem / Cu un eu plural dar cu întuneric unic?”
Pentru a completa o trinitate care să patroneze universul poeziei ce îşi dezghioacă esența, lui Rimbauld şi Borges trebuie să li se adauge Baudelaire în lupta lui dreaptă cu cititorul, celălaltul, îngerul său fratern. Textul lui Philippe Delavau se lasă scăldat heraclitean de apele, mereu altele, ale versurilor baudelairiene: Dedesubt, pânză pustie, storul apără pe terasă un vis de aventură. Nu îndrăznesc să-l privesc în oglindă pe fratele meu, celălaltul, prea-asemănătorul, ipocritul”.
Tematic, multe fețe ale aceluiaşi care devine altul sunt prinse în țesătura de sensuri a acestui grupaj: de la singaporeza Heng Siok Tian care “pentru continentali e o altă chinezoaică, iar pentru mamă tată o altă englezoaică”, la viața aşezată pe etajerele diferitelor cămări ale memoriei (Shelf-life, de John F. Deane), la deşirările pasiunilor terminate adesea prin: “dus e tot ceea ce a prea fost” (Danielle Fournier) sau la “ciocanul strict” al timpului care ne întoarce “în Identitatea finală şi dură” (James A. Emanuel).
Teritoriile frumosului erau cândva păzite de exigențele estetice ale lui Toma d'Aquino prin legea perfectei adecvări dintre obiect şi scopul său. Ar fi primit oare metafora strictă a ciocanului timpului drept de reşedință acolo? Indiferentă la o asemenea recunoaştere, ea se dovedeşte imparabilă chiar şi în estetica începutului de secol XXI, interesant sugerată de acest Festival al poeziei.
Ediția lui viitoare îşi propune, la fel de provocator, să zgârie scoarța locurilor comune privitoare la raportul dintre poetică şi poezie, dintre cum-ul şi ce-ul poetic, departe însă de flori albastre şi sentimente bune.
Din această cauză:
Orice asemănare cu persoane conştiente de burțile de leviatan ale limbajului contemporan primit de-a gata, dar pasionate de poezie şi de limba ei care nu se lasă strunită de hățurile utilitarismului ori ale conformismului, e pură realitate!
(Claude Helde)
Identitate – alteritate: formulă magică a celui care îşi exhibă actualitatea preocupărilor, poziționarea în trend, alternanță sonoră care dă bine în registru grav-elevat în coagularea diseminatelor colocvii, sesam al dezbaterilor multi-transdisciplinare în vogă, passepartout cu muchiile tocite de prea frecventă utilizare, dătător de exasperare tocmai prin redundanță.
Din miezul acestei euforii-exasperări organizatorii Festivalului de poezie franco-engleză, ajuns la a 32-a ediție, şi redactorii – identici cu primii – ai revistei pariziene La Traductière îşi asumă riscul de a scruta consecințele poetice ale întâlnirii dintre Celălalt şi Acelaşi, dintre Eu şi Tu. A chestiona alteritatea – via creație ori traducere – fi-va o ravivare a sensurilor ori le va slei definitiv?
Regula jocului face ca fiecare poem să se dedubleze într-o variantă tradusă, într-un du-te-vino al sonorităților şi amprentărilor culturale în franceză sau engleză. Ca o provocare suplimentară, poemele constrânse a hălădui tematic prin teritoriul minat ce-i separă unindu-i pe Acelaşi de Celălalt devin pretexte de creație pentru artişti vizuali. Astfel, fiecare poem se ipostaziază empatic sau conflictual în cel puțin o imagine născută din cele mai variate materiale şi tehnici ale artelor plastice contemporane. Dacă se mai adaugă la această rețetă posmodernă de eveniment artistic şi faptul că poeții, traducătorii eseiştii, artiştii plastici provin din cele mai variate spații culturale, adesea cu vămuiri existențiale sau de creație intermediare, se întrevede poate rețeaua alterităților şi a liniilor lor de fugă. Printre canadieni, francezi, elvețieni, americani, tunisieni, australieni, spanioli, englezi, haitieni, finlandezi ş.a.m.d. şi un plastician român: Mircea Bochiş, un altul francez, de origine română: Decebal Scriba, iar în culisele festivalului substanțiala consiliere artistică a Wandei Mihuleac şi extraordinara sa experiență de editor şi ilustrator de cărți de artist. Volumul care dă seama de acest experiment al translărilor sau al “demultiplicărilor” poetice a fost prezentat la Târgul de poezie de la Paris, creațiile plastice au fost expuse la Institutul Cultural Român din capitala Franței, iar în sfârşitul acestei toamne şi unul şi altele au ajuns în România, găzduite în Baia Mare de Galeriile de artă contemporană Florean. Despre mizele acestui festival au vorbit gazda întâlnirii băimărene Mircea Bochiş, directorul Festivalului şi al revistei La traductière, poetul Jacques Rancourt şi criticul de artă Pavel Şuşară. Eu, tentată atunci ca şi acum de fețele, supra- şi interfețele poeziei.
La o altă întretăiere de secole Rainer Maria Rilke scria despre cei care au o singură față pe care o lasă chiar moştenire ori o împrumută câinilor lor în discrepanță cu cei care îşi schimbă cu atâta rapiditate fețele încât la patruzeci de ani ajung deja la ultima. Diferită e însă, femeia care, speriată de paşii trecătorului, se smulge din ea însăşi, fața rămânându-i în mâini şi oferind astfel trecătorului ocazia de a vedea, fremătând, o față dinăuntru. Marele merit al acestui experiment artistic este tocmai această perspectivă dinăuntru asupra facerii poeziei şi apoi asupra devenirii ei prin transplantare lingvistică. Două secțiuni eseistice plonjează ideatic în cealaltă anxietate: a tălmăcirii nu a răstălmăcirii creatoare despre care vorbeşte Harold Bloom. E neliniştea-coşmar a realizării prizei poetice, nu a meprizei generatoare de originalitate. E efortul chinuitor al traducătorului de a păstra textul acelaşi în contrast cu efortul poetului – cel puțin la fel de inconfortabil – de a fi altul față de un model care vrând-nevrând dospeşte în propriul scris.
A traduce alteritatea şi Partea ireductibilă a poeziei sunt rubricile unor meditații asupra trădărilor şi revelărilor datorate traducerii. Hazardul se achită onorabil de misiunea lui şi două eseuri cu ținte diferite fac mişcări inspirate pe o tablă de şah a ideilor despre sensurile actului de traducere. Jean Delisle intră într-un dialog complice cu Henri Meschonnic pentru care traducerea e o poetică a unei poetici, iar David Solway polemizează cu “metafizica aplicată” a lui Walter Benjamin şi cu idealul său, paralizant pentru traducătorul onest, de “a topi limbile într-un singur şi veritabil limbaj.” Influența anxioasă – cum altfel? – a iluminărilor benjaminiene e detectabilă însă în țintirea unei Koiné, în comentariul de pe pozițiile filozofului care a practicat îndelungat traducerea al lui Charles Le Blanc.
Interesant este schimbul de experiență dintre traducători, dar nu în sensul pe care învecinarea aceasta de cuvinte îl avea în limbajul priponit de ideologia de vreo două decenii presupus defunctă. Câte doi traducători Claire Malroux şi Claude Helde transpun în franceză un sonet de John Donne şi îşi motivează opțiunile, la fel cum o fac David Solway şi Patrick Williamson atunci când traduc în engleză un sonnet din Joachim du Bellay. O altă secțiune a revistei, Traducere încrucişată, tentează o completare rebusistică de semnificați şi semnificanți în câte trei-patru variante ale unuia şi aceluiaşi poem, iar focul încrucişat al rescrierilor nu se soldează cu victime, de nu cumva criticul literar s-ar putea simți inutil în fața atâtor nuanțe dezvăluite.
Partea cea mai consistentă a proiectului şi a volumului de aici rezultat o reprezintă cele cincizeci şi unu de poeme care dau târcoale unei teme ce pare a-şi fi epuizat resursele prin prea deasă frecventare şi prinsă strâns în ultima vreme în plasa discursului sociologic al corectitudinii politice. Deloc facilă misiunea de a reda unui chip rigid, pietrificat într-un zâmbet corect arcuit, toate expresiile unei fețe vii. E nevoie pentru asta să amesteci puțină grație în curaj, să deschei copciile înspre sânul unei iubite în mijlocul unui potop care astfel devine Sărbătoare aşa cum o făcea oarecând Apollinaire într-una din celebrele sale Caligrame. A scrie după, a muta accentele unui text în timp, în contratimp, dar în aceeaşi limbă poetică e una din formele de alteritate ale poeziei. O pune în evidență poetul australian Luke Davis într-o replică dată lui Apollinaire, câmpul de bătaie fiind de data aceasta Stade Dodger, cu spectacolul de lumini aici proiectat pus în relație cu explozia concomitentă a obuzelor din Bagdad. Şi aici/acum şi acolo/atunci trandafirii mor de speranță.
Cum de la Rimbauld încoace Eu este altul, decojirile (auto)referențiale postmoderne n-au cum să-l evite. Nodul poetic rimbaldian e tăiat intertextual pe o scenă postmodernă pe care se joacă de maniera următoare: “Pe Celălalt era dificil să-l apropii. / I se spunea Eu. / Cât despre Eu se lua drept Altul. / Ei locuiau într-o gaură de sufleur, / Ceea ce le permitea să fie în scenă fără să fie văzut. / Inversul e la fel de adevărat: / o gaură de sufleur era în Eu. / Şi dacă era în Eu, era în Celălalt … “Orice asemănare cu persoane postmoderne e pură coincidență” declama Eu. ş…ț Printre accesorii el alese / un cal-balansoar numit Dumnezeu / pentru a legăna infinitul, căci, zicea el “doar limba ne dă nebunia de a fi în reprezentație din prima zi” (Claude Helde). Poezia actuală nu-şi permite luxul turnului de fildeş, dar îşi permite ambiguitatea găurii de sufleur cu abstragerea şi participarea pe care o asemenea poziționare le implică simultan. Un joc asemănător e cel dintre afirmarea de sine (prin sfidarea codului) şi anonimat (prin perpetuarea lui) şi se găseşte în poezia-grafitti a timpurilor noastre care se vrea o intervenție ireverențioasă în monotonia unui decor/limbaj, dar şi o resemnare/modestie a adăugării în convoi cum ar fi spus tranzitivul Bacovia. Conştiința straturilor succesive de alterități, a unei identității spoite în rânduri-rânduri face substanța discursului contemporan şi e evidentă într-un poem al lui John Meteer, imaginat ca un grafitti pe ruinele catedralei din Cordoba – “această moschee a Spiritului despuiat”.
Sanctuarul poetului Jan H. Mysjkin, semi-nomadul călător între Amsterdam, Bucureşti şi Paris (traducător în franceză sau olandeză al lui Lucian Blaga, Paul Celan şi Nichita Stănescu), face loc unei gramatici schizoide sau “efectului de compoziție” reintegrator al părții diavolului despre care vorbeşte Michel Maffesoli în analiza lui subversivă a societăților postmoderne. Straniile plieri şi deplieri, iluminări şi orbiri ale textului-sanctuar vorbesc despre adevăruri şi simulacre, despre pasaje fără indicatoare de circulație între masculin şi feminin, simboluri spirituale şi … fotocopiatoare, dintre sacru şi profanul prea profan: “Isus Cristos era aşezată sub bolțile albe şi goale. Purtând pe cap o cască greacă ea ia atitudinea discobolului… Cu o carte în mâna stângă, în dreapta un şirag de mătănii înfăşurat în jurul încheieturii, ea se roagă. Acest personaj mistic nu e Isus-Cristos: e Zoroastru. Care are aerul unei copiste pe care concurența fotocopiatoarei a făcut-o mizantroapă. Şi-a înfundat gâtul între aripi ca între umeri de cocoşat, craniul şi gâtul dezgolit al vulturilor. ş…ț ea ține o tijă de metal cu care ațâță focul sacru într-un brasero de înălțimea unui om. Acest personaj mistic nu e Zoroastru: e un bătrânel”
În chip de compère, labirinticul şi mereu celălaltul Borges introduce unul din eseurile asupra traducerii prin afirmația “originalul nu este fidel traducerii.” Rancourt şi eu ar putea fi traducerea borgesiană a titlului L'autre même al poemului propus de Jacques Rancourt: “El era aşezat în fața mea în metro / trebuia să aibă vârsta mea, avea statura mea, mi-am zis / Îmi e identic dar într-o altă viață, trebuie că a simțit-o”. Imaginea finală a reflexelor celor doi, încrucişate “când noaptea îşi închide ochiul” ar rezona interesant alături de întrebarea lui Borges din Poemul Darurilor: “Care din doi a scris acest poem / Cu un eu plural dar cu întuneric unic?”
Pentru a completa o trinitate care să patroneze universul poeziei ce îşi dezghioacă esența, lui Rimbauld şi Borges trebuie să li se adauge Baudelaire în lupta lui dreaptă cu cititorul, celălaltul, îngerul său fratern. Textul lui Philippe Delavau se lasă scăldat heraclitean de apele, mereu altele, ale versurilor baudelairiene: Dedesubt, pânză pustie, storul apără pe terasă un vis de aventură. Nu îndrăznesc să-l privesc în oglindă pe fratele meu, celălaltul, prea-asemănătorul, ipocritul”.
Tematic, multe fețe ale aceluiaşi care devine altul sunt prinse în țesătura de sensuri a acestui grupaj: de la singaporeza Heng Siok Tian care “pentru continentali e o altă chinezoaică, iar pentru mamă tată o altă englezoaică”, la viața aşezată pe etajerele diferitelor cămări ale memoriei (Shelf-life, de John F. Deane), la deşirările pasiunilor terminate adesea prin: “dus e tot ceea ce a prea fost” (Danielle Fournier) sau la “ciocanul strict” al timpului care ne întoarce “în Identitatea finală şi dură” (James A. Emanuel).
Teritoriile frumosului erau cândva păzite de exigențele estetice ale lui Toma d'Aquino prin legea perfectei adecvări dintre obiect şi scopul său. Ar fi primit oare metafora strictă a ciocanului timpului drept de reşedință acolo? Indiferentă la o asemenea recunoaştere, ea se dovedeşte imparabilă chiar şi în estetica începutului de secol XXI, interesant sugerată de acest Festival al poeziei.
Ediția lui viitoare îşi propune, la fel de provocator, să zgârie scoarța locurilor comune privitoare la raportul dintre poetică şi poezie, dintre cum-ul şi ce-ul poetic, departe însă de flori albastre şi sentimente bune.
Din această cauză:
Orice asemănare cu persoane conştiente de burțile de leviatan ale limbajului contemporan primit de-a gata, dar pasionate de poezie şi de limba ei care nu se lasă strunită de hățurile utilitarismului ori ale conformismului, e pură realitate!