Proză
Constantin Novac
TRAVERSAREA OCEANULUI IARNĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
Meteorologii avizau „vreme frumoasă cu cer senin de toamnă întârziată" tocmai în ziua aceea păcătoasă în care tovarăşul Son urca gânditor cărarea ce ducea spre hotelul Calypso, noul său loc de muncă, după ce fusese pus pe linie moartă pentru spirit de căpătuială. Stropi mărunți, obsedanți, de ceață condensată i se strecurau pe sub gulerul cămăşii, în timp ce blana umedă şi roşcată a frunzelor căzute din abundență îi îngreuna ascensiunea, făcându-l să-şi regrete hotărârea de a se fi aventurat pe scurtătură. Era una dintre acele cărări care apar ca o pecingine pe obrazul verde, sănătos al peluzelor, în ciuda tuturor interdicțiilor şi a oricărui bun simț cetățenesc, punându-te în situația de a reflecta cu legitimă indignare la motivele... Dar îşi reprimă această ispită de a reflecta cu patos asupra unei chestiuni de interes public, amintindu-şi că tocmai de aceea preferase cărarea, dintr-un impuls de detaşare față de lume.
Asta nu-l oprea, oricum, să-şi regrete gestul nesăbuit de a-şi fi ales drumul cel mai greu cu putință, şi, împreună cu el, să-şi regrete întregul lanț de decizii păgubitoare care i-au condus existența până aici, în această stațiune pustie şi îndepărtată de larma oraşului. Căută, obosit, cu privirea, panglica lată şi bună a şoselei, escamotată de aburii ceții, şi, nemulțumit de rezultatul acelei sumare investigații, îşi împlântă cu năduf tocurile în lunecuşul cărării care se dovedea nesfârşită.
Căci aşa procedase întotdeauna, nedreptățindu-se, adică, mereu pentru a-i îndreptăți pe alții: copii – neascultători, o soție – acrită, veşnic îndurerată, cu mentalitate de cartier, prieteni dovediți ingrați şi, nu în ultimul rând, o slujbă grea, de mare răspundere; luând poveri asupră-şi pentru ca, în cauzalitatea obscură a lucrurilor, tot el să tragă ponoasele. Era mai mult decât convins că, din lungul şir de contravenienți care bătuseră această cărare în decursul unei veri, acum apuse, el ar fi fost unicul incriminat, şi această convingere îl purtă din nou în spațiul acelei resemnări care-i domina viața sufletească de când fusese trimis la munca de jos.
Văzuse mai deunăzi o limuzină strălucitoare pe străzile oraşului, adică un teanc de bani şi de compromisuri pe roți fiindcă, întrucât maşina se dovedea o realitate cu număr privat, nu mai puțin reale trebuiau să fie şi compromisurile, spiritul de căpătuială, împreună cu ignorarea lor de către cei în măsură să judece. În schimb, nimeni nu-l ignoră pe tovarăşul Son căruia îi ajunge o singură aşa-zisă abatere de la morala proletară, ca să fie trimis aici, la capătul pământului.
Se lăsă, fără rezerve, pradă acelei vii resemnări care-i ațâța în chip plăcut conştiința de nedreptățit notoriu şi, cu puteri sporite, atacă taluzul abrupt al şoselei. Era ca şi cum ar fi ieşit dintr-o groapă; în stânga lui, marea rece şi neprimitoare lingea cu valuri vinete crâmpeiele de ceață, în timp ce, stârnite pe spinarea falezei, un roi de hoteluri, sustrase oricărui ritm spațial, îl aruncară în derută. Unul dintre ele trebuia să fie Calypso. Nu era nici primul, nici al doilea, dintre acele construcții modeste, cu patru nivele, de pe ale căror fațade decorate cu afişe şi reclame multicolore, îngăduindu-şi un scurt răgaz de lectură, află o mulțime de veşti privitoare la evenimentele verii trecute: festivaluri, concursuri de frumusețe, excursii, competiții sportive şi muzicale pe care până mai ieri le patronase de undeva de sus, urmând ca din pragul verii viitoare să le privească din altă perspectivă, aceea a unui hotelier de duzină... Surâzând amar proiecției sale decăzute, îşi aduse aminte de limuzină şi se abandonă unui colind fără şanse printre cuburile impersonale de beton, acum zăvorâte, arătând deprimant în lumina tulbure a dimineții.
Calypso nu se zărea nicăieri. O alee de castani desfrunziți ale căror ramuri luceau, saturate de apă, îl purtă printr-o piațetă pustie cu chioşcuri şi galantare goale, apoi pe poarta deschisă a unui camping în care o femeie mătura egal şi liniştit, adunând în grămezi uniforme resturile ultimelor plecări precipitate. O ocoli, de parcă s-ar fi temut să nu fie surprins în noua sa ipostază, după cum îi ocoli şi pe ceilalți câțiva băieți care se căzneau în fața altui hotel să salte un rododendron uriaş pe platforma unui camion, continuând să murmure înciudat, ca pe nişte înjurături, numele hotelurilor între care al său se dovedea de negăsit. Se trezi iar pe înălțimea falezei. O senzație de zădărnicie la care colaborau ceața de nepătruns şi umezeala de nesuportat îl păstră acolo imobil, vreme îndelungată, până când adierea brizei începu să-i limpezească împrejurimile. Calypso nu era un liman ci abia începutul. Rareori condus de alte rațiuni în afara acelor practice, trebuia deci să înceapă.
Şi atunci îl zări: înalt, impunător, țâşnind din mare. Era un dulce promontoriu, un fel de zvâcnet materializat al țărmului pe care numeroase şi probabil costisitoare lucrări de consolidare îl sustrăseseră țărmului monoton, pentru a-i da o formă elansată de lance sau de etravă deasupra căreia construcția albă, aeriană, părea să sugereze comanda acelui vapor insolit, în veşnică plecare. Zdrențele de ceață evoluau lent la înălțimea etajelor superioare împiedicându-l să descifreze denumirea hotelului, dar era mai mult decât convins că era Calypso, câtă vreme silueta semeață, dominatoare, intra în perfect dezacord cu propria-i dispoziție de resemnat, de abandonat în faldurile nedreptei umilințe.
S-ar fi declarat mulțumit cu unul dintre acele hanuri anonime cu patru nivele împlântat în coasta celorlalte, necontenit tulburat de zgomote, de câini pripăşiți, de culorile prosoapelor şi chiloților de baie din balcoane; or, ceea ce se înfățişa ochilor lui nu se dovedea propriu-zis hotel, ci expresia clădită a unei măreții insuportabile, un fel de sfidare adusă comunului din jur, când până şi austeritatea acelei zile de toamnă, greşit pronosticată de către meteorologi, părea să cocheteze cu visul. Departe, înfipt în sinuozitățile maronii ale coastei, la poalele căreia şerpuia verzuiul apei festonate de spuma valurilor, farul Tuzlei îşi etala singurătatea filosofică şi trebuie că noaptea, în haosul măruntelor foşniri ale pământului, cele două verticale semețe îşi aruncau clipiri complice.
Dar ceea ce se dovedea mai periculos de seducător era orgoliul cu care Calypso întorcea spatele lumii...
*
Incognitului său îi puse capăt întâlnirea nedorită, încă din prag, cu o femeie îmbrăcată într-un halat ponosit albastru, care-l anchetă brutal, simultan cu gura şi cu ochii. Numele lui abia mormăit părea să nu-i fi spus nimic însă, şi asta-l făcu să-şi atenueze din încordarea acelei prime judecăți de ansamblu cu care o învăluise din prima privire; o femeie între două vârste ale cărei gesturi şi trăsături trădau îndeobşte o fire nededată la inocență şi cucernicie. Trebuia s-o suporte, şi asta nu era decât începutul.
– N-am nici un camion – îi reteză cu asprime nişte imputări ciudate privitoare la întârzierea U.P.P.I.-ului într-o afacere de transport. Bănuia că ar fi fost vorba de grămezile de mobilier strânse în holul imens, de dimensiunile şi trufia unei catedrale, în care pătrunse, însoțit de sâcâitoarea prezență a femeii.
– Atunci de ce-ați venit?
– Îl caut pe Beraru – catadicsi să se explice, consemnând acel fior lăuntric care-l traversase la prima vedere a edificiului zvâcnind măreț în muțenia orizontală a coastei. Până şi târşitul paşilor celor câtorva femei ce se agitau în jurul mobilierului pare-se uzat, scos la reformă, împrumuta, în spațiul amplu al holului, ecouri largi, rezonante, dar se văzu silit să revină la lucruri ceva mai prozaice sub presiunea iscoditoare a femeii.
– Tovarăşul Beraru are treabă, trebuie să dea în primire. Sunteți de la Centrală?
– Cam aşa ceva.
– De la I.T.T.A.?
– Nu! Se amuză o clipă, prins în salvele încrucişate ale atâtor întrebări, dar numai o clipă, până ce îşi reaminti motivele amărâte ale prezenței lui la Caliypso. Era o femeie energică, una dintre acele făpturi care-ți înlesnesc preluând asupra lor fără să crâcnească toate grijile mărunte şi prin aceasta obositoare, permițându-şi în schimb un soi de subordonare gălăgioasă, ostentativă, preț pe care el, personal, nu-l plătise niciodată.
– Mie trebuie să-mi dea în primire – mormăi, lăsând-o în urmă, trecută, nu ştia de ce, într-o bruscă muțenie întristată, şi se îndreptă nehotărât spre o uşă deschisă, trăind mai departe un sentiment confuz pe care-l sugera acel joc încâlcit al proporțiilor dintre oameni şi măsura impresionantă a locului.
În adâncimea încăperii în dreptul căreia se oprise, un ins mărunt, după cum îl trăda capul săltat numai cu puțin deasupra biroului, continua să se lase absorbit de o preocupare ce consta din scotocirea febrilă a sertarelor şi răsturnarea la fel de febrilă a conținutului lor pe tăblia lustruită de sub imediata vecinătate a bărbiei, încât ai fi zis că vrea s-o adulmece. În răstimpul scurt în care îl contemplă pe Beraru fără a fi observat, deduse cu enervare că se cunoşteau. Orice întrevedere cu mai vechi cunoştințe constituia un prilej de a-şi sonda consecințele acelei căderi vertiginoase dintr-un pisc în balta unei vânzoleli numai aparent enigmatice, fermentată de interese mărunte, de compromisuri care, fireşte, nu se văd la alții, după cum nu se vedea limuzina, rezultat evident al unor tranzacții oneroase...
– O! Tovarăşul Son! Ce plăcere, ce onoare, se strădui mărunțelul să-i confirme presupunerile, ajuns fulgerător lângă el şi căutându-i mâna ca să i-o scuture cu acea familiaritate dubioasă prin care oamenii neînsemnați îți atrag atenția că ai devenit de-al lor, dacă nu par să-ți dea chiar asigurarea liniştitoare că au uitat eventualele tale mizerii, deşi privirile lor, gesturile, zâmbetul reprimat în colțul gurii afirmă contrariul, cum că n-au uitat nimic; şi, mai mult, în cauzalitatea încâlcită a lucrurilor, scăderea ta aduce cu necesitate o câtime în plus sub tălpile lor. Luați loc! Să vă servesc cu ceva, o votcă, un lichir rafinat? risipea gesturi de barman, apoi curăța un scaun de un praf imaginar indicându-i-l, neglijent, cu îndoitura cotului, ca şi cum ar fi ajuns la limita cheltuielilor de reprezentare. Acum se face, acum! Îşi frecă palmele cu acea gratuită satisfacție profesională cu care se păstrează îndeobşte tonusul clientului nerăbdător, şi se ascunse din nou în spatele biroului ca să aducă la lumină o altă cantitate incredibilă de sticle şi obiecte grațios împachetate în rafie sau în hârtie pergamentată, în timp ce tovarăşul Son admitea cu amărăciune că, în defunctele condiții, prezența lui în această încăpere l-ar fi determinat pe Beraru să-şi înghită toată agoniseala. Se urni spre una din ferestre croită larg spre mare, pregătit să aştepte sfârşitul acelui trafic furibund din întuneric la lumină, şi geamul îi restitui masca sa de indiferență îngăduitoare cu care trebuia în fond să se obişnuiască. Principalul era că iarna avea s-o petreacă singur aici, deşi n-avea încă vreme să evalueze balanța de pierderi şi beneficii personale reieşită din asta. Dedesubtul lor, parcul înainta în peluze înclinate cu iarbă şi flori galbene, ofilite, oprite într-o perdea rară de pini printre care se zărea marea, vânătă. Dumnezeu ştie ce vor face atâtea zile cenuşii din gândurile lui aduse aici ca să încălzească pe dinăuntru ditamai clădirea!
– He, he! îi întrerupse Beraru gândurile. Mă gospodărisem şi eu, îmi făcusem provizii de iarnă, ce să faci în pustietatea asta când şuieră vântul aici ca-n Texas? şi deodată: lăsați că nu rămân ele treburile aşa, se-ndreaptă ele, se-ndreaptă! Fals compătimitor, recurgând deci la unul dintre modurile jignitoare de a stabili o egalitate, nu departe de bătaia pe umăr. În asemenea situații, tovarăşul Son recurgea la un soi de rezistență pasivă, caracterizată prin refuzul de a mai recepționa vreun cuvânt, devenind, în acelaşi timp, fragil ca o sticlă de lampă. Celălalt îl ajută să treacă totuşi peste acest moment, căzut brusc într-o muțenie totală, combinată cu o privire mâhnită, fals mâhnită, abătută asupra luciului de mat al biroului. Avea trăsăturile moi şi ochii umezi ai sentimentalului de ocazie.
– Şi buruienile astea ce caută aici? întrebă, arătând spre o masă verde întunecată, un hățiş, un haos numai aparent de plante care-n ciubere largi, care-n ghivece, care suspendate ca nişte candelabre, pe priciul lat al celeilalte ferestre, cu frunze palmate, ghimpoase sau acoperite cu văluri argintii, de puf ori pâslă, înalte, zvelte ca nişte coloane cu muchii proeminente sau gheboase, ocupând laolaltă mai mult de jumătate din spațiul vast al biroului.
– Cum buruieni? se învioră micuțul. O, le jigniți! Vorbiți mai încet să nu audă, fiindcă se... Să ştiti că vă aud tot asa cum sunt sensibile şi la lumină. Asta-i colecția mea de cactuşi, nu mai găseşti alta pe-aici prin părțile noastre. Am cheltuit o avere pentru... şi deodată, împrumutând tonul unui ghid de ocazie, ceea ce dovedea că nu se află pentru întâia oară în această postură: ştiați că în civilizația aztecă cactusul era socotit o plantă sacră? N-ați văzut Rio escondido, păcat, eu l-am vizionat de paisprezece ori, băgați de seamă! Sau măcar Deşertul trăieşte al lui Walt Disney. Se zice că oraşul lor sfânt, Tenochtitlan, sau cam aşa ceva, l-au stabilit după sfatul bătrânilor, acolo unde un vultur cu un şarpe în cioc stă pe un cactus lângă o stâncă. Uitați-vă, cactusul ăsta, Opuntia divina, era zeificat, i se aduceau onoruri în templu şi ghimpii lui erau folosiți pentru luare de sânge. Ăstălalt, Tescomitl, vasul sfânt, era folosit ca masă de tortură pentru jertfele aduse zeului vânătorii, nu mai ştiu cum îl cheamă. Astea mici, rotunde sau alungite ca nişte mărgele, Aporocactus se cheamă, erau folosite ca nişte amulete, atârnate la uşi şi la ferestre pentru ca strigoii să nu tulbure somnul copiilor. Ce să vă mai arăt? Ceva ce seamănă cu agava, dar nu-i agavă, Opuntia cilindrica, socotită tot o plantă magică, bărbații acopereau cu ea frunțile femeilor gravide ca să nu se transforme într-un animal sălbatic. Ăstălalt, Peyota sau Peiotl, tot una, ce să vă mai spun, m-a costat o groază de parale, cică ar fi stat la dreapta Tatălui soare în mitologia aztecă. Ea provoca ploaia, şi dacă o mănânci se zice că ai revelații mistice, conține mescalină şi alte daraveli, te urcă pe pereți. Pe ăsta îl ştiți de la bunica, îi zice Limba soacrei, asta-i Coada şoricelului, aici avem o specie de Echinopsis, mi l-a adus cineva tocmai din Mexic, preț de-un sejur cu familia la Marea Neagră, îi zice Biznega, dar uitați-vă numai puțin la ăsta, columnar, îmi plac columnarii, urgie, Cereus cactus, nu găsiți doi în Europa, exemplar de colecție care înfloreşte o dată la cincizeci de ani, o singură dată şi numai pentru o noapte, îl pândesc de douăzeci de ani, stau şi moțăi lângă el, poate-poate s-o-ntâmpla vreo minune. Tot o raritate e şi ăsta, Coloredoa cu un moț în creştet, are staminele... adică... şi se opri brusc sub privirile intrigate ale tovarăşului Son, buimăcit de retorica savantă a lui Beraru, acolo, un cârciumar care dă bani câştigați din matrapazlâcuri pe nişte buruieni inutile. Vă înțeleg – reluă Beraru, ca o scuză – pentru dumneavoastră nu înseamnă nimic, dar pentru mine... ştiți cât m-au costat? Bani şi timp şi răbdare? Cât timp
mi-am petrecut urmărindu-i ca un tată cum înfloresc, cum dau lăstari, muguri şi aşa mai departe? Că seamănă la fire cu oamenii, pe cuvânt, agățători, paraziți, atârnători, arțăgoşi, alții blânzi şi moi, sociabili ca Aporacactusul ăsta cu care vorbesc, le pun muzică... ăsta e chiar viu, îi zice El cactus andante, în libertate se mişcă pe umflăturile astea ciudate, pline de ghimpi... Iarna o să aveți prilejul nemaipomenit să vedeți cum înfloreşte Zygocactusul...
– Cum? ripostă brutal tovarăşul Son. Ai de gând să mi-i ții şi la iarnă aici?
– Îmi pare rău, am fost luat pe nepregătite, o să trebuiască până-i mut, mi se rupe inima fără... Dar n-aveți nici o grijă, se ocupă Despina de ei, nu sunt pretențioşi, îi udă rar, sunt ca nişte cămile... Mai am şi nişte cărți despre ei, poate în iernicica asta o să aveți timp să le răs...
– N-am nevoie de nicio carte. Dă-mi ce ai să-mi dai în primire! i-o tăie scurt tovarăşul Son. Hai să terminăm cu circul ăsta.
– Şi chiar nu doriți nimic, nimic? O vişinată de casă, un Martini? îi adresă o privire iscoditoare dar destul de fățişă pentru ca, nemulțumit de rezultat, de chipul acela impenetrabil, s-o dea într-un oftat prelung. Păcat! îmi pare rău că mă refuzați. Cine nu-l cunoaşte pe tovarăşul Son? Nici nu m-aş fi aşteptat vreodată.
– Dar mă rog, nu rămân ele aşa, lucrurile. Zvâcni, punând capăt unei poze, ca să scormonească pe dedesubt, fără să se uite, apoi degajă grijuliu un colț de masă unde depuse un teanc de dosare şi câteva ştampile. Poftiți, astea-s toate. Restul sunt la Despina, altele câteva la Centrală. Pe de altă parte nu-mi pare rău că plec, chiar dacă eu am fost, cum s-ar zice, tatăl hotelului. Eu l-am luat în primire când erau încă schelele pe el. Aduceam var pe haine acasă, că până şi copiilor mei le găseai var sub unghii. Mă-nțelegeți? afişă o altă suferință afectată. Dar, mă rog! îl las pe mâini bune. Nu-i vorba că mă legasem de el, dar iarna, aici, îți vine să latri în pustiu. Noroc cu cactuşii. Ce să faci? Mai vine Catană de la Sirena, mai o partidă de table, mai un... Mai e un vagabond care bate cărările Despinei, plus... ştiți bridge? Canastă? Belotă?
– Nu!
– Table? O să vă învețe Despina.
– Cine-i Despina asta?
– O! Chipul lui Beraru se lumină şi se întunecă instantaneu, şi, înainte ca tovarăşul Son să-şi dea seama ce se petrece, omul se afla deja lângă uşă, cu mâinile duse pâlnie la gură pentru a-şi amplifica răcnetul. Despina! Despina! Hei, Despi!
– Ho! Nu striga aşa! îi răspunse o voce sâcâită, deloc protocolară, pe care holul imens o reverbera în sonorități de templu. În curând apăru lângă ei aceeaşi femeie pe care o întâlnise la intrare, în halatul ăla plinuț şi ponosit, la origine albastru, sub care se zbuciuma un patetism reținut sau, cine ştie, o enervare trecătoare, abia stăpânită. O, Doamne, am atâtea treburi pe cap, şi el... Spune ce vrei!
– Dânsu-i tovarăşul Son.
Era inutil, fiindcă ocheadele ei îl încadraseră deja fără să-şi mai dea osteneala să-şi ascundă opiniile.
– N-are de ce să-mi pară bine.
– Despina! Mai dă-ți seama la gura aia! Mai dă-ți seama, că o să iasă rău până la urmă! Vezi că am uitat să-i scoatem pe porumbeii ăia de la 123! trecu din jelanie la un ton conspirativ, de rugăminte şoptită. Scoate-i tu de-acolo, că doar n-o să-i facem conserve pentru iarnă. Dă-i afară să se ducă-n... țara lor, să se mai iubescă şi-acolo.
– Nu mă duc! O, Doamne, scormonitoare ca un scalpel în vreme ce tovarăşul Son putu să-i constate, cu indiferență, desigur, gura frumos arcuită care la o, Doamne, se arcuia şi mai frumos. Între puținele filme pe care treburile mai importante i le îngăduiseră, fusese unul în care o femeie profitase vreme de două ceasuri de rotunjimea unui măr dus la gură numai ca să-şi arate dinții albi şi buzele cărnoase. Aici, în loc de măr, era, o, Doamne!
– Atunci cine vrei să se ducă? Vrei să mă duc eu? Eu nu-s om, ei, drăcia dracului!
– Nu mă priveşte. Nu mai pot să-i văd cum plâng unul în poala altuia. Mi-ajung ale mele, o, Doamne!
– Bine că pot să le suport eu! Tovarăşul Son se luă instinctiv după Beraru, o mămăligă sentimentală care-l umilea până şi pentru faptul că-i preda succesiunea. Celelalte griji se îndepărtaseră, nehotărâte, sub asaltul acelor mici enigme ale inițierii într-o afacere mai mult decât infectă.
– Cine-i Despina asta? se pomeni în lift, în coasta lui Beraru.
– O! Despina! E o fată dulce dacă ştii cum s-o iei! clipi semnificativ. Numai că-i cam rea de gură, are şi ea necazurile ei. Va să zică mergeți cu mine şi... ştiți englezeşte?
– Nu! Se scutură vinovat, tocmai când coborâră în gura unui coridor adânc, umbros, străjuit undeva în adâncime de o fereastră tulbure ce răspundea probabil înspre mare.
Era o linişte pe care paşii lor înceți, sorbiți de moliciunea mochetelor încă nestrânse, o făceau grea, calmă, fără început şi fără sfârşit, ca o reculegere, şi tovarăşul Son admise deodată, sedus de împrejurări, că, în ciuda câtorva neajunsuri mărunte, rezolvabile, nu şi-ar fi găsit un adăpost mai prielnic şi mai ostentativ al trufaşei sale solitudini. Cunoştea lumea. Numai căzuții în dizgrație naivi îşi pot închipui că se pot păstra în memoria semenilor arătându-se mereu ici şi colo, ultragiată până când scrupulele lor îi vor sili să revină asupra unei hotărâri condamnabile.
Şi fără alt semn de prevenire dădură amândoi buzna în cameră.
*
Ziua următoare se păstra cu îngăduință în limitele pronosticurilor meteorologice în măsura în care vântul sufla cu adevărat slab până la potrivit, fără ca precipitațiile sub formă de ceață, decretabile ca posibile, să se mai fi produs în zona litorală, în speță pe cărarea abruptă ce-l aducea pe tovarăşul Son de-acasă spre hotelul Calypso. Admitea, abătut, că acele considerații optimiste ale zilei precedente fuseseră răvăşite de către o mulțime de întâmplări ale aceleiaşi zile, mărunte, e drept, dar suficient de sâcâitoare, punându-l în situația de a-şi schimba de nenumărate ori deciziile, nişte decizii la fel de mărunte precum cadrul de viață pe care, nevoit, şi-l asumase.
Viră brusc, în direcția intrării, lăsând în spatele lui să freamete tălăzuirea circulară cenuşie a mării, şi, după ce salută grăbit ceata gălăgioasă de femei care, o dată cu manipularea ultimelor mobile oloage, aveau să dispară până în pragul primăverii viitoare, se înfundă la fel de grăbit în biroul, de-acum al său, tapițat cu vinilin roşu; fără să ştie deocamdată că gestul repetat în cursul atâtor dimineți mohorâte de iarnă avea să devină expresia proprie de refuz de a colabora cu lumea într-o atare ipostază silită – în fond nimic altceva decât teama de a-şi expune persoana oricărei familiarități insolente. Biroul rece, sterp, cotropit de pădurea de țepi a cactuşilor, îi aduse aminte de Beraru. Promisiunea acestuia de a reveni să şi-i care de-aici împreună cu restul de agoniseală îi prefigura o altă zi neplăcută, şi cu acest gând se lăsă să cadă pe scaun.
Problema majoră rămânea însă Despina. În conformitate cu un plan înțelept de care, vag, îşi mai aducea aminte, fiindcă trecuse şi pe la el cândva, rămâneau peste iarnă numai responsabilii marilor hoteluri, între care, cu onoare se va număra şi el, împreună cu câteva supraveghetoare puse să-şi împartă grijile mai mărunte ale extrasezonului.
– Nu sunt de acord – mârâise înfundat, dându-şi seama însă că o atare atitudine trebuia explicată în fața unor inşi cu care n-ar mai fi vrut să dea ochi, cel puțin o bună bucată de vreme. Ar fi fost o căciuleală nedemnă. Şi în fond ce-ar avea ea de făcut? Revenise atunci la un mod mai lucid de a analiza problema, dar avu prilejul neplăcut de a lua act, prin mijlocirea celui ce-şi contempla satisfăcut geanta burduşită, de o mulțime de îndatoriri searbede care altfel i-ar fi revenit şi față de care căratul unei coşnițe urâte de la etajul unu la parter era un gest curtenitor de hotelier în funcție.
Fiindcă oglinda mare din capul scărilor şi aceea impresionantă din hol avuseseră grijă să-i restituie, în cursul aceleiaşi zile trecute, imaginea pură a umilinței, întruchipată într-un Son cărând o coşniță țipătoare, în turuiala necontenită a lui Beraru, deshămat şi el sub o valiză burduhănoasă, şi în compania celor doi tineri blonzi, căzuți în dragostea lor aflată pesemne pe ducă. Dăduseră buzna deci în camera cu numărul 123 unde cei doi îndrăgostiți, abia trecuți de adolescență, păreau să le ignore apariția intempestivă; stăteau pe pat, în capul oaselor, adânciți într-o muțenie pe care chipurile lor copilăreşti, serafice, refuzau s-o facă deznădăjduită. Ea îşi legăna capul pe umărul lui, concentrată, atentă, de parcă ar fi urmărit rândurile unei pagini de carte proiectate pe plafon, iar în jurul lor, ca aduse de apă, zăceau în neorânduială obiecte de toaletă, haine, coşnițe şi valize goale.
– Poftim! făcuse Beraru fluierând cu compasiune în urechea lor şi risipind în încăpere o serie de gesturi lipsite de cea mai elementară politețe care trădau omul obişnuit cu astfel de treburi. Hei, Romeo! se pierduse apoi într-un du-te-vino nesfârşit printre bagaje, cu intenția vădită de a transfera toată babilonia din cameră în valizele pântecoase ale pierduților rămaşi imobili pe marginea patului. Hai, mistere, ia-o pe Julieta şi hai! Hai c-avem treabă, tragem obloanele! Itiz over? Capito? îi punea pe picioare îndesându-le câte o boccea în brațe şi împingându-i în cele din urmă, docili, pe coridor. Vine iarna, ce să facem? Tuti a caza! Hai, că la anu' veniți la tovarăşul Son! Apoi lui: ține şi dumneata asta până jos, altfel cloşcarii ăştia ne prelungesc sezonul...
Marea, spălată de cețuri, sclipea într-un albastru rece vinețiu, părea că digul suplu, avântat, desparte apele unei plecări necontenite pe care o sesizase cu mulțumire nu mai departe decât ieri, pentru că astăzi conştiința acelei viitoare conviețuiri să-l umple de o temere nelămurită. Siluetele celor doi blonzi adolescenți zăboviseră mult afară, sprijiniți de balustrada întrevăzută prin pinii maritimi ce ascundeau căderea abruptă a falezei. Acum locul era pustiu şi, în aşteptarea lui Beraru, se aşeză din nou pe scaun, descumpănit la descoperirea că are o groază de timp înaintea lui fără sugestia fertilă a unei acțiuni.
Şi atunci un bufnet sec zdruncină tăcerea holului pe care, învăluit în gânduri, abia acum avu prilejul s-o regrete totodată; era femeia aia, Despi sau Despina, care-l silea, printr-o serie de bufnituri succesive, să ia act de singurătatea lui amenințată, ba mai mult, să reia un proces socotit încheiat. Găsise atâta imprevizibil, atâta nesinceritate la unii dintre cei mai apropiați colaboratori încât nu se mai vedea dispus să reia o experiență dezamăgitoare cu nimeni, nici măcar cu o făptură inofensivă ca aceea care-i brutaliza acum urechile cu bubuiturile ei inexplicabile de parcă s-ar fi pornit să oblitereze mărcile poştale ale unui întreg oraş. Fără nimeni prin preajmă ar fi fost mai bine, mai potrivit principiului său de viață mai nou adoptat. Dar cum? Prin ce mijloace?
Năruit în alte gânduri, nu-şi dădu seama că bubuitul obsedant, amarnic simplificat de dimensiunile holului sărăcit prin contribuția câtorva camioane, încetase subit, şi tresări la vederea ei, apărută în uşă, sprijinindu-se într-un anume fel de cadrul acesteia, încât ai fi zis că nu se sprijină, ci pluteşte. Nu mai purta halatul albastru ponosit ci o rochie care-i sublinia neliniştitor coapsa arcuită şi destul de înaltă față de statura-i mai degrabă măruntă.
– Ascultă, tovarăşa... se crispa într-un început de panică stimulată de căutătura ei deschisă, mai mult decât deschisă, provocatoare. Aş putea să ăăă... au plecat femeile?
– Da! Vă fac o cafea? Spuneți-mi Despi sau Despina, cum vreți!
Nu se apropia, rămânea mai departe în uşă, învăluită într-o aparentă indiferență trist-zâmbitoare.
– Nu! Nu mai beau de mult – replică, supărat că rosteşte mai multe vorbe decât necesare. Când vine Beraru? Să-şi ia buruienile astea de-aici. Şi ciubucul care i-a mai rămas. Nu-mi fac cinste. Toți hotelierii ăştia sunt nişte pungaşi, dar pe ei nu-i vede nimeni.
– Atunci şi dumneavoastră sunteți începând de ieri.
Îşi înălță privirea, uluit de îndrăzneală, dar şi-o plecă la loc în fața naturaleții ei care refuza orice calificare vehementă; era şi atât. Avea senzația că îi sunt cântărite, măsurate reacțiile, că îi sunt speculate toate subînțelesurile din voce în beneficiul unor concluzii usturătoare. Erau putere şi şiretenie blândă şi se întrebă, confuz, care va fi fost acela apt
să-i îndure spiritul neapărat achizitiv, iscoditor până-n măduva oaselor.
– N-am mai băut cafea de vreo două luni. De când nu mi s-a mai dat – adăugă. Niciodată n-am fost eu un băutor... un băutor...
– Pasionat.
– Da, pasionat – îi zări licărul unui zâmbet traversându-i figura tristă în fond, dar marcând indiciul unei aşteptări calme, infinit răbdătoare, asupra căreia nu putea zăbovi o clipă, pradă aceleiaşi panici neînțelese. Cafeaua era, fireşte, un pretext transparent, propus ca atare, deschiderea unui joc cu complicități subtile, golite de sens după părerea lui. Sau poate doar preliminarii ale cunoaşterii. Şi... cu ce probleme, tovarăşa Despina?
– Astăzi vreau să plec mai devreme acasă.
– Acasă! Mmmmmda! se trezi brusc în vârtejul unor mai vechi prerogative şi, instinctiv, luase chipul acela cu care-ți secondezi de obicei reflecția matură dinaintea deciziei. Mda! mai adăugă, gol de gânduri, pentru ca în următoarea clipă să se descopere singur.
– O, Doamne! o auzise suspinând, apoi mai înregistrase, cu totul surprins, tocurile ei înfipte în pardoseala de mozaic, îndemnându-l inițial să o urmeze pentru o eventuală explicație – iar se vedea nedreptățit – dar fixându-l în scaun cu o altă salvă furibundă de țăcănituri. Treaba ei, oricum a doua zi trebuia să se debaraseze de ea şi de zgomotele ei stânjenitoare. Dar cum? Cum? Nici pungaşul ăla de Beraru nu-şi mai făcea apariția. Se îndreptă din nou spre fereastră în cadrul căreia stăruia amintirea celor doi îndrăgostiți blonzi ca aurul, potrivnici trecerii timpului, deşi ei îl aveau înaintea lor, fireşte; erau nişte proşti, fiindcă considerau definitivă orice emoție, ehei, câte lucruri definitive nu vor mai trece prin viețile lor blonde separate, erau nişte proşti şi nişte țângăi cărora însuşi tovarăşul Son le-a cărat o coşniță...
Fără Despi sau Despina asta, probabil că avea să mai care tot felul de coşnite. Se mişcă, nehotărât, spre uşă, încercând să se orienteze de unde vine anume zgomotul care, reverberat în spațiul amplu din jur, semăna cu o veritabilă chemare.
– Ce faceți acolo? întrebă cu o bunăvoință stângace în clipa când, intrat în biroul recepției, o făcu să-şi întoarcă capul; îmbrăcată din nou în halatul ei albastru, cu mânecile sumese, pocnea fără milă cu ajutorul unei ştampile nişte căpețele de hârtie, în timp ce tendoanele proeminente ale gâtului îi trădau o încordare disproporționată cu îndeletnicirea. Nu părea defel surprinsă şi cu atât mai puțin supărată, şi se trezi că-i este recunoscător pentru asta. Continua să ştampileze, ceva mai rar, aruncându-i peste umăr, cu intermitențe, fugarele luciri lichide ale ochilor plânşi pe cât se părea.
– Bonuri de masă pentru la anu'. Porția mea, ca să nu se zică că iarna stăm degeaba.
– Şi-a mea? întrebă perplex. Am şi eu?
– E-aici! revenise la îndeletnicirea ei după o scurtă pauză. Şi dacă (poc) o să vă purtați (poc) frumos cu mine (poc) ne-om înțelege noi, femeile-s mai îndemânatice.
Şi în tot acest timp înregistra îngrijorat foşnetul viu al veşmintelor ei frecate de trup la fiecare mişcare mai energică.
– Dacă aveți treabă puteți să plecați – îşi dărui sieşi o favoare. În fond să ne înțelegem: eu sunt şeful dumitale?
– Aşa s-ar părea! Dispuneți de viața mea... îi aruncă provocarea învăluită într-un zâmbet care-i lumina doar gura armonioasă, restul fiind antrenat în aceeaşi curiozitate mânuită ca un scalpel, dar şi cu oarecare maliție. Sunteți căsătorit? reluă după o pauză în care se desprinsese de vizibilul ei interes pentru a cerceta, cu o privire absentă, lemnul lustruit al biroului. Oricui, nici măcar tovarăşului Son, nu-i putea scăpa efortul cu care această Despina îşi disimula o tristețe, un necaz de proporții. Copii?
– O, da! se grăbi să confirme. Nevastă, copii... Sunt bătrân!
– Sunteți, e-adevărat. O bătrânețe de-aia acrită care nu lasă dreptul altora să fie mai tineri. Arătați bătrân pentru că nu mai sunteți tânăr pe dinăuntru.
– N-am decât cincizeci şi unu de ani! ripostă, dar îşi aduse aminte că el însuşi se decretase bătrân. O făcuse de atâtea ori şi tot de atâtea ori primise, satisfăcut, protestele celorlalți. La cincizeci de ani nu eşti chiar atât de bătrân – conchise grav, ca pentru a încheia un capitol.
– Dar la treizeci şi cinci? şi dacă mai am tot felul de lucruri personale trebuie să vin să le explic pe toate ca să pot pleca mai devreme?
– Nu! exclamă speriat de perspectiva unor confesiuni nedorite.
– Nu vă temeți, că n-am să vă otrăvesc cu destăinuirile mele. Dar sinceritatea e principiul meu de viață care... răsuflă adânc, înainte de a continua – care nu prea mi-a adus foloase. Vorba lui Beraru, sunt o gură rea şi-atât. Rămăsese cu capul sprijinit în mâini pe tăblia biroului.
– Nici mie truda, truda de zi şi noapte nu mi-a adus foloase! îşi descoperi iar o latură, aceea mai obscură, curios stimulată. Se dădu înapoi ca pentru a para o altă eventuală provocare. Eu sunt în biroul meu, faceți cum vreți, plecați sau rămâneți.
Dar nu plecă, fiindcă ea rămânea răsucită cu bustul spre el, fără să-şi dea cea mai mică silință de a-şi diminua măcar aparent interesul pentru persoana lui. Îşi petrecu o vreme contemplând holul somptuos cu arcadele largi, generoase ale ferestrelor dând spre mare, cu candelabrele grele, cu dantelăriile aeriene ale ornamentațiilor neînțelese în ceea ce voiau ele să reprezinte. Vara, hotelul trebuie să fi primit din belşug lumină solară. Stărui în ancheta circulară, convins că în apele lui veghea continuă. Numai pereții placați cu furnir de mahon costau cât o limuzină.
– De ce râdeți?
– Eu, să râd? Da' de unde! Mă gândeam aşa… Probabil că ştiți cine sunt – reveni, sedus de o explicație a acelui interes cu care era iscodit.
– Nu! i se replică prompt. Încerc să-mi dau seama cu cine am de-a face. O să stăm o iarnă amândoi, în curând am să mă şi mut într-o cameră aici, nu contează unde. Îmi convenea mai mult cu Beraru. Faceți parte dintre cei care cred că li se cuvine totul. Mă rog, am să încerc să mă împac şi cu asta. Unde punem cheia la plecare? o văzu ridicându-se, smulgându-se cu gesturi energice, din halatul ei albastru, căzut pe speteaza scaunului, ca
să-i descopere acelaşi trup mărunt şi totuşi înalt, nu lipsit de grație. Aveți vreo idee? Unde să ştim numai noi doi de ea? Şi, înainte de a-i căpăta răspunsul, se îndreptă spre uşa hotelului, vădind în mişcările ei rotunde încrederea deplină că e urmată îndeaproape, după cum se şi întâmplă, până în aleea care, după câteva meandre printre boscheții rotunzi ca nişte capete, se pierdea între pinii falezei.
Apoi rămase singur, ținând în mână o cheie păstrând încă căldura mâinii ei, a aceleia care, siluetă fragilă, singuratică, aluneca printre castanii neliniştiți de vântul toamnei pentru ca să se lase în cele din urmă sorbită de depărtare ca o şoaptă.
Şi se grăbi să intre în hotel, unde va rămâne până la ora şaisprezece fix, când se va ridica de pe scaun cu senzația că se află dinaintea unui lucru plăcut, satisfacția unei nevinovate complicități, anume strecurarea unei chei sub o dală de piatră de pe aleea ce ducea spre faleză, pentru a fi găsită de ea în zorii zilei următoare.
*
De-aici înainte, cei doi locatari ai hotelului Calypso se vor vedea rar şi în treacăt, înmânându-şi de cele mai multe ori cheia prin procedeul consimțit, deşi, era limpede pentru fiecare dintre ei, se impunea cu necesitate o explicație, un acord care să le facă posibilă trecerea comună spre celălalt țărm al iernii. Retras în biroul lui, după ce-şi gusta plăcerea cea fără de riscuri de a extrage cheia din ascunzătoarea lor secretă – ori de câte ori era el cel ce pleca întâi şi revenea primul – tovarăşul Son admitea în mod repetat că fie chiar şi o însingurare decisă ca aceea a lui are nevoie de consimțământul celuilalt, aflat prin forța împrejurărilor sub acelaşi acoperiş. Renunțase definitiv la ideea de a se debarasa de numita Despina, acceptând resemnat că o serie de mărunte atribuții îi puteau fi ei transferate, şi cum altele nu existau deocamdată, lui nu-i rămânea decât s-o aştepte.
O aştepta deci. Mai întâi cu temerea că, în absența ei, cine ştie ce sarcină neprevăzută, răstită prin telefonul a cărui derivație răspundea în biroul recepției, să-l pună în situația de a se angaja personal într-o treabă oarecare. Apoi o aştepta pur şi simplu. Începuse să vină mai întotdeauna primul şi, după ce scotocea în ascunzătoare, cu degete febrile şi cu prețul câtorva junghiuri rebele, se lăsa pradă aşteptării. Se obişnuise cu trosnetul uşii de la intrare, apoi cu țăcănitul de maşină al tocurilor ei aprig înfipte în mozaicul holului vitregit de covoare, cu foşnetul tainic al vesmintelor schimbate acolo, în biroul recepției, foşnet pe care îl asocia involuntar cu halatul ei albastru, iar când, după o scurtă pauză, răbufnea primul pocnet al ştampilei, trântită de undeva de sus pe primul bon din rația zilei, nu-i mai rămânea decât cealaltă aşteptare, aceea a orei de plecare. Uneori, treburile ei decretate ca personale, asupra cărora, neavând nici o treabă, se trezea zăbovind cu o curiozitate vinovată, o făceau să plece înaintea lui, şi atunci dimineața următoare era compromisă fiindcă îşi recupera, din ascunzătoarea de piatră, propriul său mesaj închipuit de o cheie rece cu primele urme de rugină ale acelei toamne.
Dar numai atât, un gest închis în sine, ceea ce s-ar fi putut numi jocul vicios al cheii, fiindcă ea nu ştia nimic din toate astea. Gândul că avea să trăiască atât amar de vreme în vecinătatea unui ins posac, pătruns de importanță, amestec grețos de intransigență gratuită şi autoritate ieftină, emanând între nişte ziduri pustii acea putere rigidă a oamenilor obişnuiți să domine oricând si oriunde, chiar şi în patul conjugal, gândul acesta îi tăia răsuflarea. Cu Beraru ar fi fost mai vesel şi mai altfel.
– De ce-i frig la mine? o întrebase tovarăşul Son într-o zi. Ea se angajase imediat să-i facă rost de un radiator.
– Radiatorul consumă curent! Asta nu se vede? Mda! Nu se vede asta! Ea tocmai se gândea că e îngrozitor să trăieşti lângă un asemenea om... La ce gândiți?
– O să-mi mâncați sufletul până-n primăvară – îi spuse simplu, lăsându-l cu gura căscată.
– O să vedem noi. Nu mănânc suflete.
– Să dea Dumnezeu, dar nu cred. O, Doamne, nu cred c-o să ne împăcăm.
– Eşti cam îndrăzneață dumneata, tovarăşa…
– Despi! Nu sunt îndrăzneață, sunt sinceră.
– Aşa sinceritate nu-ți aduce foloase, tovarăşa…
– Despi! Ştiu, mi-au mai spus-o şi alții.
Se pregătea astfel ceva în străfundurile ființei ei, dar ea însăşi nu ştia prea bine ce, şi cu atât mai puțin ar fi fost îndreptățit s-o ştie tovarăşul Son care, gata, îşi făcuse datoria față de propria-i singurătate înghețată; întrebase, mda, i se răspunsese cum i se răspunsese, mda, cam obraznic, mda, trebuia făcut ceva, mai fremătase o vreme în pantofi şi gata! De aici, o altă întoarcere în văgăuna lui, în apele stătătoare ale conflictului său cu ingratitudinea semenilor.
Tocmai îşi sufla în degetele vineții, când dincolo, în biroul recepției, se petrecea descoperirea unei dezonorante bătrâneți timpurii; căci ce conta dacă existau rațiuni adânci care-i justificau ei necontenitele schimbări nedorite din moment ce de-afară se vedeau doar numai uşurătatea şi numărul schimbărilor? Asta-i, era o ființă frivolă şi bătrână! O resemnare acută în fața oricărei tentații ştiind bine, o, Doamne, ştiind prea bine reversul ei, intuindu-i clipa următoare şi eşecul final prin ceea ce oamenii adulți numesc cu o emfază prostească experiență de viață. Ca şi cum dacă ştii, nu mai ai voie să simți, şi iată că n-ai voie, mergi înainte de parcă ai merge înapoi, pe drumuri bătute...
Şi, în aceeaşi secundă, tovarăşul Son, aflat în plină constatare că degetele-i amorțite de frig abia mai resimt căldura gurii, recepționa un zgomot insolit, străin de bubuitul familiar al ştampilei; un fel de hohot ştrangulat şi atât, începutul unui plâns eliberator curmat brusc de hotărârea de a nu te da în spectacol al cărui sens nu-i scapă tovarăşului Son, aflat deja în uşa recepției.
– Ce se întâmplă aici? S-a întâmplat ceva?
– Mi-au luat tot jarul, o, Doamne, şi mi-au lăsat cenuşa! Îi zări o clipă fața în lacrimi, gura schimonosită… Pleacă de-aici! Pleacă! sughița înciudată. Laşilor! Nu sunteți în stare decât să vă ciorovăiți cu femeile. Ce se întâmplă aici, ce se întâmplă aici. Ce să se întâmple? Profitorilor! Altă dată ce erați... şi acum... ce sunteți? Voi sunteți femei, nu noi! Trântorilor!
– Mda! Insultele îl făcură să-şi coboare brațul întins protector spre creştetul ei.
– Ia mâna! Toți sunteți la fel? O şleahtă de derbedei care-ți fură puterea şi fug cu ea lăsându-te…
O altă salvă de sughițuri.
– ... şi eu cu ce mă aleg? întreba ea cu fața udă de lacrimi. Cu ce? Cu ce am fost vinovată... că sunt mai puternică?
– Mda! Cu nimic! zise, gândind că aşa s-ar fi cerut să zică.
– Lasă-mă-n pace cu mda-ul dumitale! Altceva nu mai ştii decât mda şi să faci mizerie. De unde...?
Se poticni în ochii ei rotunzi, verzi, ficşi, ca de drogată, în bătaia cărora dădu iar înapoi, nemulțumit, furios pe el însuşi. Ar fi trebuit să ceară mutarea acestei smintite sau să fi rămas în biroul lui, nesimțitor la orăcăiala unei femei isterice. Dar o subestima, îi subestima luciditatea ei mereu învingătoare pe orice câmp de bătălie sentimentală, mereu săltată peste slăbiciuni de orice fel.
– Nu-i nimic! îi zâmbi ea încurajator. Am să-mi revin eu. Şi-i oferi deodată o față senină care-l făcu să se întrebe dacă nu fusese între timp martorul mut aici la hotel. Tot nu mai am niciun rost acasă. Am să mă mut pe sus, ştiu eu, poate la 123... şi-i surâse enigmatic, fără să-i dea explicația acelei încurcate alegeri; punându-l în situația s-o deducă singur acolo, în biroul lui rece, când bubuitul reluat al ştampilei pornise să declanşeze în juru-i aceleaşi ecouri ample, rezonante, cum că îşi alesese tocmai camera în care zăboviseră cei doi tineri blonzi, deznădăjduiți de deznodământul nefericit al dragostei lor blonde.
– Şi cu cheia? percepu o surpare tainică, interioară. Şi cu cheia ce facem?
– Nu ştiu. O să vedem. O să vedem ce facem şi cu cheia.
Şi, încă înainte de a se îndrepta spre birou, o văzu înşfăcând ştampila ca pe un simbol al puterii ei revenite.
Aşa încât se zăvorî până la alt patru fix, ridicându-se din când în când pentru a face câțiva paşi de înviorare în atmosfera înghețată, şi privind cu ochi goi pădurea de spini a cactuşilor din vecinătate. De la fereastră, o mare vânătă izbea necurmat capul înaintat al promontoriului în timp ce câțiva pescăruşi lopătau lent în vântul sfâşiat încolo, departe de proeminența semeață a farului Tuzlei.
Şi se proiectă spontan în afară, înregistrând cu ochii minții țâşnirea similară a hotelului pe orizontul plat al împrejurărilor, mulțumit oarecum că, în toată această vreme irosită pe mărunțişuri, Calypso, pulsând necontenit ca o inimă, împrăştia în numele lui o reculeasă demnitate.
Fragment din nuvela cu acelaşi titlu
CONSTANTIN NOVAC
Asta nu-l oprea, oricum, să-şi regrete gestul nesăbuit de a-şi fi ales drumul cel mai greu cu putință, şi, împreună cu el, să-şi regrete întregul lanț de decizii păgubitoare care i-au condus existența până aici, în această stațiune pustie şi îndepărtată de larma oraşului. Căută, obosit, cu privirea, panglica lată şi bună a şoselei, escamotată de aburii ceții, şi, nemulțumit de rezultatul acelei sumare investigații, îşi împlântă cu năduf tocurile în lunecuşul cărării care se dovedea nesfârşită.
Căci aşa procedase întotdeauna, nedreptățindu-se, adică, mereu pentru a-i îndreptăți pe alții: copii – neascultători, o soție – acrită, veşnic îndurerată, cu mentalitate de cartier, prieteni dovediți ingrați şi, nu în ultimul rând, o slujbă grea, de mare răspundere; luând poveri asupră-şi pentru ca, în cauzalitatea obscură a lucrurilor, tot el să tragă ponoasele. Era mai mult decât convins că, din lungul şir de contravenienți care bătuseră această cărare în decursul unei veri, acum apuse, el ar fi fost unicul incriminat, şi această convingere îl purtă din nou în spațiul acelei resemnări care-i domina viața sufletească de când fusese trimis la munca de jos.
Văzuse mai deunăzi o limuzină strălucitoare pe străzile oraşului, adică un teanc de bani şi de compromisuri pe roți fiindcă, întrucât maşina se dovedea o realitate cu număr privat, nu mai puțin reale trebuiau să fie şi compromisurile, spiritul de căpătuială, împreună cu ignorarea lor de către cei în măsură să judece. În schimb, nimeni nu-l ignoră pe tovarăşul Son căruia îi ajunge o singură aşa-zisă abatere de la morala proletară, ca să fie trimis aici, la capătul pământului.
Se lăsă, fără rezerve, pradă acelei vii resemnări care-i ațâța în chip plăcut conştiința de nedreptățit notoriu şi, cu puteri sporite, atacă taluzul abrupt al şoselei. Era ca şi cum ar fi ieşit dintr-o groapă; în stânga lui, marea rece şi neprimitoare lingea cu valuri vinete crâmpeiele de ceață, în timp ce, stârnite pe spinarea falezei, un roi de hoteluri, sustrase oricărui ritm spațial, îl aruncară în derută. Unul dintre ele trebuia să fie Calypso. Nu era nici primul, nici al doilea, dintre acele construcții modeste, cu patru nivele, de pe ale căror fațade decorate cu afişe şi reclame multicolore, îngăduindu-şi un scurt răgaz de lectură, află o mulțime de veşti privitoare la evenimentele verii trecute: festivaluri, concursuri de frumusețe, excursii, competiții sportive şi muzicale pe care până mai ieri le patronase de undeva de sus, urmând ca din pragul verii viitoare să le privească din altă perspectivă, aceea a unui hotelier de duzină... Surâzând amar proiecției sale decăzute, îşi aduse aminte de limuzină şi se abandonă unui colind fără şanse printre cuburile impersonale de beton, acum zăvorâte, arătând deprimant în lumina tulbure a dimineții.
Calypso nu se zărea nicăieri. O alee de castani desfrunziți ale căror ramuri luceau, saturate de apă, îl purtă printr-o piațetă pustie cu chioşcuri şi galantare goale, apoi pe poarta deschisă a unui camping în care o femeie mătura egal şi liniştit, adunând în grămezi uniforme resturile ultimelor plecări precipitate. O ocoli, de parcă s-ar fi temut să nu fie surprins în noua sa ipostază, după cum îi ocoli şi pe ceilalți câțiva băieți care se căzneau în fața altui hotel să salte un rododendron uriaş pe platforma unui camion, continuând să murmure înciudat, ca pe nişte înjurături, numele hotelurilor între care al său se dovedea de negăsit. Se trezi iar pe înălțimea falezei. O senzație de zădărnicie la care colaborau ceața de nepătruns şi umezeala de nesuportat îl păstră acolo imobil, vreme îndelungată, până când adierea brizei începu să-i limpezească împrejurimile. Calypso nu era un liman ci abia începutul. Rareori condus de alte rațiuni în afara acelor practice, trebuia deci să înceapă.
Şi atunci îl zări: înalt, impunător, țâşnind din mare. Era un dulce promontoriu, un fel de zvâcnet materializat al țărmului pe care numeroase şi probabil costisitoare lucrări de consolidare îl sustrăseseră țărmului monoton, pentru a-i da o formă elansată de lance sau de etravă deasupra căreia construcția albă, aeriană, părea să sugereze comanda acelui vapor insolit, în veşnică plecare. Zdrențele de ceață evoluau lent la înălțimea etajelor superioare împiedicându-l să descifreze denumirea hotelului, dar era mai mult decât convins că era Calypso, câtă vreme silueta semeață, dominatoare, intra în perfect dezacord cu propria-i dispoziție de resemnat, de abandonat în faldurile nedreptei umilințe.
S-ar fi declarat mulțumit cu unul dintre acele hanuri anonime cu patru nivele împlântat în coasta celorlalte, necontenit tulburat de zgomote, de câini pripăşiți, de culorile prosoapelor şi chiloților de baie din balcoane; or, ceea ce se înfățişa ochilor lui nu se dovedea propriu-zis hotel, ci expresia clădită a unei măreții insuportabile, un fel de sfidare adusă comunului din jur, când până şi austeritatea acelei zile de toamnă, greşit pronosticată de către meteorologi, părea să cocheteze cu visul. Departe, înfipt în sinuozitățile maronii ale coastei, la poalele căreia şerpuia verzuiul apei festonate de spuma valurilor, farul Tuzlei îşi etala singurătatea filosofică şi trebuie că noaptea, în haosul măruntelor foşniri ale pământului, cele două verticale semețe îşi aruncau clipiri complice.
Dar ceea ce se dovedea mai periculos de seducător era orgoliul cu care Calypso întorcea spatele lumii...
*
Incognitului său îi puse capăt întâlnirea nedorită, încă din prag, cu o femeie îmbrăcată într-un halat ponosit albastru, care-l anchetă brutal, simultan cu gura şi cu ochii. Numele lui abia mormăit părea să nu-i fi spus nimic însă, şi asta-l făcu să-şi atenueze din încordarea acelei prime judecăți de ansamblu cu care o învăluise din prima privire; o femeie între două vârste ale cărei gesturi şi trăsături trădau îndeobşte o fire nededată la inocență şi cucernicie. Trebuia s-o suporte, şi asta nu era decât începutul.
– N-am nici un camion – îi reteză cu asprime nişte imputări ciudate privitoare la întârzierea U.P.P.I.-ului într-o afacere de transport. Bănuia că ar fi fost vorba de grămezile de mobilier strânse în holul imens, de dimensiunile şi trufia unei catedrale, în care pătrunse, însoțit de sâcâitoarea prezență a femeii.
– Atunci de ce-ați venit?
– Îl caut pe Beraru – catadicsi să se explice, consemnând acel fior lăuntric care-l traversase la prima vedere a edificiului zvâcnind măreț în muțenia orizontală a coastei. Până şi târşitul paşilor celor câtorva femei ce se agitau în jurul mobilierului pare-se uzat, scos la reformă, împrumuta, în spațiul amplu al holului, ecouri largi, rezonante, dar se văzu silit să revină la lucruri ceva mai prozaice sub presiunea iscoditoare a femeii.
– Tovarăşul Beraru are treabă, trebuie să dea în primire. Sunteți de la Centrală?
– Cam aşa ceva.
– De la I.T.T.A.?
– Nu! Se amuză o clipă, prins în salvele încrucişate ale atâtor întrebări, dar numai o clipă, până ce îşi reaminti motivele amărâte ale prezenței lui la Caliypso. Era o femeie energică, una dintre acele făpturi care-ți înlesnesc preluând asupra lor fără să crâcnească toate grijile mărunte şi prin aceasta obositoare, permițându-şi în schimb un soi de subordonare gălăgioasă, ostentativă, preț pe care el, personal, nu-l plătise niciodată.
– Mie trebuie să-mi dea în primire – mormăi, lăsând-o în urmă, trecută, nu ştia de ce, într-o bruscă muțenie întristată, şi se îndreptă nehotărât spre o uşă deschisă, trăind mai departe un sentiment confuz pe care-l sugera acel joc încâlcit al proporțiilor dintre oameni şi măsura impresionantă a locului.
În adâncimea încăperii în dreptul căreia se oprise, un ins mărunt, după cum îl trăda capul săltat numai cu puțin deasupra biroului, continua să se lase absorbit de o preocupare ce consta din scotocirea febrilă a sertarelor şi răsturnarea la fel de febrilă a conținutului lor pe tăblia lustruită de sub imediata vecinătate a bărbiei, încât ai fi zis că vrea s-o adulmece. În răstimpul scurt în care îl contemplă pe Beraru fără a fi observat, deduse cu enervare că se cunoşteau. Orice întrevedere cu mai vechi cunoştințe constituia un prilej de a-şi sonda consecințele acelei căderi vertiginoase dintr-un pisc în balta unei vânzoleli numai aparent enigmatice, fermentată de interese mărunte, de compromisuri care, fireşte, nu se văd la alții, după cum nu se vedea limuzina, rezultat evident al unor tranzacții oneroase...
– O! Tovarăşul Son! Ce plăcere, ce onoare, se strădui mărunțelul să-i confirme presupunerile, ajuns fulgerător lângă el şi căutându-i mâna ca să i-o scuture cu acea familiaritate dubioasă prin care oamenii neînsemnați îți atrag atenția că ai devenit de-al lor, dacă nu par să-ți dea chiar asigurarea liniştitoare că au uitat eventualele tale mizerii, deşi privirile lor, gesturile, zâmbetul reprimat în colțul gurii afirmă contrariul, cum că n-au uitat nimic; şi, mai mult, în cauzalitatea încâlcită a lucrurilor, scăderea ta aduce cu necesitate o câtime în plus sub tălpile lor. Luați loc! Să vă servesc cu ceva, o votcă, un lichir rafinat? risipea gesturi de barman, apoi curăța un scaun de un praf imaginar indicându-i-l, neglijent, cu îndoitura cotului, ca şi cum ar fi ajuns la limita cheltuielilor de reprezentare. Acum se face, acum! Îşi frecă palmele cu acea gratuită satisfacție profesională cu care se păstrează îndeobşte tonusul clientului nerăbdător, şi se ascunse din nou în spatele biroului ca să aducă la lumină o altă cantitate incredibilă de sticle şi obiecte grațios împachetate în rafie sau în hârtie pergamentată, în timp ce tovarăşul Son admitea cu amărăciune că, în defunctele condiții, prezența lui în această încăpere l-ar fi determinat pe Beraru să-şi înghită toată agoniseala. Se urni spre una din ferestre croită larg spre mare, pregătit să aştepte sfârşitul acelui trafic furibund din întuneric la lumină, şi geamul îi restitui masca sa de indiferență îngăduitoare cu care trebuia în fond să se obişnuiască. Principalul era că iarna avea s-o petreacă singur aici, deşi n-avea încă vreme să evalueze balanța de pierderi şi beneficii personale reieşită din asta. Dedesubtul lor, parcul înainta în peluze înclinate cu iarbă şi flori galbene, ofilite, oprite într-o perdea rară de pini printre care se zărea marea, vânătă. Dumnezeu ştie ce vor face atâtea zile cenuşii din gândurile lui aduse aici ca să încălzească pe dinăuntru ditamai clădirea!
– He, he! îi întrerupse Beraru gândurile. Mă gospodărisem şi eu, îmi făcusem provizii de iarnă, ce să faci în pustietatea asta când şuieră vântul aici ca-n Texas? şi deodată: lăsați că nu rămân ele treburile aşa, se-ndreaptă ele, se-ndreaptă! Fals compătimitor, recurgând deci la unul dintre modurile jignitoare de a stabili o egalitate, nu departe de bătaia pe umăr. În asemenea situații, tovarăşul Son recurgea la un soi de rezistență pasivă, caracterizată prin refuzul de a mai recepționa vreun cuvânt, devenind, în acelaşi timp, fragil ca o sticlă de lampă. Celălalt îl ajută să treacă totuşi peste acest moment, căzut brusc într-o muțenie totală, combinată cu o privire mâhnită, fals mâhnită, abătută asupra luciului de mat al biroului. Avea trăsăturile moi şi ochii umezi ai sentimentalului de ocazie.
– Şi buruienile astea ce caută aici? întrebă, arătând spre o masă verde întunecată, un hățiş, un haos numai aparent de plante care-n ciubere largi, care-n ghivece, care suspendate ca nişte candelabre, pe priciul lat al celeilalte ferestre, cu frunze palmate, ghimpoase sau acoperite cu văluri argintii, de puf ori pâslă, înalte, zvelte ca nişte coloane cu muchii proeminente sau gheboase, ocupând laolaltă mai mult de jumătate din spațiul vast al biroului.
– Cum buruieni? se învioră micuțul. O, le jigniți! Vorbiți mai încet să nu audă, fiindcă se... Să ştiti că vă aud tot asa cum sunt sensibile şi la lumină. Asta-i colecția mea de cactuşi, nu mai găseşti alta pe-aici prin părțile noastre. Am cheltuit o avere pentru... şi deodată, împrumutând tonul unui ghid de ocazie, ceea ce dovedea că nu se află pentru întâia oară în această postură: ştiați că în civilizația aztecă cactusul era socotit o plantă sacră? N-ați văzut Rio escondido, păcat, eu l-am vizionat de paisprezece ori, băgați de seamă! Sau măcar Deşertul trăieşte al lui Walt Disney. Se zice că oraşul lor sfânt, Tenochtitlan, sau cam aşa ceva, l-au stabilit după sfatul bătrânilor, acolo unde un vultur cu un şarpe în cioc stă pe un cactus lângă o stâncă. Uitați-vă, cactusul ăsta, Opuntia divina, era zeificat, i se aduceau onoruri în templu şi ghimpii lui erau folosiți pentru luare de sânge. Ăstălalt, Tescomitl, vasul sfânt, era folosit ca masă de tortură pentru jertfele aduse zeului vânătorii, nu mai ştiu cum îl cheamă. Astea mici, rotunde sau alungite ca nişte mărgele, Aporocactus se cheamă, erau folosite ca nişte amulete, atârnate la uşi şi la ferestre pentru ca strigoii să nu tulbure somnul copiilor. Ce să vă mai arăt? Ceva ce seamănă cu agava, dar nu-i agavă, Opuntia cilindrica, socotită tot o plantă magică, bărbații acopereau cu ea frunțile femeilor gravide ca să nu se transforme într-un animal sălbatic. Ăstălalt, Peyota sau Peiotl, tot una, ce să vă mai spun, m-a costat o groază de parale, cică ar fi stat la dreapta Tatălui soare în mitologia aztecă. Ea provoca ploaia, şi dacă o mănânci se zice că ai revelații mistice, conține mescalină şi alte daraveli, te urcă pe pereți. Pe ăsta îl ştiți de la bunica, îi zice Limba soacrei, asta-i Coada şoricelului, aici avem o specie de Echinopsis, mi l-a adus cineva tocmai din Mexic, preț de-un sejur cu familia la Marea Neagră, îi zice Biznega, dar uitați-vă numai puțin la ăsta, columnar, îmi plac columnarii, urgie, Cereus cactus, nu găsiți doi în Europa, exemplar de colecție care înfloreşte o dată la cincizeci de ani, o singură dată şi numai pentru o noapte, îl pândesc de douăzeci de ani, stau şi moțăi lângă el, poate-poate s-o-ntâmpla vreo minune. Tot o raritate e şi ăsta, Coloredoa cu un moț în creştet, are staminele... adică... şi se opri brusc sub privirile intrigate ale tovarăşului Son, buimăcit de retorica savantă a lui Beraru, acolo, un cârciumar care dă bani câştigați din matrapazlâcuri pe nişte buruieni inutile. Vă înțeleg – reluă Beraru, ca o scuză – pentru dumneavoastră nu înseamnă nimic, dar pentru mine... ştiți cât m-au costat? Bani şi timp şi răbdare? Cât timp
mi-am petrecut urmărindu-i ca un tată cum înfloresc, cum dau lăstari, muguri şi aşa mai departe? Că seamănă la fire cu oamenii, pe cuvânt, agățători, paraziți, atârnători, arțăgoşi, alții blânzi şi moi, sociabili ca Aporacactusul ăsta cu care vorbesc, le pun muzică... ăsta e chiar viu, îi zice El cactus andante, în libertate se mişcă pe umflăturile astea ciudate, pline de ghimpi... Iarna o să aveți prilejul nemaipomenit să vedeți cum înfloreşte Zygocactusul...
– Cum? ripostă brutal tovarăşul Son. Ai de gând să mi-i ții şi la iarnă aici?
– Îmi pare rău, am fost luat pe nepregătite, o să trebuiască până-i mut, mi se rupe inima fără... Dar n-aveți nici o grijă, se ocupă Despina de ei, nu sunt pretențioşi, îi udă rar, sunt ca nişte cămile... Mai am şi nişte cărți despre ei, poate în iernicica asta o să aveți timp să le răs...
– N-am nevoie de nicio carte. Dă-mi ce ai să-mi dai în primire! i-o tăie scurt tovarăşul Son. Hai să terminăm cu circul ăsta.
– Şi chiar nu doriți nimic, nimic? O vişinată de casă, un Martini? îi adresă o privire iscoditoare dar destul de fățişă pentru ca, nemulțumit de rezultat, de chipul acela impenetrabil, s-o dea într-un oftat prelung. Păcat! îmi pare rău că mă refuzați. Cine nu-l cunoaşte pe tovarăşul Son? Nici nu m-aş fi aşteptat vreodată.
– Dar mă rog, nu rămân ele aşa, lucrurile. Zvâcni, punând capăt unei poze, ca să scormonească pe dedesubt, fără să se uite, apoi degajă grijuliu un colț de masă unde depuse un teanc de dosare şi câteva ştampile. Poftiți, astea-s toate. Restul sunt la Despina, altele câteva la Centrală. Pe de altă parte nu-mi pare rău că plec, chiar dacă eu am fost, cum s-ar zice, tatăl hotelului. Eu l-am luat în primire când erau încă schelele pe el. Aduceam var pe haine acasă, că până şi copiilor mei le găseai var sub unghii. Mă-nțelegeți? afişă o altă suferință afectată. Dar, mă rog! îl las pe mâini bune. Nu-i vorba că mă legasem de el, dar iarna, aici, îți vine să latri în pustiu. Noroc cu cactuşii. Ce să faci? Mai vine Catană de la Sirena, mai o partidă de table, mai un... Mai e un vagabond care bate cărările Despinei, plus... ştiți bridge? Canastă? Belotă?
– Nu!
– Table? O să vă învețe Despina.
– Cine-i Despina asta?
– O! Chipul lui Beraru se lumină şi se întunecă instantaneu, şi, înainte ca tovarăşul Son să-şi dea seama ce se petrece, omul se afla deja lângă uşă, cu mâinile duse pâlnie la gură pentru a-şi amplifica răcnetul. Despina! Despina! Hei, Despi!
– Ho! Nu striga aşa! îi răspunse o voce sâcâită, deloc protocolară, pe care holul imens o reverbera în sonorități de templu. În curând apăru lângă ei aceeaşi femeie pe care o întâlnise la intrare, în halatul ăla plinuț şi ponosit, la origine albastru, sub care se zbuciuma un patetism reținut sau, cine ştie, o enervare trecătoare, abia stăpânită. O, Doamne, am atâtea treburi pe cap, şi el... Spune ce vrei!
– Dânsu-i tovarăşul Son.
Era inutil, fiindcă ocheadele ei îl încadraseră deja fără să-şi mai dea osteneala să-şi ascundă opiniile.
– N-are de ce să-mi pară bine.
– Despina! Mai dă-ți seama la gura aia! Mai dă-ți seama, că o să iasă rău până la urmă! Vezi că am uitat să-i scoatem pe porumbeii ăia de la 123! trecu din jelanie la un ton conspirativ, de rugăminte şoptită. Scoate-i tu de-acolo, că doar n-o să-i facem conserve pentru iarnă. Dă-i afară să se ducă-n... țara lor, să se mai iubescă şi-acolo.
– Nu mă duc! O, Doamne, scormonitoare ca un scalpel în vreme ce tovarăşul Son putu să-i constate, cu indiferență, desigur, gura frumos arcuită care la o, Doamne, se arcuia şi mai frumos. Între puținele filme pe care treburile mai importante i le îngăduiseră, fusese unul în care o femeie profitase vreme de două ceasuri de rotunjimea unui măr dus la gură numai ca să-şi arate dinții albi şi buzele cărnoase. Aici, în loc de măr, era, o, Doamne!
– Atunci cine vrei să se ducă? Vrei să mă duc eu? Eu nu-s om, ei, drăcia dracului!
– Nu mă priveşte. Nu mai pot să-i văd cum plâng unul în poala altuia. Mi-ajung ale mele, o, Doamne!
– Bine că pot să le suport eu! Tovarăşul Son se luă instinctiv după Beraru, o mămăligă sentimentală care-l umilea până şi pentru faptul că-i preda succesiunea. Celelalte griji se îndepărtaseră, nehotărâte, sub asaltul acelor mici enigme ale inițierii într-o afacere mai mult decât infectă.
– Cine-i Despina asta? se pomeni în lift, în coasta lui Beraru.
– O! Despina! E o fată dulce dacă ştii cum s-o iei! clipi semnificativ. Numai că-i cam rea de gură, are şi ea necazurile ei. Va să zică mergeți cu mine şi... ştiți englezeşte?
– Nu! Se scutură vinovat, tocmai când coborâră în gura unui coridor adânc, umbros, străjuit undeva în adâncime de o fereastră tulbure ce răspundea probabil înspre mare.
Era o linişte pe care paşii lor înceți, sorbiți de moliciunea mochetelor încă nestrânse, o făceau grea, calmă, fără început şi fără sfârşit, ca o reculegere, şi tovarăşul Son admise deodată, sedus de împrejurări, că, în ciuda câtorva neajunsuri mărunte, rezolvabile, nu şi-ar fi găsit un adăpost mai prielnic şi mai ostentativ al trufaşei sale solitudini. Cunoştea lumea. Numai căzuții în dizgrație naivi îşi pot închipui că se pot păstra în memoria semenilor arătându-se mereu ici şi colo, ultragiată până când scrupulele lor îi vor sili să revină asupra unei hotărâri condamnabile.
Şi fără alt semn de prevenire dădură amândoi buzna în cameră.
*
Ziua următoare se păstra cu îngăduință în limitele pronosticurilor meteorologice în măsura în care vântul sufla cu adevărat slab până la potrivit, fără ca precipitațiile sub formă de ceață, decretabile ca posibile, să se mai fi produs în zona litorală, în speță pe cărarea abruptă ce-l aducea pe tovarăşul Son de-acasă spre hotelul Calypso. Admitea, abătut, că acele considerații optimiste ale zilei precedente fuseseră răvăşite de către o mulțime de întâmplări ale aceleiaşi zile, mărunte, e drept, dar suficient de sâcâitoare, punându-l în situația de a-şi schimba de nenumărate ori deciziile, nişte decizii la fel de mărunte precum cadrul de viață pe care, nevoit, şi-l asumase.
Viră brusc, în direcția intrării, lăsând în spatele lui să freamete tălăzuirea circulară cenuşie a mării, şi, după ce salută grăbit ceata gălăgioasă de femei care, o dată cu manipularea ultimelor mobile oloage, aveau să dispară până în pragul primăverii viitoare, se înfundă la fel de grăbit în biroul, de-acum al său, tapițat cu vinilin roşu; fără să ştie deocamdată că gestul repetat în cursul atâtor dimineți mohorâte de iarnă avea să devină expresia proprie de refuz de a colabora cu lumea într-o atare ipostază silită – în fond nimic altceva decât teama de a-şi expune persoana oricărei familiarități insolente. Biroul rece, sterp, cotropit de pădurea de țepi a cactuşilor, îi aduse aminte de Beraru. Promisiunea acestuia de a reveni să şi-i care de-aici împreună cu restul de agoniseală îi prefigura o altă zi neplăcută, şi cu acest gând se lăsă să cadă pe scaun.
Problema majoră rămânea însă Despina. În conformitate cu un plan înțelept de care, vag, îşi mai aducea aminte, fiindcă trecuse şi pe la el cândva, rămâneau peste iarnă numai responsabilii marilor hoteluri, între care, cu onoare se va număra şi el, împreună cu câteva supraveghetoare puse să-şi împartă grijile mai mărunte ale extrasezonului.
– Nu sunt de acord – mârâise înfundat, dându-şi seama însă că o atare atitudine trebuia explicată în fața unor inşi cu care n-ar mai fi vrut să dea ochi, cel puțin o bună bucată de vreme. Ar fi fost o căciuleală nedemnă. Şi în fond ce-ar avea ea de făcut? Revenise atunci la un mod mai lucid de a analiza problema, dar avu prilejul neplăcut de a lua act, prin mijlocirea celui ce-şi contempla satisfăcut geanta burduşită, de o mulțime de îndatoriri searbede care altfel i-ar fi revenit şi față de care căratul unei coşnițe urâte de la etajul unu la parter era un gest curtenitor de hotelier în funcție.
Fiindcă oglinda mare din capul scărilor şi aceea impresionantă din hol avuseseră grijă să-i restituie, în cursul aceleiaşi zile trecute, imaginea pură a umilinței, întruchipată într-un Son cărând o coşniță țipătoare, în turuiala necontenită a lui Beraru, deshămat şi el sub o valiză burduhănoasă, şi în compania celor doi tineri blonzi, căzuți în dragostea lor aflată pesemne pe ducă. Dăduseră buzna deci în camera cu numărul 123 unde cei doi îndrăgostiți, abia trecuți de adolescență, păreau să le ignore apariția intempestivă; stăteau pe pat, în capul oaselor, adânciți într-o muțenie pe care chipurile lor copilăreşti, serafice, refuzau s-o facă deznădăjduită. Ea îşi legăna capul pe umărul lui, concentrată, atentă, de parcă ar fi urmărit rândurile unei pagini de carte proiectate pe plafon, iar în jurul lor, ca aduse de apă, zăceau în neorânduială obiecte de toaletă, haine, coşnițe şi valize goale.
– Poftim! făcuse Beraru fluierând cu compasiune în urechea lor şi risipind în încăpere o serie de gesturi lipsite de cea mai elementară politețe care trădau omul obişnuit cu astfel de treburi. Hei, Romeo! se pierduse apoi într-un du-te-vino nesfârşit printre bagaje, cu intenția vădită de a transfera toată babilonia din cameră în valizele pântecoase ale pierduților rămaşi imobili pe marginea patului. Hai, mistere, ia-o pe Julieta şi hai! Hai c-avem treabă, tragem obloanele! Itiz over? Capito? îi punea pe picioare îndesându-le câte o boccea în brațe şi împingându-i în cele din urmă, docili, pe coridor. Vine iarna, ce să facem? Tuti a caza! Hai, că la anu' veniți la tovarăşul Son! Apoi lui: ține şi dumneata asta până jos, altfel cloşcarii ăştia ne prelungesc sezonul...
Marea, spălată de cețuri, sclipea într-un albastru rece vinețiu, părea că digul suplu, avântat, desparte apele unei plecări necontenite pe care o sesizase cu mulțumire nu mai departe decât ieri, pentru că astăzi conştiința acelei viitoare conviețuiri să-l umple de o temere nelămurită. Siluetele celor doi blonzi adolescenți zăboviseră mult afară, sprijiniți de balustrada întrevăzută prin pinii maritimi ce ascundeau căderea abruptă a falezei. Acum locul era pustiu şi, în aşteptarea lui Beraru, se aşeză din nou pe scaun, descumpănit la descoperirea că are o groază de timp înaintea lui fără sugestia fertilă a unei acțiuni.
Şi atunci un bufnet sec zdruncină tăcerea holului pe care, învăluit în gânduri, abia acum avu prilejul s-o regrete totodată; era femeia aia, Despi sau Despina, care-l silea, printr-o serie de bufnituri succesive, să ia act de singurătatea lui amenințată, ba mai mult, să reia un proces socotit încheiat. Găsise atâta imprevizibil, atâta nesinceritate la unii dintre cei mai apropiați colaboratori încât nu se mai vedea dispus să reia o experiență dezamăgitoare cu nimeni, nici măcar cu o făptură inofensivă ca aceea care-i brutaliza acum urechile cu bubuiturile ei inexplicabile de parcă s-ar fi pornit să oblitereze mărcile poştale ale unui întreg oraş. Fără nimeni prin preajmă ar fi fost mai bine, mai potrivit principiului său de viață mai nou adoptat. Dar cum? Prin ce mijloace?
Năruit în alte gânduri, nu-şi dădu seama că bubuitul obsedant, amarnic simplificat de dimensiunile holului sărăcit prin contribuția câtorva camioane, încetase subit, şi tresări la vederea ei, apărută în uşă, sprijinindu-se într-un anume fel de cadrul acesteia, încât ai fi zis că nu se sprijină, ci pluteşte. Nu mai purta halatul albastru ponosit ci o rochie care-i sublinia neliniştitor coapsa arcuită şi destul de înaltă față de statura-i mai degrabă măruntă.
– Ascultă, tovarăşa... se crispa într-un început de panică stimulată de căutătura ei deschisă, mai mult decât deschisă, provocatoare. Aş putea să ăăă... au plecat femeile?
– Da! Vă fac o cafea? Spuneți-mi Despi sau Despina, cum vreți!
Nu se apropia, rămânea mai departe în uşă, învăluită într-o aparentă indiferență trist-zâmbitoare.
– Nu! Nu mai beau de mult – replică, supărat că rosteşte mai multe vorbe decât necesare. Când vine Beraru? Să-şi ia buruienile astea de-aici. Şi ciubucul care i-a mai rămas. Nu-mi fac cinste. Toți hotelierii ăştia sunt nişte pungaşi, dar pe ei nu-i vede nimeni.
– Atunci şi dumneavoastră sunteți începând de ieri.
Îşi înălță privirea, uluit de îndrăzneală, dar şi-o plecă la loc în fața naturaleții ei care refuza orice calificare vehementă; era şi atât. Avea senzația că îi sunt cântărite, măsurate reacțiile, că îi sunt speculate toate subînțelesurile din voce în beneficiul unor concluzii usturătoare. Erau putere şi şiretenie blândă şi se întrebă, confuz, care va fi fost acela apt
să-i îndure spiritul neapărat achizitiv, iscoditor până-n măduva oaselor.
– N-am mai băut cafea de vreo două luni. De când nu mi s-a mai dat – adăugă. Niciodată n-am fost eu un băutor... un băutor...
– Pasionat.
– Da, pasionat – îi zări licărul unui zâmbet traversându-i figura tristă în fond, dar marcând indiciul unei aşteptări calme, infinit răbdătoare, asupra căreia nu putea zăbovi o clipă, pradă aceleiaşi panici neînțelese. Cafeaua era, fireşte, un pretext transparent, propus ca atare, deschiderea unui joc cu complicități subtile, golite de sens după părerea lui. Sau poate doar preliminarii ale cunoaşterii. Şi... cu ce probleme, tovarăşa Despina?
– Astăzi vreau să plec mai devreme acasă.
– Acasă! Mmmmmda! se trezi brusc în vârtejul unor mai vechi prerogative şi, instinctiv, luase chipul acela cu care-ți secondezi de obicei reflecția matură dinaintea deciziei. Mda! mai adăugă, gol de gânduri, pentru ca în următoarea clipă să se descopere singur.
– O, Doamne! o auzise suspinând, apoi mai înregistrase, cu totul surprins, tocurile ei înfipte în pardoseala de mozaic, îndemnându-l inițial să o urmeze pentru o eventuală explicație – iar se vedea nedreptățit – dar fixându-l în scaun cu o altă salvă furibundă de țăcănituri. Treaba ei, oricum a doua zi trebuia să se debaraseze de ea şi de zgomotele ei stânjenitoare. Dar cum? Cum? Nici pungaşul ăla de Beraru nu-şi mai făcea apariția. Se îndreptă din nou spre fereastră în cadrul căreia stăruia amintirea celor doi îndrăgostiți blonzi ca aurul, potrivnici trecerii timpului, deşi ei îl aveau înaintea lor, fireşte; erau nişte proşti, fiindcă considerau definitivă orice emoție, ehei, câte lucruri definitive nu vor mai trece prin viețile lor blonde separate, erau nişte proşti şi nişte țângăi cărora însuşi tovarăşul Son le-a cărat o coşniță...
Fără Despi sau Despina asta, probabil că avea să mai care tot felul de coşnite. Se mişcă, nehotărât, spre uşă, încercând să se orienteze de unde vine anume zgomotul care, reverberat în spațiul amplu din jur, semăna cu o veritabilă chemare.
– Ce faceți acolo? întrebă cu o bunăvoință stângace în clipa când, intrat în biroul recepției, o făcu să-şi întoarcă capul; îmbrăcată din nou în halatul ei albastru, cu mânecile sumese, pocnea fără milă cu ajutorul unei ştampile nişte căpețele de hârtie, în timp ce tendoanele proeminente ale gâtului îi trădau o încordare disproporționată cu îndeletnicirea. Nu părea defel surprinsă şi cu atât mai puțin supărată, şi se trezi că-i este recunoscător pentru asta. Continua să ştampileze, ceva mai rar, aruncându-i peste umăr, cu intermitențe, fugarele luciri lichide ale ochilor plânşi pe cât se părea.
– Bonuri de masă pentru la anu'. Porția mea, ca să nu se zică că iarna stăm degeaba.
– Şi-a mea? întrebă perplex. Am şi eu?
– E-aici! revenise la îndeletnicirea ei după o scurtă pauză. Şi dacă (poc) o să vă purtați (poc) frumos cu mine (poc) ne-om înțelege noi, femeile-s mai îndemânatice.
Şi în tot acest timp înregistra îngrijorat foşnetul viu al veşmintelor ei frecate de trup la fiecare mişcare mai energică.
– Dacă aveți treabă puteți să plecați – îşi dărui sieşi o favoare. În fond să ne înțelegem: eu sunt şeful dumitale?
– Aşa s-ar părea! Dispuneți de viața mea... îi aruncă provocarea învăluită într-un zâmbet care-i lumina doar gura armonioasă, restul fiind antrenat în aceeaşi curiozitate mânuită ca un scalpel, dar şi cu oarecare maliție. Sunteți căsătorit? reluă după o pauză în care se desprinsese de vizibilul ei interes pentru a cerceta, cu o privire absentă, lemnul lustruit al biroului. Oricui, nici măcar tovarăşului Son, nu-i putea scăpa efortul cu care această Despina îşi disimula o tristețe, un necaz de proporții. Copii?
– O, da! se grăbi să confirme. Nevastă, copii... Sunt bătrân!
– Sunteți, e-adevărat. O bătrânețe de-aia acrită care nu lasă dreptul altora să fie mai tineri. Arătați bătrân pentru că nu mai sunteți tânăr pe dinăuntru.
– N-am decât cincizeci şi unu de ani! ripostă, dar îşi aduse aminte că el însuşi se decretase bătrân. O făcuse de atâtea ori şi tot de atâtea ori primise, satisfăcut, protestele celorlalți. La cincizeci de ani nu eşti chiar atât de bătrân – conchise grav, ca pentru a încheia un capitol.
– Dar la treizeci şi cinci? şi dacă mai am tot felul de lucruri personale trebuie să vin să le explic pe toate ca să pot pleca mai devreme?
– Nu! exclamă speriat de perspectiva unor confesiuni nedorite.
– Nu vă temeți, că n-am să vă otrăvesc cu destăinuirile mele. Dar sinceritatea e principiul meu de viață care... răsuflă adânc, înainte de a continua – care nu prea mi-a adus foloase. Vorba lui Beraru, sunt o gură rea şi-atât. Rămăsese cu capul sprijinit în mâini pe tăblia biroului.
– Nici mie truda, truda de zi şi noapte nu mi-a adus foloase! îşi descoperi iar o latură, aceea mai obscură, curios stimulată. Se dădu înapoi ca pentru a para o altă eventuală provocare. Eu sunt în biroul meu, faceți cum vreți, plecați sau rămâneți.
Dar nu plecă, fiindcă ea rămânea răsucită cu bustul spre el, fără să-şi dea cea mai mică silință de a-şi diminua măcar aparent interesul pentru persoana lui. Îşi petrecu o vreme contemplând holul somptuos cu arcadele largi, generoase ale ferestrelor dând spre mare, cu candelabrele grele, cu dantelăriile aeriene ale ornamentațiilor neînțelese în ceea ce voiau ele să reprezinte. Vara, hotelul trebuie să fi primit din belşug lumină solară. Stărui în ancheta circulară, convins că în apele lui veghea continuă. Numai pereții placați cu furnir de mahon costau cât o limuzină.
– De ce râdeți?
– Eu, să râd? Da' de unde! Mă gândeam aşa… Probabil că ştiți cine sunt – reveni, sedus de o explicație a acelui interes cu care era iscodit.
– Nu! i se replică prompt. Încerc să-mi dau seama cu cine am de-a face. O să stăm o iarnă amândoi, în curând am să mă şi mut într-o cameră aici, nu contează unde. Îmi convenea mai mult cu Beraru. Faceți parte dintre cei care cred că li se cuvine totul. Mă rog, am să încerc să mă împac şi cu asta. Unde punem cheia la plecare? o văzu ridicându-se, smulgându-se cu gesturi energice, din halatul ei albastru, căzut pe speteaza scaunului, ca
să-i descopere acelaşi trup mărunt şi totuşi înalt, nu lipsit de grație. Aveți vreo idee? Unde să ştim numai noi doi de ea? Şi, înainte de a-i căpăta răspunsul, se îndreptă spre uşa hotelului, vădind în mişcările ei rotunde încrederea deplină că e urmată îndeaproape, după cum se şi întâmplă, până în aleea care, după câteva meandre printre boscheții rotunzi ca nişte capete, se pierdea între pinii falezei.
Apoi rămase singur, ținând în mână o cheie păstrând încă căldura mâinii ei, a aceleia care, siluetă fragilă, singuratică, aluneca printre castanii neliniştiți de vântul toamnei pentru ca să se lase în cele din urmă sorbită de depărtare ca o şoaptă.
Şi se grăbi să intre în hotel, unde va rămâne până la ora şaisprezece fix, când se va ridica de pe scaun cu senzația că se află dinaintea unui lucru plăcut, satisfacția unei nevinovate complicități, anume strecurarea unei chei sub o dală de piatră de pe aleea ce ducea spre faleză, pentru a fi găsită de ea în zorii zilei următoare.
*
De-aici înainte, cei doi locatari ai hotelului Calypso se vor vedea rar şi în treacăt, înmânându-şi de cele mai multe ori cheia prin procedeul consimțit, deşi, era limpede pentru fiecare dintre ei, se impunea cu necesitate o explicație, un acord care să le facă posibilă trecerea comună spre celălalt țărm al iernii. Retras în biroul lui, după ce-şi gusta plăcerea cea fără de riscuri de a extrage cheia din ascunzătoarea lor secretă – ori de câte ori era el cel ce pleca întâi şi revenea primul – tovarăşul Son admitea în mod repetat că fie chiar şi o însingurare decisă ca aceea a lui are nevoie de consimțământul celuilalt, aflat prin forța împrejurărilor sub acelaşi acoperiş. Renunțase definitiv la ideea de a se debarasa de numita Despina, acceptând resemnat că o serie de mărunte atribuții îi puteau fi ei transferate, şi cum altele nu existau deocamdată, lui nu-i rămânea decât s-o aştepte.
O aştepta deci. Mai întâi cu temerea că, în absența ei, cine ştie ce sarcină neprevăzută, răstită prin telefonul a cărui derivație răspundea în biroul recepției, să-l pună în situația de a se angaja personal într-o treabă oarecare. Apoi o aştepta pur şi simplu. Începuse să vină mai întotdeauna primul şi, după ce scotocea în ascunzătoare, cu degete febrile şi cu prețul câtorva junghiuri rebele, se lăsa pradă aşteptării. Se obişnuise cu trosnetul uşii de la intrare, apoi cu țăcănitul de maşină al tocurilor ei aprig înfipte în mozaicul holului vitregit de covoare, cu foşnetul tainic al vesmintelor schimbate acolo, în biroul recepției, foşnet pe care îl asocia involuntar cu halatul ei albastru, iar când, după o scurtă pauză, răbufnea primul pocnet al ştampilei, trântită de undeva de sus pe primul bon din rația zilei, nu-i mai rămânea decât cealaltă aşteptare, aceea a orei de plecare. Uneori, treburile ei decretate ca personale, asupra cărora, neavând nici o treabă, se trezea zăbovind cu o curiozitate vinovată, o făceau să plece înaintea lui, şi atunci dimineața următoare era compromisă fiindcă îşi recupera, din ascunzătoarea de piatră, propriul său mesaj închipuit de o cheie rece cu primele urme de rugină ale acelei toamne.
Dar numai atât, un gest închis în sine, ceea ce s-ar fi putut numi jocul vicios al cheii, fiindcă ea nu ştia nimic din toate astea. Gândul că avea să trăiască atât amar de vreme în vecinătatea unui ins posac, pătruns de importanță, amestec grețos de intransigență gratuită şi autoritate ieftină, emanând între nişte ziduri pustii acea putere rigidă a oamenilor obişnuiți să domine oricând si oriunde, chiar şi în patul conjugal, gândul acesta îi tăia răsuflarea. Cu Beraru ar fi fost mai vesel şi mai altfel.
– De ce-i frig la mine? o întrebase tovarăşul Son într-o zi. Ea se angajase imediat să-i facă rost de un radiator.
– Radiatorul consumă curent! Asta nu se vede? Mda! Nu se vede asta! Ea tocmai se gândea că e îngrozitor să trăieşti lângă un asemenea om... La ce gândiți?
– O să-mi mâncați sufletul până-n primăvară – îi spuse simplu, lăsându-l cu gura căscată.
– O să vedem noi. Nu mănânc suflete.
– Să dea Dumnezeu, dar nu cred. O, Doamne, nu cred c-o să ne împăcăm.
– Eşti cam îndrăzneață dumneata, tovarăşa…
– Despi! Nu sunt îndrăzneață, sunt sinceră.
– Aşa sinceritate nu-ți aduce foloase, tovarăşa…
– Despi! Ştiu, mi-au mai spus-o şi alții.
Se pregătea astfel ceva în străfundurile ființei ei, dar ea însăşi nu ştia prea bine ce, şi cu atât mai puțin ar fi fost îndreptățit s-o ştie tovarăşul Son care, gata, îşi făcuse datoria față de propria-i singurătate înghețată; întrebase, mda, i se răspunsese cum i se răspunsese, mda, cam obraznic, mda, trebuia făcut ceva, mai fremătase o vreme în pantofi şi gata! De aici, o altă întoarcere în văgăuna lui, în apele stătătoare ale conflictului său cu ingratitudinea semenilor.
Tocmai îşi sufla în degetele vineții, când dincolo, în biroul recepției, se petrecea descoperirea unei dezonorante bătrâneți timpurii; căci ce conta dacă existau rațiuni adânci care-i justificau ei necontenitele schimbări nedorite din moment ce de-afară se vedeau doar numai uşurătatea şi numărul schimbărilor? Asta-i, era o ființă frivolă şi bătrână! O resemnare acută în fața oricărei tentații ştiind bine, o, Doamne, ştiind prea bine reversul ei, intuindu-i clipa următoare şi eşecul final prin ceea ce oamenii adulți numesc cu o emfază prostească experiență de viață. Ca şi cum dacă ştii, nu mai ai voie să simți, şi iată că n-ai voie, mergi înainte de parcă ai merge înapoi, pe drumuri bătute...
Şi, în aceeaşi secundă, tovarăşul Son, aflat în plină constatare că degetele-i amorțite de frig abia mai resimt căldura gurii, recepționa un zgomot insolit, străin de bubuitul familiar al ştampilei; un fel de hohot ştrangulat şi atât, începutul unui plâns eliberator curmat brusc de hotărârea de a nu te da în spectacol al cărui sens nu-i scapă tovarăşului Son, aflat deja în uşa recepției.
– Ce se întâmplă aici? S-a întâmplat ceva?
– Mi-au luat tot jarul, o, Doamne, şi mi-au lăsat cenuşa! Îi zări o clipă fața în lacrimi, gura schimonosită… Pleacă de-aici! Pleacă! sughița înciudată. Laşilor! Nu sunteți în stare decât să vă ciorovăiți cu femeile. Ce se întâmplă aici, ce se întâmplă aici. Ce să se întâmple? Profitorilor! Altă dată ce erați... şi acum... ce sunteți? Voi sunteți femei, nu noi! Trântorilor!
– Mda! Insultele îl făcură să-şi coboare brațul întins protector spre creştetul ei.
– Ia mâna! Toți sunteți la fel? O şleahtă de derbedei care-ți fură puterea şi fug cu ea lăsându-te…
O altă salvă de sughițuri.
– ... şi eu cu ce mă aleg? întreba ea cu fața udă de lacrimi. Cu ce? Cu ce am fost vinovată... că sunt mai puternică?
– Mda! Cu nimic! zise, gândind că aşa s-ar fi cerut să zică.
– Lasă-mă-n pace cu mda-ul dumitale! Altceva nu mai ştii decât mda şi să faci mizerie. De unde...?
Se poticni în ochii ei rotunzi, verzi, ficşi, ca de drogată, în bătaia cărora dădu iar înapoi, nemulțumit, furios pe el însuşi. Ar fi trebuit să ceară mutarea acestei smintite sau să fi rămas în biroul lui, nesimțitor la orăcăiala unei femei isterice. Dar o subestima, îi subestima luciditatea ei mereu învingătoare pe orice câmp de bătălie sentimentală, mereu săltată peste slăbiciuni de orice fel.
– Nu-i nimic! îi zâmbi ea încurajator. Am să-mi revin eu. Şi-i oferi deodată o față senină care-l făcu să se întrebe dacă nu fusese între timp martorul mut aici la hotel. Tot nu mai am niciun rost acasă. Am să mă mut pe sus, ştiu eu, poate la 123... şi-i surâse enigmatic, fără să-i dea explicația acelei încurcate alegeri; punându-l în situația s-o deducă singur acolo, în biroul lui rece, când bubuitul reluat al ştampilei pornise să declanşeze în juru-i aceleaşi ecouri ample, rezonante, cum că îşi alesese tocmai camera în care zăboviseră cei doi tineri blonzi, deznădăjduiți de deznodământul nefericit al dragostei lor blonde.
– Şi cu cheia? percepu o surpare tainică, interioară. Şi cu cheia ce facem?
– Nu ştiu. O să vedem. O să vedem ce facem şi cu cheia.
Şi, încă înainte de a se îndrepta spre birou, o văzu înşfăcând ştampila ca pe un simbol al puterii ei revenite.
Aşa încât se zăvorî până la alt patru fix, ridicându-se din când în când pentru a face câțiva paşi de înviorare în atmosfera înghețată, şi privind cu ochi goi pădurea de spini a cactuşilor din vecinătate. De la fereastră, o mare vânătă izbea necurmat capul înaintat al promontoriului în timp ce câțiva pescăruşi lopătau lent în vântul sfâşiat încolo, departe de proeminența semeață a farului Tuzlei.
Şi se proiectă spontan în afară, înregistrând cu ochii minții țâşnirea similară a hotelului pe orizontul plat al împrejurărilor, mulțumit oarecum că, în toată această vreme irosită pe mărunțişuri, Calypso, pulsând necontenit ca o inimă, împrăştia în numele lui o reculeasă demnitate.
Fragment din nuvela cu acelaşi titlu
CONSTANTIN NOVAC