Proză
Mirel Brateş
ESTERICA AVANT ESTHER BEN-AMI
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
„...De parcă istoria asta îngrozitor de lungă şi pocită nu te-ar fi înăcrit destul, vreau să-ți spun, în încheiere, o mică povestire rabinească: Se zice că un evreu naufragiase pe o insula sălbatică, pustie. Condiții feroce, dar el supraviețuise încă mulți ani, o viață de om. Îşi construise, de-a lungul timpului, un fel de casă, un bordei îngropat, şi se înzestrase cu cele necesare ca să poată trăi onorabil! Avea, în momentul când l-au descoperit, o mică avuție. Spre mirarea salvatorilor, evreul îşi construise şi două adăposturi sinagogale. „De ce două? La ce bun?”, l-au întrebat. „Pentru a mă face mai uşor de înțeles, a spus evreul, chestiunea atârnă de concepții şi păreri despre evrei, inclusiv în ce priveşte credința religioasă... Concret, acestea sunt locurile mele de cult mozaic – într-unul mă duc să mă rog în toate sabáturile, în fiecare sâmbătă şi într-al doilea nu intru niciodată...”
*
O valijoară de carton satinat, maron, nu mai mare ca un ghiozdan. E o confecție artizanală, lucrată dintr-o pânză tare, aşa cum sunt materialele cu care se broşează cărți. În ea se găsesc acte de identitate şi scrisori foarte vechi, câteva fotografii şi un jurnal voluminos – în maniera ,,versiune de casă”, de mărimea unui tom care reuşeşte să cuprindă un întreg univers. Alături, o foaie de hârtie canson, Testament, tipărit cu italice şi prins cu o fundă într-o copertă cerată.
Am citit, cu o plăcere enormă, tot ce era scris. De câteva ori. Stil artist, cu metafore. Ecranizare nouă a unui film turnat mai demult. Un remake... încurcând între ele imaginile, făcându-le relativ disparate şi autonome, dispersându-le printr-o uriaşă forță centrifugă. Registrele stilistice şi de ton se schimbă frecvent şi rapid, trecându-se parcă în modul cel mai firesc de la descripția „afirmativă“, la comenzi scurte şi imperative (marcate printr-unul sau mai multe semne de exclamare).
Nici o surpriză, decât, cel mult, trucurile şi clişeele de limbaj pe care le foloseşte (…nonşalant, cu alura unei romanciere!). În rest, aşa cum mi-am închipuit, Jurnalul confirmă, în totului tot, inteligența suplă a lui Tante. Un soi reflexiv, înşelător-rafinat, puțin sentimental, aproape fără reacții afective şi „evadări filosofice”. (Se spune, printre spioni, că în creier a fost descoperită o genă contrainformativă care îți determină gândirea!) O anume nepăsare, o răceală „bună conducătoare” de impresii brute, şocante pe care nu are niciun rost să le retuşeze, nicidecum să le treacă în contul vreunei scheme abstracte de ideal uman sau al unei duioşii caritabile. În acest fel întortocheat şi ambiguu sufleteşte, cu fandări şi retrageri bruşte, Jurnalul e straniu, dar ciudat de captivant, pentru că nici Tante nu s-a putut eschiva de la acea dispoziție exersată a tuturor spionilor – răceala clinică, cinismul! Marca înregistrată: cinismul psihanalitic! Fără principii, fără junghiuri morale. Ca în teribila sentință a lui Camus...
Intrase în culisele războiului de uzură dus cu „generalii” – un gen de flower-power al spionajului. Tabloul vivant al unei femei care, într-o lume plină de primejdii şi secrete prin excelență, îşi drege bovarismul pe ultima sută de metri! Excepționala longevitate feminină… „Am vrut să ajung în Israel închipuindu-mi că aici voi fi ca în insula Okinawa, unde oamenii îmbătrânesc frumos!” … Secretul centenarilor şi alte fantasmagorii de film
*
...Uzbekistanul şi, apoi, know-how-ul de spionare asimilat la Moscova însemnau propria umilință şi schimonosire interioară, însemnau dispariția prietenelor, însemnau aroganța prostiei, însemnau trădarea celei mai apropiate ființe – mama, pe care a părăsit-o, deşi ştia că era bolnavă de cancer şi nu mai avea decât puține luni de trăit. Şi atunci, în fine, cu ce structură sufletească o pot fixa în „grila” unei tipologii? Ei bine, păstrez pentru mine însumi, bonom, la încheierea unui şir de judecăți, rezerva că „Esther Ben-Ami e o evreică fără trăsături caracteristice ale evreilor”! Sună prost în urechile castelor demoazele şi doamne aşkenazite care (deşi se amuză pline de emoții şi le place, „joacă”) fac ochii mari şi se-nroşesc eruptiv la vederea unui album de artă despre neruşinările din istoria nudului; ca urmare, se prezervă citind doar aventuri cu imagini idilice, nobile şi decente din nepieritoarele La Haskala. Les débuts de la littérature hébraïque moderne - lectore fidele de opere cu cobai narativi virtuoşi şi ale unei existențe în care romanele grosolane, de scandal, mizeriile şi ordinăriile literare nu erau vrednice de arătat evreilor de treabă... Kamasutra? Puşchea pe limbă! Cu alte cuvinte, Esther Ben-Ami este o evreică de alt soi: o cinică îndelung versată şi crescută la şcoala moscovită de spionaj – pepiniera aceea a intelectului dur şi sever inclusiv cu sine, întocmai legendarei Ana căreia, înțeleg, i-a călcat pe urme cu dezinvoltură. Cu perversă dezinvoltură… O altă superwoman, cvasi-necunoscută, mademoiselle Sorge neparfumată în versiune ruso-românească, într-o lume mai degrabă sinistră, în stare să provoace groază... Dumnezeu s-o ierte... O femeie frumoasă, care semăna mult cu astronauta Valentina Tereshkova... S-a stins în această toamnă. Era ultima rudă din familie. Esther Ben-Ami era soră bună a mamei mele.
(fragment de roman)
*
O valijoară de carton satinat, maron, nu mai mare ca un ghiozdan. E o confecție artizanală, lucrată dintr-o pânză tare, aşa cum sunt materialele cu care se broşează cărți. În ea se găsesc acte de identitate şi scrisori foarte vechi, câteva fotografii şi un jurnal voluminos – în maniera ,,versiune de casă”, de mărimea unui tom care reuşeşte să cuprindă un întreg univers. Alături, o foaie de hârtie canson, Testament, tipărit cu italice şi prins cu o fundă într-o copertă cerată.
Am citit, cu o plăcere enormă, tot ce era scris. De câteva ori. Stil artist, cu metafore. Ecranizare nouă a unui film turnat mai demult. Un remake... încurcând între ele imaginile, făcându-le relativ disparate şi autonome, dispersându-le printr-o uriaşă forță centrifugă. Registrele stilistice şi de ton se schimbă frecvent şi rapid, trecându-se parcă în modul cel mai firesc de la descripția „afirmativă“, la comenzi scurte şi imperative (marcate printr-unul sau mai multe semne de exclamare).
Nici o surpriză, decât, cel mult, trucurile şi clişeele de limbaj pe care le foloseşte (…nonşalant, cu alura unei romanciere!). În rest, aşa cum mi-am închipuit, Jurnalul confirmă, în totului tot, inteligența suplă a lui Tante. Un soi reflexiv, înşelător-rafinat, puțin sentimental, aproape fără reacții afective şi „evadări filosofice”. (Se spune, printre spioni, că în creier a fost descoperită o genă contrainformativă care îți determină gândirea!) O anume nepăsare, o răceală „bună conducătoare” de impresii brute, şocante pe care nu are niciun rost să le retuşeze, nicidecum să le treacă în contul vreunei scheme abstracte de ideal uman sau al unei duioşii caritabile. În acest fel întortocheat şi ambiguu sufleteşte, cu fandări şi retrageri bruşte, Jurnalul e straniu, dar ciudat de captivant, pentru că nici Tante nu s-a putut eschiva de la acea dispoziție exersată a tuturor spionilor – răceala clinică, cinismul! Marca înregistrată: cinismul psihanalitic! Fără principii, fără junghiuri morale. Ca în teribila sentință a lui Camus...
Intrase în culisele războiului de uzură dus cu „generalii” – un gen de flower-power al spionajului. Tabloul vivant al unei femei care, într-o lume plină de primejdii şi secrete prin excelență, îşi drege bovarismul pe ultima sută de metri! Excepționala longevitate feminină… „Am vrut să ajung în Israel închipuindu-mi că aici voi fi ca în insula Okinawa, unde oamenii îmbătrânesc frumos!” … Secretul centenarilor şi alte fantasmagorii de film
*
...Uzbekistanul şi, apoi, know-how-ul de spionare asimilat la Moscova însemnau propria umilință şi schimonosire interioară, însemnau dispariția prietenelor, însemnau aroganța prostiei, însemnau trădarea celei mai apropiate ființe – mama, pe care a părăsit-o, deşi ştia că era bolnavă de cancer şi nu mai avea decât puține luni de trăit. Şi atunci, în fine, cu ce structură sufletească o pot fixa în „grila” unei tipologii? Ei bine, păstrez pentru mine însumi, bonom, la încheierea unui şir de judecăți, rezerva că „Esther Ben-Ami e o evreică fără trăsături caracteristice ale evreilor”! Sună prost în urechile castelor demoazele şi doamne aşkenazite care (deşi se amuză pline de emoții şi le place, „joacă”) fac ochii mari şi se-nroşesc eruptiv la vederea unui album de artă despre neruşinările din istoria nudului; ca urmare, se prezervă citind doar aventuri cu imagini idilice, nobile şi decente din nepieritoarele La Haskala. Les débuts de la littérature hébraïque moderne - lectore fidele de opere cu cobai narativi virtuoşi şi ale unei existențe în care romanele grosolane, de scandal, mizeriile şi ordinăriile literare nu erau vrednice de arătat evreilor de treabă... Kamasutra? Puşchea pe limbă! Cu alte cuvinte, Esther Ben-Ami este o evreică de alt soi: o cinică îndelung versată şi crescută la şcoala moscovită de spionaj – pepiniera aceea a intelectului dur şi sever inclusiv cu sine, întocmai legendarei Ana căreia, înțeleg, i-a călcat pe urme cu dezinvoltură. Cu perversă dezinvoltură… O altă superwoman, cvasi-necunoscută, mademoiselle Sorge neparfumată în versiune ruso-românească, într-o lume mai degrabă sinistră, în stare să provoace groază... Dumnezeu s-o ierte... O femeie frumoasă, care semăna mult cu astronauta Valentina Tereshkova... S-a stins în această toamnă. Era ultima rudă din familie. Esther Ben-Ami era soră bună a mamei mele.
(fragment de roman)