Cronica literară
Vitalie Ciobanu
BASARABIA, SECOLUL XXI: VREMURI DE BEJENIE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
Ne-am obişnuit cu exodul românilor din ultimii 20 de ani. Cu plecarea „creierelor”, a tinerilor dotați, care nu-şi mai găsesc în țara lor şanse pentru creştere profesională şi salarii pe potriva talentului şi capacităților lor. Celălalt versant al exilului economic este migrația forței de muncă, a muncitorilor mai mult sau mai puțin calificați, în general a cetățenilor „simpli”, a celor ce-şi iau lumea în cap pentru că nu mai au ce pune pe masă copiilor. Moldova de Est, Basarabia, nu a cunoscut emigrația politică de dinainte de 1989 decât într-o proporție infimă. Frontierele URSS-ului erau sigilate de nădejde, complet ermetice, la vest nu aveam state occidentale, „dezmățate” şi „putred de bogate”, ci alte surate de lagăr comunist poate doar un pic mai fericite ca noi. Între acestea, România era cea mai puțin iubită de autoritățile sovietice, ba chiar privită ca un inamic, deşi făcea parte din acelaşi sistem patronat de Moscova. Poate doar Iugoslavia şi China să fi produs mai mari supărări la Kremlin. Şi dacă am pomenit de fosta federație din Balcani, migrația legală, cu voie de la partid, a muncitorilor iugoslavi, cum bine ne amintim, a produs prosperitate şi dezvoltare în această țară – făcute praf, din păcate, de războaiele de secesiune din anii ‘90. Basarabenii s-au revărsat spre Occident foarte târziu, în plină aşa-zisă tranziție de la sistemul sovietic centralizat al economiei spre actuala caracatiță mafiotă care domină lumea afacerilor dintre Prut şi Nistru. Cât de devastatoare din punct de vedere politic s-a dovedit această imensă dezamăgire cu privire la beneficiile materiale ale desprinderii de fostul imperiu sovietic s-a văzut prin instalarea regimului Voronin, românofob şi antieuropean. Rapacitatea, imoralitatea abisală a celor care au condus Moldova în anii ‘90 au favorizat revanşa comunist-rusofilă. Mareea migraționistă a basarabenilor nu a scăzut, dimpotrivă, s-a accentuat sub orânduirea fostului general de miliție, tot el şi patronul clanului care a pus laba pe bogățiile Basarabiei în ultimii 8 ani. Această plecare în masă a conaționalilor noştri dintre Prut şi Nistru seamănă cu o adevărată bejenie, e ca o fugă din fața unei invazii tătare, sugerează imaginea viitoarei strămutări climaterice a popoarelor – consecința zdruncinării echilibrului ecologic planetar –: coşmarul bine mediatizat, vândut şi re-vândut de industria Hollywood. Circulația moldovenilor în Occident nu a fost şi nu este încă reglementată de tratate bilaterale sau internaționale (abia în ianuarie 2010, la Chişinău, au demarat negocierile unui nou acord, zis de „asociere”, între Chişinău şi Bruxelles, care prevede şi liberalizarea regimului de vize…). Oameni în toată firea, mai ales femei, îşi abandonează familiile şi îşi caută, în disperare de cauză, o pâine în Vest. Se împrumută de unde ştiu ele, contra unor dobânzi mari, îşi amanetează casa la bancă, se lasă pe mâna unor samsari lipsiți de scrupule, care le pun viața în pericol, iar o dată ajunse în „țara făgăduințelor” (Italia, Spania, Portugalia), muncesc din greu, dacă reuşesc să îşi găsească de lucru, o bună bucată de timp pentru a-şi restitui datoriile. Prețul acestor plecări este cel mai adesea dramatic: familii destrămate şi experiențe traumatizante, care încep să fie cunoscute, transmise nu numai din gură în gură, cum se spune, ci şi prin intermediul mass-media, iar în ultimul timp alimentează o bogată creație populară orală, care l-ar face invidios pe Dimitrie Gusti: cântece, snoave, scheciuri, poante. Cuplete de felul: „Marie, dragostea mea/ De ce te-ai dus la Italia / Să ştii că te-am iubit mereu/ Când te vei întoarce, o să-ți pară rău” (şi aici, aş observa, prepoziția „la”, folosită incorect, în locul prepoziției „în”, e de rigoare, răspândindu-se ca o molimă în Basarabia, rubricile de cultivare a limbii nu mai fac față – n.m., Vit. C.). Noul folclor al „bejeniei” a devenit un business profitabil: este imprimat pe casete şi comercializat prin gări şi piețe agricole, iar mai nou a pătruns şi pe Internet.
De la o vreme, inevitabil, exodul basarabean îşi „oglindeşte” chipul şi într-o serie de produse ale artei culte. Volume de mărturii, piese de teatru, expoziții fotografice şi chiar cărți de proză. Câteva exemple. Constantin Cheianu a prezentat acum doi ani pe scena Teatrului „Alexe Mateevici” din Chişinău un spectacol-lectură după piesa sa, În container (inspirată din întâmplări reale: moldoveni care încearcă să treacă fraudulos frontiera spre Vest), piesă montată în noiembrie 2009 şi la Teatrul „Odeon” din Bucureşti. Liliana Corobca a publicat romanul Un an în paradis (Ed. Cartea Românească, 2008 – o incursiune în lumea oribilă a traficanților de carne vie; cartea urma să fie tradusă în Italia la Editura Gruppo Editoriale Zonza, Cagliari). O altă autoare de la Chişinău, Claudia Partole, a scos anul trecut volumul de proză Viața unei nopți sau Totentanz (Ed. Pontos, 2009), consacrată vieții dure a femeilor basarabence devenite batanta (casnice) în Italia ş.a.m.d.
Cartea pe care aş dori să o prezint în continuare completează acest şirag de fațete subiective ale unei drame colective. Nu este un roman şi nici o piesă de teatru – nu are asemenea pretenții –, ci mai degrabă o cronica personală a exilului. Autoarea se numeşte Lilia Bicec, a fost ziaristă la publicații raionale în Căinari, Glodeni şi Bălți. Traseul ei reproduce destinul tipic, exemplar al intelectualului basarabean „născut în URSS” şi după aceea sacrificat la masa molohului post-sovietic, rapace şi necruțător. Regăsim aşadar participarea la mişcarea pentru eliberarea națională şi entuziasmul „podurilor de flori”, apoi sărăcia tranziției, când în Basarabia nu se mai plăteau, de luni de zile, nici pensii nici salarii, iar prin sate se produceau frecvente deconectări de curent electric. Tot pe atunci mulți intelectuali au plecat spre localitățile din Moldova de peste Prut şi din interiorul României cu „bişnița”, unde puteau să scoată câte două trei prețuri pentru aceleaşi articole vândute în Moldova (zahăr, prune, ulei, chibrituri, cafea etc.). Apoi a venit epoca exodului – în Rusia şi în Occident. Lilia Bicec povesteşte meandrele propriei sale „bejenii” în Italia. Este o istorie cutremurătoare, scrisă cu pasiune şi emoție. Cartea se intitulează Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident (Cartier, 2009). Sunt răvaşe scrise la persoana I, adresate celor doi copii ai săi, fetița Cristina şi băiețelul Stasic, rămaşi în Moldova în grija unui tată abuziv. Femeia încearcă să umple, prin aceste scrisori netrimise (nu ştim de ce nu le trimite, nu ni se spune motivul), absența sa fizică alături de copii, îşi face nenumărate reproşuri că nu este alături de ei, pentru că ştie că doar banii nu le pot înlocui dragostea de mamă. Aflată într-un conflict acut cu soțul, care o mai şi maltrata pe deasupra, când era acasă, femeia va face totul pentru a-şi aduce copiii în Italia, zbătându-se să obțină pentru ei paşapoarte româneşti… Scrisorile au totodată funcția unui jurnal intim, cu efect cathartic, vindecător.
Aventura plecării Liliei Bicec în Italia pare a fi extrasă dintr-un roman de aventuri: autoarea a ajuns în Cehia, împreună cu o prietenă, Marina, şi cu Marcela, fiica unei verişoare aflate deja în Italia, la Modena, care le-a promis să le găsească ceva de lucru. Din Cehia cele trei femei încearcă să traverseze frontiera în Germania, încredințându-şi viețile unor călăuze specializate în traversări ilegale. Sunt prinse însă de grănicerii germani, încătuşate şi ținute într-un izolator-puşcărie pentru refugiați. Interogate, cercetate şi predate autorităților ceheşti. Văzându-se din nou la libertate, dar cu interdicția de intrare în Cehia pusă în paşaport – țară pe care erau obligate să o părăsească în decurs a 10 zile –, cele trei fugare reuşesc la a doua încercare să ajungă în Germania şi să treacă în peninsulă, trezindu-se în gară la Verona şi neştiind încotro să o apuce. Un sentiment de disperare şi abandon care mi-a amintit, la altă scară şi cu o finalitate mai puțin fastă, de angoasa actorului Oleg Iankovski – o experiență ce a precedat unul din marile sale roluri (amintesc pe scurt întâmplarea: sosit la Roma, la invitația lui Andrei Tarkovski, cunoscutul actor moscovit a fost lăsat să se perpelească mai multe zile, în neştire, fără a fi contactat nici de Tarkovski nici de vreun colaborator al acestuia, doar spre a simți pe pielea lui întreaga anxietate a înstrăinării şi a se „coace”, sufleteşte, pentru rolul scriitorului rus din exil, pe care urma să îl joace în filmul Nostalgia – şi l-a interpretat într-un mod magistral!).
Bietele femei se adăpostesc într-un aşa-zis adăpost al moldovenilor, într-o suburbie a Veronei, într-o casă părăsită, fără apă curentă şi electricitate, alături de alți refugiați, un adăpost nesigur, unde bântuie indivizi suspecți şi periculoşi. În cele din urmă, cu prețul mai multor umilințe, Lilia Bicec îşi va găsi o slujbă de îngrijitoare şi casnică, va munci din zori şi până în noapte (concomitent la doi, chiar şi la trei stăpâni), va cunoaşte şi italieni cumsecade, va îndrăgi țara care inițial a primit-o atât de rece, va începe să îi studieze cultura şi obiceiurile, se va împrieteni cu o familie de români din regat, care îi vor oferi găzduire, se va înscrie la o Academie de studii pentru imigranți, la care se predă limba şi civilizația italiană, şi chiar îşi va descoperi apetitul de turist cultural, vizitând, împreună cu prietenii săi români, diverse vestigii ale istoriei, muzee, catedrale, va merge la spectacole de operă…
Răvaşele autoarei nu transmit doar informații despre viața sa în exil, multe conțin lecții condensate de istorie a Basarabiei dar şi a Italiei, destinate copiilor săi (între altele, aspecte mai puțin cunoscute despre participarea ostaşilor „alpini” în campania anti-sovietică din cel de-al Doilea Război Mondial). Le povesteşte despre familia lor acuzată de bolşevici că ar fi fost exploatatori, „culaci” – un stigmat pe care Lilia Bicec l-a resimțit dureros în copilărie –, relatează vicisitudinile războiului, foametei şi a deportărilor. Capitolul despre viața bunicii şi a tatălui ei, surghiuniți în Siberia, este deosebit de zguduitor. Aici apelează la amintirile bunicului, lăsându-l pe el „să vorbească”. O secvență cu începutul exilului:
„Pe parcursul drumului a murit un bătrân, copilul unei văduve de război şi două bătrâne. Ionel, un copil de vreo nouă anişori, murise după ce soldații trecuseră cu numărătoarea prin vagonul nostru. L-am ținut toată ziua cu noi, rugându-ne pentru sufletul lui uşurat. Spre seară, când a venit din nou controlul, l-au luat de mâini şi de picioare, deşi era atât de slab şi firav, că dacă îl luai în brațe nu cântărea nici zece kilograme, şi l-au aruncat din tren. Mama copilului bocea: „Sărmanul meu copil, chiar aşa să-i fie soarta, aruncat într-un câmp siberian fără cruce, fără mormânt?” Când am ajuns la gara din oraşul Sverinka, ne-au ordonat să coborâm. Mulți cădeau de slăbiciune şi de dezobişnuința de a merge, dar trebuia să ne adunăm ultimele puteri, să ne ridicăm, dacă nu doream să fim înjurați de soldații ruşi, care ne aşteptau ca pe cei mai mari criminali. Cum ne-au văzut pe toți afară din vagoane, ne-au aliniat numărându-ne din nou, divizându-ne în grupuri. Apoi, sub escortă, cu doi soldați în față şi doi în coadă, am pornit la drum.” (p.98)
Sunt scene care amintesc, izbitor, de Katyn – filmul lui Andrzej Wajda –, relatând calvarul celor 20 000 de ofițeri polonezi escortați de trupele NKVD spre locul execuției lor, în pădurile Smolenskului, şi deopotrivă, evocă romanul Pianistul de Wladyslaw Szpilman, în care evreii din Varşovia erau încărcați de nazişti în vagoane de marfă şi trimişi la Auschwitz. Aceeaşi stilistică. Singura deosebire era că deportații din Siberia, cine a mai supraviețuit, după moartea lui Stalin (1953) s-au putut întoarce acasă. A scăpat şi tatăl naratoarei. A revenit în satul de baştină, în Moldova, unde a aflat un adevăr trist: casa părintească fusese spoliată de comunişti şi distrusă, ulterior, de consătenii săi care profitaseră de faptul că nu se mai întorc „chiaburii”. Au smuls până şi nuielele din pereți (un gen de complicitate cu ocupantul şi de vinovăție colectivă despre care se vorbeşte prea puțin în Basarabia, din motive lesne de înțeles…).
Cartea Liliei Bicec aglutinează mai multe istorii dramatice, cu refugiați români şi basarabeni în Italia, pe care autoarea le prezintă cu o acribie şi acuratețe demnă de respect. Testamentul necitit… e un document uman în primul rând, un document răscolitor, şi a-l judeca după criterii strict estetice pare uşor deplasat, gândindu-ne la valoarea sentimentală a acestor „scrisori”, impregnate, uneori, de prea multă afectivitate şi patetism. Problema e că traducerea unei experiențe personale într-un limbaj „obiectiv” este destul de dificilă. E nevoie de o anumită distanță față de tine însuți, chiar dacă scrii despre viața ta, chiar dacă foloseşti nume autentice, nu inventate, chiar dacă tu – autorul – figurezi cu identitatea ta reală în narațiune, iar ceilalți eroi ai cronicii tale se plimbă şi ei pe stradă. Din nefericire, mai puțin fiului autoarei, Stasic, care a murit într-un accident de maşină în Italia (o crudă decizie a sorții, apogeul acestei istorii tulburătoare). Poate că asemenea cărți ar trebui să rămână pentru uz propriu, familial. Dacă ar fi aşa nu am avea nimic de comentat. Însă volumul Liliei Bicec este exemplar pentru destinul multor basarabence din exil – o declară însăşi autoarea, care a ținut să îl publice. De aceea, o analiză literară, oricât de sumară, este justificată. Răsucind, aşadar, ocheanul, vom constata o anumită ezitare între genuri: scriitura „lunecând” când în jurnal personal, când în reportaj, când în pagini de proză. Această ambiguitate se vede mai ales în caracterul convențional al multor conversații între „personaje” (nu putem evita ghilimele), dialogurile reprezentând transpunerea pe mai multe voci a unor situații ce puteau fi lesne înfățişate sub formă narativă. Autoarea, în mod evident, nu şi-a pus problema atingerii unor performanțe estetice, autenticitatea mărturisirii fiind miza sa principală.
Cartea însă are şi valoare literară. Aş dori să închei, transcriind un fragment nelipsit de subtilități psihologice. Un prieten din România, coleg şi iubit al Liliei, refugiat şi el în Italia, după mai multe zile de căutare zădarnică a unei slujbe, flămând şi fără bani, se hotărăşte pentru o soluție-limită, urmând îndemnul unui țigan din România (îndemn pe care inițial l-a repudiat cu oroare), mergând să cerşească într-o intersecție, la maşinile care opresc la semafor. Mărturisirea lui, redată la persoana 1, marchează etapele degradării şi resemnării umane:
„M-am apropiat buimăcit de pilonul semaforului. Pironit pe loc, fără nici o intenție să traversez strada, priveam ca un sălbatic în jur. Mă întrebai: de ce m-am oprit, ce intenții am? Deşi încercam să caut în interiorul meu un alt „eu”, realizam că pun zeci de întrebări fără un răspuns. Când apărea roşu la semafor, îmi trăgeam aerul în piept, pregătindu-mă să ies la atac la culoarea verde. Dar nu reuşeam bine să respir, că se aprinde verdele. În loc să fac un pas înainte, făceam doi în urmă, îndepărtându-mă de semafor. Nu mai ştiu cât am stat în cumpănă, dar la un moment dat nu mai eram eu la semafor, ci doar umbra mea, ghidată de corpul slăbit, cu o față chinuită. Rațiunea ieşise din creierul meu, privindu-mă nepăsător dintr-o parte cum stăteam cu mâna întinsă pe la geamurile maşinilor, oprite la roşu...” (p. 262)
De la o vreme, inevitabil, exodul basarabean îşi „oglindeşte” chipul şi într-o serie de produse ale artei culte. Volume de mărturii, piese de teatru, expoziții fotografice şi chiar cărți de proză. Câteva exemple. Constantin Cheianu a prezentat acum doi ani pe scena Teatrului „Alexe Mateevici” din Chişinău un spectacol-lectură după piesa sa, În container (inspirată din întâmplări reale: moldoveni care încearcă să treacă fraudulos frontiera spre Vest), piesă montată în noiembrie 2009 şi la Teatrul „Odeon” din Bucureşti. Liliana Corobca a publicat romanul Un an în paradis (Ed. Cartea Românească, 2008 – o incursiune în lumea oribilă a traficanților de carne vie; cartea urma să fie tradusă în Italia la Editura Gruppo Editoriale Zonza, Cagliari). O altă autoare de la Chişinău, Claudia Partole, a scos anul trecut volumul de proză Viața unei nopți sau Totentanz (Ed. Pontos, 2009), consacrată vieții dure a femeilor basarabence devenite batanta (casnice) în Italia ş.a.m.d.
Cartea pe care aş dori să o prezint în continuare completează acest şirag de fațete subiective ale unei drame colective. Nu este un roman şi nici o piesă de teatru – nu are asemenea pretenții –, ci mai degrabă o cronica personală a exilului. Autoarea se numeşte Lilia Bicec, a fost ziaristă la publicații raionale în Căinari, Glodeni şi Bălți. Traseul ei reproduce destinul tipic, exemplar al intelectualului basarabean „născut în URSS” şi după aceea sacrificat la masa molohului post-sovietic, rapace şi necruțător. Regăsim aşadar participarea la mişcarea pentru eliberarea națională şi entuziasmul „podurilor de flori”, apoi sărăcia tranziției, când în Basarabia nu se mai plăteau, de luni de zile, nici pensii nici salarii, iar prin sate se produceau frecvente deconectări de curent electric. Tot pe atunci mulți intelectuali au plecat spre localitățile din Moldova de peste Prut şi din interiorul României cu „bişnița”, unde puteau să scoată câte două trei prețuri pentru aceleaşi articole vândute în Moldova (zahăr, prune, ulei, chibrituri, cafea etc.). Apoi a venit epoca exodului – în Rusia şi în Occident. Lilia Bicec povesteşte meandrele propriei sale „bejenii” în Italia. Este o istorie cutremurătoare, scrisă cu pasiune şi emoție. Cartea se intitulează Testamentul necitit. Scrisorile unei mame plecate la muncă în Occident (Cartier, 2009). Sunt răvaşe scrise la persoana I, adresate celor doi copii ai săi, fetița Cristina şi băiețelul Stasic, rămaşi în Moldova în grija unui tată abuziv. Femeia încearcă să umple, prin aceste scrisori netrimise (nu ştim de ce nu le trimite, nu ni se spune motivul), absența sa fizică alături de copii, îşi face nenumărate reproşuri că nu este alături de ei, pentru că ştie că doar banii nu le pot înlocui dragostea de mamă. Aflată într-un conflict acut cu soțul, care o mai şi maltrata pe deasupra, când era acasă, femeia va face totul pentru a-şi aduce copiii în Italia, zbătându-se să obțină pentru ei paşapoarte româneşti… Scrisorile au totodată funcția unui jurnal intim, cu efect cathartic, vindecător.
Aventura plecării Liliei Bicec în Italia pare a fi extrasă dintr-un roman de aventuri: autoarea a ajuns în Cehia, împreună cu o prietenă, Marina, şi cu Marcela, fiica unei verişoare aflate deja în Italia, la Modena, care le-a promis să le găsească ceva de lucru. Din Cehia cele trei femei încearcă să traverseze frontiera în Germania, încredințându-şi viețile unor călăuze specializate în traversări ilegale. Sunt prinse însă de grănicerii germani, încătuşate şi ținute într-un izolator-puşcărie pentru refugiați. Interogate, cercetate şi predate autorităților ceheşti. Văzându-se din nou la libertate, dar cu interdicția de intrare în Cehia pusă în paşaport – țară pe care erau obligate să o părăsească în decurs a 10 zile –, cele trei fugare reuşesc la a doua încercare să ajungă în Germania şi să treacă în peninsulă, trezindu-se în gară la Verona şi neştiind încotro să o apuce. Un sentiment de disperare şi abandon care mi-a amintit, la altă scară şi cu o finalitate mai puțin fastă, de angoasa actorului Oleg Iankovski – o experiență ce a precedat unul din marile sale roluri (amintesc pe scurt întâmplarea: sosit la Roma, la invitația lui Andrei Tarkovski, cunoscutul actor moscovit a fost lăsat să se perpelească mai multe zile, în neştire, fără a fi contactat nici de Tarkovski nici de vreun colaborator al acestuia, doar spre a simți pe pielea lui întreaga anxietate a înstrăinării şi a se „coace”, sufleteşte, pentru rolul scriitorului rus din exil, pe care urma să îl joace în filmul Nostalgia – şi l-a interpretat într-un mod magistral!).
Bietele femei se adăpostesc într-un aşa-zis adăpost al moldovenilor, într-o suburbie a Veronei, într-o casă părăsită, fără apă curentă şi electricitate, alături de alți refugiați, un adăpost nesigur, unde bântuie indivizi suspecți şi periculoşi. În cele din urmă, cu prețul mai multor umilințe, Lilia Bicec îşi va găsi o slujbă de îngrijitoare şi casnică, va munci din zori şi până în noapte (concomitent la doi, chiar şi la trei stăpâni), va cunoaşte şi italieni cumsecade, va îndrăgi țara care inițial a primit-o atât de rece, va începe să îi studieze cultura şi obiceiurile, se va împrieteni cu o familie de români din regat, care îi vor oferi găzduire, se va înscrie la o Academie de studii pentru imigranți, la care se predă limba şi civilizația italiană, şi chiar îşi va descoperi apetitul de turist cultural, vizitând, împreună cu prietenii săi români, diverse vestigii ale istoriei, muzee, catedrale, va merge la spectacole de operă…
Răvaşele autoarei nu transmit doar informații despre viața sa în exil, multe conțin lecții condensate de istorie a Basarabiei dar şi a Italiei, destinate copiilor săi (între altele, aspecte mai puțin cunoscute despre participarea ostaşilor „alpini” în campania anti-sovietică din cel de-al Doilea Război Mondial). Le povesteşte despre familia lor acuzată de bolşevici că ar fi fost exploatatori, „culaci” – un stigmat pe care Lilia Bicec l-a resimțit dureros în copilărie –, relatează vicisitudinile războiului, foametei şi a deportărilor. Capitolul despre viața bunicii şi a tatălui ei, surghiuniți în Siberia, este deosebit de zguduitor. Aici apelează la amintirile bunicului, lăsându-l pe el „să vorbească”. O secvență cu începutul exilului:
„Pe parcursul drumului a murit un bătrân, copilul unei văduve de război şi două bătrâne. Ionel, un copil de vreo nouă anişori, murise după ce soldații trecuseră cu numărătoarea prin vagonul nostru. L-am ținut toată ziua cu noi, rugându-ne pentru sufletul lui uşurat. Spre seară, când a venit din nou controlul, l-au luat de mâini şi de picioare, deşi era atât de slab şi firav, că dacă îl luai în brațe nu cântărea nici zece kilograme, şi l-au aruncat din tren. Mama copilului bocea: „Sărmanul meu copil, chiar aşa să-i fie soarta, aruncat într-un câmp siberian fără cruce, fără mormânt?” Când am ajuns la gara din oraşul Sverinka, ne-au ordonat să coborâm. Mulți cădeau de slăbiciune şi de dezobişnuința de a merge, dar trebuia să ne adunăm ultimele puteri, să ne ridicăm, dacă nu doream să fim înjurați de soldații ruşi, care ne aşteptau ca pe cei mai mari criminali. Cum ne-au văzut pe toți afară din vagoane, ne-au aliniat numărându-ne din nou, divizându-ne în grupuri. Apoi, sub escortă, cu doi soldați în față şi doi în coadă, am pornit la drum.” (p.98)
Sunt scene care amintesc, izbitor, de Katyn – filmul lui Andrzej Wajda –, relatând calvarul celor 20 000 de ofițeri polonezi escortați de trupele NKVD spre locul execuției lor, în pădurile Smolenskului, şi deopotrivă, evocă romanul Pianistul de Wladyslaw Szpilman, în care evreii din Varşovia erau încărcați de nazişti în vagoane de marfă şi trimişi la Auschwitz. Aceeaşi stilistică. Singura deosebire era că deportații din Siberia, cine a mai supraviețuit, după moartea lui Stalin (1953) s-au putut întoarce acasă. A scăpat şi tatăl naratoarei. A revenit în satul de baştină, în Moldova, unde a aflat un adevăr trist: casa părintească fusese spoliată de comunişti şi distrusă, ulterior, de consătenii săi care profitaseră de faptul că nu se mai întorc „chiaburii”. Au smuls până şi nuielele din pereți (un gen de complicitate cu ocupantul şi de vinovăție colectivă despre care se vorbeşte prea puțin în Basarabia, din motive lesne de înțeles…).
Cartea Liliei Bicec aglutinează mai multe istorii dramatice, cu refugiați români şi basarabeni în Italia, pe care autoarea le prezintă cu o acribie şi acuratețe demnă de respect. Testamentul necitit… e un document uman în primul rând, un document răscolitor, şi a-l judeca după criterii strict estetice pare uşor deplasat, gândindu-ne la valoarea sentimentală a acestor „scrisori”, impregnate, uneori, de prea multă afectivitate şi patetism. Problema e că traducerea unei experiențe personale într-un limbaj „obiectiv” este destul de dificilă. E nevoie de o anumită distanță față de tine însuți, chiar dacă scrii despre viața ta, chiar dacă foloseşti nume autentice, nu inventate, chiar dacă tu – autorul – figurezi cu identitatea ta reală în narațiune, iar ceilalți eroi ai cronicii tale se plimbă şi ei pe stradă. Din nefericire, mai puțin fiului autoarei, Stasic, care a murit într-un accident de maşină în Italia (o crudă decizie a sorții, apogeul acestei istorii tulburătoare). Poate că asemenea cărți ar trebui să rămână pentru uz propriu, familial. Dacă ar fi aşa nu am avea nimic de comentat. Însă volumul Liliei Bicec este exemplar pentru destinul multor basarabence din exil – o declară însăşi autoarea, care a ținut să îl publice. De aceea, o analiză literară, oricât de sumară, este justificată. Răsucind, aşadar, ocheanul, vom constata o anumită ezitare între genuri: scriitura „lunecând” când în jurnal personal, când în reportaj, când în pagini de proză. Această ambiguitate se vede mai ales în caracterul convențional al multor conversații între „personaje” (nu putem evita ghilimele), dialogurile reprezentând transpunerea pe mai multe voci a unor situații ce puteau fi lesne înfățişate sub formă narativă. Autoarea, în mod evident, nu şi-a pus problema atingerii unor performanțe estetice, autenticitatea mărturisirii fiind miza sa principală.
Cartea însă are şi valoare literară. Aş dori să închei, transcriind un fragment nelipsit de subtilități psihologice. Un prieten din România, coleg şi iubit al Liliei, refugiat şi el în Italia, după mai multe zile de căutare zădarnică a unei slujbe, flămând şi fără bani, se hotărăşte pentru o soluție-limită, urmând îndemnul unui țigan din România (îndemn pe care inițial l-a repudiat cu oroare), mergând să cerşească într-o intersecție, la maşinile care opresc la semafor. Mărturisirea lui, redată la persoana 1, marchează etapele degradării şi resemnării umane:
„M-am apropiat buimăcit de pilonul semaforului. Pironit pe loc, fără nici o intenție să traversez strada, priveam ca un sălbatic în jur. Mă întrebai: de ce m-am oprit, ce intenții am? Deşi încercam să caut în interiorul meu un alt „eu”, realizam că pun zeci de întrebări fără un răspuns. Când apărea roşu la semafor, îmi trăgeam aerul în piept, pregătindu-mă să ies la atac la culoarea verde. Dar nu reuşeam bine să respir, că se aprinde verdele. În loc să fac un pas înainte, făceam doi în urmă, îndepărtându-mă de semafor. Nu mai ştiu cât am stat în cumpănă, dar la un moment dat nu mai eram eu la semafor, ci doar umbra mea, ghidată de corpul slăbit, cu o față chinuită. Rațiunea ieşise din creierul meu, privindu-mă nepăsător dintr-o parte cum stăteam cu mâna întinsă pe la geamurile maşinilor, oprite la roşu...” (p. 262)