Cronica literară
Simona Vasilache
DUPĂ-MESELE UNUI SCEPTIC
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
Sînt scrisori şi scrisori. Unele disciplinate, riguros inventar al intervalului dintre două drumuri la poştă, altele suferind de-o dezlînare care poate cuceri, unele robindu-se obsesiei, altele nimicului, atacînd teme atît de înalte încît devin ridicole – ce să îndrepți, în cîteva rînduri, din problemele lumii şi din angoasele tale? – sau, dimpotrivă, zilnice fleacuri. Scrisori de dimineață, practice şi seci în detalii, altfel decît cele de ceasuri tîrzii, colindînd grațios cîmpii. Între ele, atinse de mulțumire, tot atît cît de melancolie, de nevoia de amănunt şi, deopotrivă, de pofta imprecisă de mărturisire a unui eu nu de azi de ieri, stau cele pe care le-aş numi scrisori de după-amiază. Corespondență de fotoliu, sobră şi alintată, înconjurînd ceremonios uşi deschise. Splendid protocol de modă veche, acumulîndu-şi, zi cu zi, căldura din admirația reflectată pe distanțe.
Aşa am citit scrisorile lui Cioran către Wolfgang Kraus, dintre 1971 şi 1990, recent publicate, prin norocul şi osteneala profesorului, germanistului, comparatistului George Guțu, în traducere românească, la Humanitas. Au apărut din senin, din lateral, cum s-ar spune, într-o cercetare a profesorului Guțu la Österreichisches Literaturarchiv despre cu totul altceva. Un dram de curiozitate şi unul de şansă au deschis un mic laborator de preocupări literare şi de implicare în faptul divers, prefirat pe 18 ani de legături epistolare cu un prieten, la urma urmei, întîmplător. Ce i-a adus împreună, ce a declanşat această afinitate între un expeditor asiduu (158 de scrisori; Kraus, la un moment dat, într-o însemnare de jurnal, număra 153) şi un destinatar care preferă să pună deoparte, şi să se destăinuie, cine ştie după cît timp, paginii albe şi discrete, pe ce stă, în fond, o prietenie înțesată cu lecturi împărtăşite tandru şi cu mici scuturări de delicatețe, în marginea vreunei crize de stomac ori de nervi? Nu putem dibui, dincolo de circulația cărților, într-o lume liberă şi efervescentă. Îndemnarea de a-i scrie cuiva pe care l-ai citit, de a schimba idei şi de a făgădui prietenie în spațiul larg dintre două filosofii – cea a vieții şi cea a operei, reproduce întocmai, în ultimele decenii ale secolului trecut, anii tinereții lui Cioran. Anii vaselor comunicante, prin care circulă tot atîta spirit, cît sînge.
Cu riscul de a brusca, întrucîtva, un volum în primul rînd epistolar, spun de la început că mai interesante decît instantaneele decupate de Cioran din cărțile pe care le-a citit, sau la care rîvneşte, iar prietenul din Viena i le trimite neîntîrziat, din întîmplările pe care le trăieşte sau din părerile care-l însoțesc, sînt urmele lor în jurnalul lui Wolfgang Kraus, pe care profesorul Guțu, sprijinit de familia eseistului şi editorului austriac, a avut inspirația să le caute, compensînd, aşa, foarte nimerit, „tăcerile” acestuia, ale cărui scrisori găsite, către Cioran, se reduc la cinci. Ceea ce ochiul tandru al partenerului de şuetă respectuoasă descoperă este un Cioran paradoxal, pe atît de afabil, de ataşant ca om, pe cît de sceptic ca scriitor. Kraus îi este şi critic literar şi, cel mai adesea, critic al ideii, şi biograf, într-un fel, decantînd anecdoticul cel mai suculent din existența cea mai sobră. De pildă: „În ciuda pesimismului său, Cioran decide să i se facă o punte dentară în valoare de 5000 de franci şi care, probabil, va dăinui şi după moartea sa. Refuză soluția mai ieftină, cu o durată de viață mai scurtă. Aşadar, e totuşi un optimist?” (p. 266). Ce să zici? Altundeva: „Cioran la telefon, după o cură de usturoi a trecut printr-o criză puternică de gastrită: «Viața este la fel de lipsită de sens ca moartea. De ce să le schimbăm?». Sau cam aşa ceva. Păi chiar aşa. Cordial ca întotdeauna, vrea să mă vadă neapărat.” (p. 275).
Sînt note pariziene, dintr-o perioadă a legăturilor mai strînse. Kraus, se vede, nu reuşeşte să susțină ritmul in absentia. Chiar dacă, o recunoaşte, jurnalul lui e plin de Cioran. Acela pe care îl apără, într-un fel, de neînțelegerea celorlalți. Filmul lui Liiceanu despre Cioran e amendat cu destulă asprime. Cititorul lui Cioran încerca să-l descopere în omul din fața lui pe cel din cărți şi cu această greşeală, o crede el, Kraus nu poate fi de acord. Cu a şterge bucuria şi limpezimea pe care omul viu, pare-se, le purta, în favoarea chipului îmbătrînit al unei fronde de tinerețe („un Cioran cu ochii foarte mari exprimînd groază (desen), aşa cum eu nu l-am văzut niciodată” – p. 290). Aşadar, „cine va transmite amintirea reală despre Cioran? Oricum, nu acest film simplu, zgomotos.” (p. 291)
E greu de spus dacă Cioran par lui même, atît cît scrisorile îl cuprind, completat de ceea ce Kraus, cititorul lui, în toate sensurile, desprinde, întregeşte sau sfarmă imaginea pe care o avem despre el. Dacă „amintirea reală” e țesută în aceste pagini despre virtualmente orice. Atent, cu invidiabilă subtilitate, la mişcările politicii mondiale, trăind la fel de bine între cărți, ca şi în evantaiul preocupărilor zilnice, tratamente medicale, scurte indispoziții, vacanțe, Cioran apare, oricum, mult mai mobil decît ne-ar lăsa să întrevedem teza încremenirii lui în cîteva obsesii. Se poate ca bătrînețea – scrisorile încep chiar la pragul de 60 de ani, pe cînd Kraus de-abia trecuse de 45 – în loc să-i fi accentuat scepticismul, să-l fi împins să-şi ducă viața după slova, dezamăgită, a cărții, să fi aprins, din contră, o nevoie de încredere şi de sfaturi. Împărțite cu o bunătate calmă, pe alocuri tandră, fie că e vorba de sugestii literare, ori de blajine îndemnări la odihnă. Discutînd, nu o dată, lucruri de strictă specialitate – îi este lui Kraus aproape un editor, nuanțîndu-i titlurile şi îndreptîndu-i textele, Cioran nu devine nici o clipă plictisitor, nu te ispiteşte să treci peste detalii. Dimpotrivă, ele construiesc, fără ostentație, relieful unei relații în care directețea nu covîrşeşte respectul, nici prietenia sinceritatea.
Cioran se mişcă suplu între paragrafe a căror legătură între ele nu este nici o alta decît dorința de a-i spune celuilalt totul, cît mai complet. Nu sînt gînduri la întîmplare, zvîrlite pe hîrtie de o minte fie şi puțin dezorganizată (care se poate lăuda cu o alcătuire fără cusur?), ci lucruri care se ştie, dintr-o îndelungată practică ce adaugă scrisului ceea ce dă şi sentimentelor, că îl interesează pe destinatar. Ochiul care le citeşte, implicit în aceste scrisori fără răspuns dar, am arătat-o, cu frumos ecou acolo unde nimeni nu-l cere, le dă rîndurilor lui Cioran înduioşătoarea lor coerență. Fețe-fețe ale unui zilnic caleidoscop se schimbă în abia cîteva fraze, preambulul întrerupt întotdeauna la timp al unor mereu rîvnite „discuții interminabile.” Le vor pune punct două scrisori care nu-i aparțin lui Cioran, ci aceleia permanent luate părtaşă, Simone Boué, vocea soțului ei cînd el nu mai poate vorbi. Liniştea, împăcarea, filtrate prin cărți şi eroi, din rîndurile ei îi scriu, unui volum pătruns de calm sufletesc şi agerime intelectuală, meritatul epilog.
Între un accident absurd de maşină, prin care trece Kraus, şi la care Cioran se referă cu menajamente care te fac să zîmbeşti („sper că piciorul Dumneavoastră a devenit între timp mai rezonabil”), şi constatarea că „România a devenit un iad vulgar” (şi sîntem, vai, abia în ’76...), istoria trece în fîlfîit de scrisori. Scrisori ale unui om care ştie să observe stînci şi acoperişuri, filigranuri de stări, resimțindu-se de o tot mai sîcîitoare oboseală. Care spălăceşte dispozițiile sufleteşti. Însă, foaia e repede schimbată, atenția e împrumutată celuilalt, căruia Cioran îi face, aşa-zicînd, îndreptarul de viață. „Mă bucură faptul că între timp ați devenit puțin mai optimist.” (p. 90). O mică victorie, în care scepticul profesionist îşi pune toată speranța. Să fie o desfidere practică a propriului sistem? Sau doar revelația unui altfel de om decît filosofiile îl arată?
Cîte puțin din fiecare. „Te poți adapta la orice, chiar şi la paradis”, scrie Cioran într-un alt răvaş, din august 1981. „În grădinile din Viena înfloreşte liliacul şi, în general, tot ce e posibil”, îi răspunsese, înainte, încă, Kraus. Pentru cineva ieşit din infern, schimbul acesta de substanță literară şi vitală e un lung exercițiu de obişnuire în paradis.
Aşa am citit scrisorile lui Cioran către Wolfgang Kraus, dintre 1971 şi 1990, recent publicate, prin norocul şi osteneala profesorului, germanistului, comparatistului George Guțu, în traducere românească, la Humanitas. Au apărut din senin, din lateral, cum s-ar spune, într-o cercetare a profesorului Guțu la Österreichisches Literaturarchiv despre cu totul altceva. Un dram de curiozitate şi unul de şansă au deschis un mic laborator de preocupări literare şi de implicare în faptul divers, prefirat pe 18 ani de legături epistolare cu un prieten, la urma urmei, întîmplător. Ce i-a adus împreună, ce a declanşat această afinitate între un expeditor asiduu (158 de scrisori; Kraus, la un moment dat, într-o însemnare de jurnal, număra 153) şi un destinatar care preferă să pună deoparte, şi să se destăinuie, cine ştie după cît timp, paginii albe şi discrete, pe ce stă, în fond, o prietenie înțesată cu lecturi împărtăşite tandru şi cu mici scuturări de delicatețe, în marginea vreunei crize de stomac ori de nervi? Nu putem dibui, dincolo de circulația cărților, într-o lume liberă şi efervescentă. Îndemnarea de a-i scrie cuiva pe care l-ai citit, de a schimba idei şi de a făgădui prietenie în spațiul larg dintre două filosofii – cea a vieții şi cea a operei, reproduce întocmai, în ultimele decenii ale secolului trecut, anii tinereții lui Cioran. Anii vaselor comunicante, prin care circulă tot atîta spirit, cît sînge.
Cu riscul de a brusca, întrucîtva, un volum în primul rînd epistolar, spun de la început că mai interesante decît instantaneele decupate de Cioran din cărțile pe care le-a citit, sau la care rîvneşte, iar prietenul din Viena i le trimite neîntîrziat, din întîmplările pe care le trăieşte sau din părerile care-l însoțesc, sînt urmele lor în jurnalul lui Wolfgang Kraus, pe care profesorul Guțu, sprijinit de familia eseistului şi editorului austriac, a avut inspirația să le caute, compensînd, aşa, foarte nimerit, „tăcerile” acestuia, ale cărui scrisori găsite, către Cioran, se reduc la cinci. Ceea ce ochiul tandru al partenerului de şuetă respectuoasă descoperă este un Cioran paradoxal, pe atît de afabil, de ataşant ca om, pe cît de sceptic ca scriitor. Kraus îi este şi critic literar şi, cel mai adesea, critic al ideii, şi biograf, într-un fel, decantînd anecdoticul cel mai suculent din existența cea mai sobră. De pildă: „În ciuda pesimismului său, Cioran decide să i se facă o punte dentară în valoare de 5000 de franci şi care, probabil, va dăinui şi după moartea sa. Refuză soluția mai ieftină, cu o durată de viață mai scurtă. Aşadar, e totuşi un optimist?” (p. 266). Ce să zici? Altundeva: „Cioran la telefon, după o cură de usturoi a trecut printr-o criză puternică de gastrită: «Viața este la fel de lipsită de sens ca moartea. De ce să le schimbăm?». Sau cam aşa ceva. Păi chiar aşa. Cordial ca întotdeauna, vrea să mă vadă neapărat.” (p. 275).
Sînt note pariziene, dintr-o perioadă a legăturilor mai strînse. Kraus, se vede, nu reuşeşte să susțină ritmul in absentia. Chiar dacă, o recunoaşte, jurnalul lui e plin de Cioran. Acela pe care îl apără, într-un fel, de neînțelegerea celorlalți. Filmul lui Liiceanu despre Cioran e amendat cu destulă asprime. Cititorul lui Cioran încerca să-l descopere în omul din fața lui pe cel din cărți şi cu această greşeală, o crede el, Kraus nu poate fi de acord. Cu a şterge bucuria şi limpezimea pe care omul viu, pare-se, le purta, în favoarea chipului îmbătrînit al unei fronde de tinerețe („un Cioran cu ochii foarte mari exprimînd groază (desen), aşa cum eu nu l-am văzut niciodată” – p. 290). Aşadar, „cine va transmite amintirea reală despre Cioran? Oricum, nu acest film simplu, zgomotos.” (p. 291)
E greu de spus dacă Cioran par lui même, atît cît scrisorile îl cuprind, completat de ceea ce Kraus, cititorul lui, în toate sensurile, desprinde, întregeşte sau sfarmă imaginea pe care o avem despre el. Dacă „amintirea reală” e țesută în aceste pagini despre virtualmente orice. Atent, cu invidiabilă subtilitate, la mişcările politicii mondiale, trăind la fel de bine între cărți, ca şi în evantaiul preocupărilor zilnice, tratamente medicale, scurte indispoziții, vacanțe, Cioran apare, oricum, mult mai mobil decît ne-ar lăsa să întrevedem teza încremenirii lui în cîteva obsesii. Se poate ca bătrînețea – scrisorile încep chiar la pragul de 60 de ani, pe cînd Kraus de-abia trecuse de 45 – în loc să-i fi accentuat scepticismul, să-l fi împins să-şi ducă viața după slova, dezamăgită, a cărții, să fi aprins, din contră, o nevoie de încredere şi de sfaturi. Împărțite cu o bunătate calmă, pe alocuri tandră, fie că e vorba de sugestii literare, ori de blajine îndemnări la odihnă. Discutînd, nu o dată, lucruri de strictă specialitate – îi este lui Kraus aproape un editor, nuanțîndu-i titlurile şi îndreptîndu-i textele, Cioran nu devine nici o clipă plictisitor, nu te ispiteşte să treci peste detalii. Dimpotrivă, ele construiesc, fără ostentație, relieful unei relații în care directețea nu covîrşeşte respectul, nici prietenia sinceritatea.
Cioran se mişcă suplu între paragrafe a căror legătură între ele nu este nici o alta decît dorința de a-i spune celuilalt totul, cît mai complet. Nu sînt gînduri la întîmplare, zvîrlite pe hîrtie de o minte fie şi puțin dezorganizată (care se poate lăuda cu o alcătuire fără cusur?), ci lucruri care se ştie, dintr-o îndelungată practică ce adaugă scrisului ceea ce dă şi sentimentelor, că îl interesează pe destinatar. Ochiul care le citeşte, implicit în aceste scrisori fără răspuns dar, am arătat-o, cu frumos ecou acolo unde nimeni nu-l cere, le dă rîndurilor lui Cioran înduioşătoarea lor coerență. Fețe-fețe ale unui zilnic caleidoscop se schimbă în abia cîteva fraze, preambulul întrerupt întotdeauna la timp al unor mereu rîvnite „discuții interminabile.” Le vor pune punct două scrisori care nu-i aparțin lui Cioran, ci aceleia permanent luate părtaşă, Simone Boué, vocea soțului ei cînd el nu mai poate vorbi. Liniştea, împăcarea, filtrate prin cărți şi eroi, din rîndurile ei îi scriu, unui volum pătruns de calm sufletesc şi agerime intelectuală, meritatul epilog.
Între un accident absurd de maşină, prin care trece Kraus, şi la care Cioran se referă cu menajamente care te fac să zîmbeşti („sper că piciorul Dumneavoastră a devenit între timp mai rezonabil”), şi constatarea că „România a devenit un iad vulgar” (şi sîntem, vai, abia în ’76...), istoria trece în fîlfîit de scrisori. Scrisori ale unui om care ştie să observe stînci şi acoperişuri, filigranuri de stări, resimțindu-se de o tot mai sîcîitoare oboseală. Care spălăceşte dispozițiile sufleteşti. Însă, foaia e repede schimbată, atenția e împrumutată celuilalt, căruia Cioran îi face, aşa-zicînd, îndreptarul de viață. „Mă bucură faptul că între timp ați devenit puțin mai optimist.” (p. 90). O mică victorie, în care scepticul profesionist îşi pune toată speranța. Să fie o desfidere practică a propriului sistem? Sau doar revelația unui altfel de om decît filosofiile îl arată?
Cîte puțin din fiecare. „Te poți adapta la orice, chiar şi la paradis”, scrie Cioran într-un alt răvaş, din august 1981. „În grădinile din Viena înfloreşte liliacul şi, în general, tot ce e posibil”, îi răspunsese, înainte, încă, Kraus. Pentru cineva ieşit din infern, schimbul acesta de substanță literară şi vitală e un lung exercițiu de obişnuire în paradis.