Cronica literară
Grațiela Benga
MAREA CONFRUNTARE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
De paginile Marianei Şora m-am apropiat pentru prima dată la începutul anilor ’90, prin O viață în bucăți. De acolo, din acele frânturi autobiografice s-a ivit interesul pentru romanul Mărturisirile unui neisprăvit, pentru lucrările de critică literară, dar şi pentru eseurile din Despre, despre, despre... (Eram încă studentă şi îmi amintesc că mi-au plăcut pe-atunci rândurile dedicate lui Thomas Mann, Ernst Jünger şi Emil Cioran, pe cât de tare m-au intrigat considerațiile legate de Constantin Noica. Dar asta e altă poveste, din cu totul alte vremuri.)
Prin Două jurnale față în față (Cartea Românească, 2009), Mariana Şora nu se dezminte. Amprenta stilistică i se dezvăluie inconfundabil, aşa cum inconfundabilă îi este şi mobilitatea gândirii – vizibilă cu atât mai limpede cu cât aşezarea în oglindă a însemnărilor din două epoci, 1938-1939 şi 1991-1992, permite observarea evoluției unor idei, a unor raportări, a unui mod de a fi în lume. Aşadar, două epoci (istorice, culturale), două vârste (personale), fiecare cu spațiile ei esențiale, Timişoara, Paris, Lausanne ş.a.
„De ce încep un jurnal? / Ştiu că e inutil să vreau să fixez clipele care țipă în mine să fie păstrate, altfel decât cu memoria, atât de necredincioasă. Ea părăseşte amintiri pentru altele mai noi şi mai stridente. Fixarea pe hârtie nu e însă o armă împotriva timpului. Noi nu avem arma împotriva timpului. Sau vreau să notez pentru alții? ş...ț Nu, nu scriu pentru alții. Vreau să mă cunosc mai bine, să mă analizez, dacă nu mai lucid, căci nu se poate, dar mai constant şi mai programatic. Şi vreau să câştig exercițiul exprimării. Pentru ce? Cine ştie?” (18 august 1938) Concepția Marianei Şora asupra scriiturii şi a jurnalului se întrevede, iată, încă din primele rânduri ale caietului din 1938 şi va traversa ambele vârste ale autoarei, dominând, cu precădere, însemnările din tinerețe. Motivația ziaristei nu este de ordin estetic. În vara lui 1939, susține, împotriva multor păreri, că jurnalul nu e un gen literar, nu e literatură, nu e artă. De fapt, ar fi un soi de hibrid valoric, concentrând inferioritatea (pe planul expresiei) şi superioritatea (din perspectiva autenticității, a omeniei).
Mersul contra curentului nu este accidental în cazul Marianei Şora, aşa cum nu devine nici marotă, nici element de butaforie. Mai degrabă, este efectul unei dialectici a mişcărilor lăuntrice, care produc alternarea dispozițiilor creatoare, (dis)continuitățile conştiinței sau înzestrarea trăirii cu o nuanță în plus, cu o strălucire metafizică, prin care se poate converti în valoare. Mariana Şora simte şi gândeşte cu o luciditate conştientă de pregnanța lucrurilor definitive, unitare, transformând raționamentul într-o înlănțuire intimă – nu neapărat interiorizată – prin care ideea capătă formă într-o celulă din fagurele senzațiilor. Jurnalul prinde viață din acest tip de raționament viu, în mişcare continuă, cu o sonoritate ce asimilează întreaga gamă a tonurilor, de la împăcarea senină, fervoarea şi exaltarea din primul caiet, până la dezamăgirile, frământările şi epuizarea ce vor guverna notațiile de mai târziu. La Timişoara sau în Parisul care stimulează cu dezinvoltură eroticul, iubirea pentru Mihai Şora îşi urmează fermecător etapele. Privită din însemnările jurnalului, dragostea îşi redescoperă, iar şi iar, privilegiul creativității, a luării tainice de la început. Însă, deşi nu-şi concepe existența decât ca o veşnică îndrăgostire, tânăra diaristă are conştiința imposibilității de trăi, la nesfârşit, mersul pe culmi. Amenințării tăcute, aruncate de un destin pe care îl vede incapabil să evite invidia față de mereu înnoita ei bucurie, Mariana Şora îndrăzneşte să îi opună o alternativă a înălțimilor. Refuză scăderea intensității, oricare i-ar fi cauza, iar prăbuşirea îi repugnă. Existența ei se desfăşoară sus – acolo şi-a adăpostit de la bun început trăirile, ideile, aspirațiile. Singura cădere pe care o acceptă e alunecarea în profunzimile ființei sale: „Vreau să fiu tot : fetiță proastă, aventurier, copil, femeie, scriitor, vagabond, poet muncitor, explorator. Oh, explorator! Simt chemarea mării, mă atrage largul, ca pe un adolescent. Dac-aş putea pleca, aşa, fără țel, tot mai departe, infinit de departe, şi mereu fără țel! ş...ț / Întâi însă aş dori o replonjare în mine, în singurătate.” (6 noiembrie 1940) Pentru Mariana Şora, solitudinea nu are nimic de-a face cu laşitatea cedării; dimpotrivă, implică un act de curaj, câtă vreme numai în singurătate se disting conturul clar al problemelor şi chipul morții. Alături de retragerea solitară, valorificarea suferinței („Fuga de suferință e o diminuare a omenescului din om, nu o potențare a lui.”) şi dobândirea păcii interioare prilejuiesc reflecții tulburătoare, întregind ideea că „omul e o unitate nu numai material, dar şi intelectual indestructibilă. Fiindcă un om real nu se poate tăia în două jumătăți: corp şi suflet; şi nu fiindcă nu se poate, ci pentru că aceste jumătăți nu există, sunt abstracții, trebuie să ne obişnuim în sfârşit să nu vedem în spiritualitatea omului o suprastructură.” (iunie 1938)
Tentația de a descoji un sentiment, un gest sau o idee de pelicula lor protectoare şi de a le surprinde în măreția ori în vulnerabilitatea lor acută o însoțeşte întotdeauna pe autoarea celor Două jurnale față în față. În timp ce segmentele de ruptură se manifestă pe un plan, pe un altul se sudează o configurație proaspătă, care impulsionează din nou mecanismul vital şi dă continuitate celui diaristic. Mişcării de recul îi urmează o succesiune de fandări imprevizibile, abandonul temporar al extensiei e uitat prin precizia unei secțiuni transversale, care decupează o imagine, un chip, un rost. Cât despre rostul scrisului, acesta se dovedeşte a fi cel mai dificil de identificat. Dacă ar fi produsul autentic al fervorii, scrisul Marianei Şora ar fi subminat de patetism („e prea patetic şi urăsc pateticul!”), de nesemnificativ, de inadecvarea mijloacelor stilistice („mă descurajează sărăcia vocabularului, necesitatea de neînlăturat a clişeelor”). Pendulând între necesitatea de a scrie şi cenzura hiperlucidității, care vrea cu orice preț să evite mediocritatea, autoarei îi este străină ideea de terapie, exploatată cu succes de alți diarişti ; dimpotrivă, cu fiecare rând pe care-l notează, îşi potențează amarnic gustul ratării. Dincolo de conținutul lor, însemnările din Două jurnale față în față ascund o energie care generează (în exterior) şi, totodată, descompune (în interior).
Nu numai întâlnirile cu Mihai Şora şi cu propria scriitură intră în seria momentelor fundamentale din viața diaristei. Creația altora o îndeamnă la meditații de o fascinantă adâncime ; lecturile din Gide, Goethe, Pascal sunt asumate plenar şi, nu o dată, memorabil. Llosa, Tolstoi, Milan Kundera sunt citiți altfel decât mulți dintre noi s-au obişnuit să-i citească. Mariana Şora poate să intrige cu uşurința cu care încântă. Fiecare dintre aceste întâlniri ar merita discutată, căci gândirea autoarei sporeşte prin legătura directă cu arta unui creator, în literatură, în film, în arta plastică. Sau se pliază pe relieful surprinzător al unor pagini de Michel Tournier ori pe tuşele pădurilor lui Max Ernst, astfel încât expresia să nu devină supraponderală, ci să se încadreze perfect în text. Iar textul jurnalelor continuă să se înfăşoare în jurul unei problematici, să se desfăşoare mai apoi în judecăți şi devieri generoase, transcriind senzația de presiune interioară care le însoțeşte. Nu lipsesc nici alte întâlniri sugestive, animate de pericolul sufocării ideologice. Situația României în anii ’30, extremismele de tot felul, politica europeană sunt privite cu un ochi atent, având ca reper, în umbră, vârsta de aur a umanismului.
Scrisul Marianei Şora are marginile tăioase ale rocii vulcanice, al cărei miez este încă incandescent. Dinlăuntrul acestuia din urmă ies la iveală întrebări centrate pe a fi cu un rost, adulmecând ironic postura pretins infailibilă a celui ce deține evidențe. „De câte ori nu am încercat să justific renunțarea, inactivitatea, «trăitul fără un rost» (in den Tag hinein leben), evocând nu numai modul milioanelor de oameni care trăiesc aşa, fără să-şi problematizeze existența, rostul, necăutând nicio justificare a existenței lor, dar şi persoane apropiate, oameni de valoare care s-au stins fără să lase nimic în urma lor, fără ca tristețea de a se supune stingerii să se transforme în disperare din pricina asta. ş...ț De ce această infatuare de a se crede (şi a nu se crede totodată) ceva deosebit, de ce procesul mereu reluat împotriva mea şi a întregii mele vieți, din moment ce nu m-am priceput să fac o reuşită? Potoleşte-te, acceptă trecerea, supune-te destinlui comun! Dacă nu te-ai mai agita pentru ce nu izbuteşti să scoți din tine, dacă te-ai accepta (s.a.) aşa cum eşti – un om neproductiv, necreator – ți-ar fi mai uşor. Apoi demonul exprimării mă ia din nou în stăpânire şi umplu pagini repetându-mă la nesfârşit, jeluindu-mă şi fixând în cuvinte acest pro şi contra, această dezbatere sterilă, această învârtire în cerc.” (22 martie 1992) Interesant este felul în care Mariana Şora are întotdeauna o reacție de existență, vitală chiar şi în pasivitatea ei. Transfigurează golul, renunțarea, pasivitatea într-un centru de iradiere şi le conferă o anume formă de expresivitate. În stările ei de epuizare, continuă să răspândească o fluiditate insesizabilă, care asimilează nu numai literele, organizându-le, ci şi (paradoxal) absența rostului, încercând să transforme oboseala sau vertijul în posibile voluptăți : „Azi am luat decizia de a nu face nimic. Aşa nu mai merge. Afară de simplul adevăr că, tot încercând să faci ce nu poți, nu ajungi la nici un rezultat şi că aceleaşi cauze produc mereu aceleaşi efecte, adâncind răul prin acumulare şi că umplerea acestui caiet cu mereu aceleaşi plângeri îl face anost, bun de aruncat ş...ț mi-a mai venit şi ideea că numai aşteptând vindecarea prin cedare la pasivitate îmi ofer unica şansă de a depăşi acest stadiu. Asta presupune acceptarea posibilității ca această vindecare să nu se producă. ş...ț / O pauză va fi binefăcătoare. O zi pierdută deliberat e altceva decât una pierdută à contre-coeur.” (15 aprilie 1992) Dacă rupturile discursive care apar pe alocuri în paginile Marianei Şora se datorează în principal flexibilității gândirii şi limbajului direct, cu salturile şi căderile sale, ele ar putea fi legate şi de o opțiune pentru pierderea deliberată, sugestivă prin ea însăşi. Câteva gânduri neduse până la capăt, unele divagații ori fraze neşlefuite nu sunt simple căderi în gol, ci dirijează sensurile, obligând liniştea ori schimbările de direcție să vorbească: ajung să mărturisească, prin „imperfecțiunea lor”, tulburarea creată de incapacitatea propriului limbaj de a reda – aşa cum visează autoarea - substanța.
Amplificate de căutarea expresiei perfecte, frământările Marianei Şora ating, nu o dată, exasperarea. Intensitatea cutremurului interior este dublată tot mai mult de sentimentul ratării, de povara neputinței de a cristaliza o formă definitivă – oscilând mereu între specializare şi sintetizarea lejeră a mai multor domenii. În anii tinereții autoanaliza nu exclude încă posibilitatea ca voința să se aşeze, cândva, într-o formă, distingând între importanța concentrării spiritului în jurul unui nucleu şi deliciile inconstanței („Simt nevoia şi plăcerea săritului de la lectură la muzică, de la ea la meditație, apoi la joc şi aşa mai departe.”). În schimb, retrospecția făcută peste decenii ajunge la un verdict categoric : „Gândurile mi se învârteau în jurul ratării – o viață ratată, de la bun început ratată.” Nenumărate sunt reflecțiile asupra eşecului şi inevitabilului final, în ultima parte a însemnărilor Marianei Şora. Dificultatea mobilizării, apăsarea vidului şi a urâtului, corpul resimțit ca o rochie străină, mult prea strâmtă, alterarea unor legături umane, lenea nu lipsită de un hedonism minimal definesc, prin ricoşeu, un portret uman de o excepțională complexitate. Nimic nu pare să-i ofere autoarei liniştea gândului. Imediat după terminarea lucrului la volumul de eseuri, notează: „Îndoielile mă pişcă, mă ustură, mă mănâncă, parcă ar fi un roi de țânțari în jurul meu. ş...ț / Seninătatea miraculoasă – nu degeaba mă tot miram că s-a instalat în mine – ieri încă prezentă, s-a dus. Fără-de-rostul existenței mă copleşeşte din nou. Ideea probabil infantilă că viața trebuie să se rotunjească într-un tot cu cap şi coadă nu se poate dezrădăcina.”(21 octombrie 1991) Năzuința de a fi avut un alt destin, imediat amendată ca fiind absurdă, materializează nostalgia pentru omogenitatea existenței creatoare, pentru rotunjime : „Stau în fața dărâmăturilor vieții. Ea nu s-a clădit, nu s-a adunat, nu s-a rotunjit într-un ansamblu măcar acceptabil, cu frânturi, praf şi pulbere.”
Dar starea de istovire a Marianei Şora împleteşte sfârşitul de lume cu începutul ei. Aflată la limita de sus a încordărilor, nu pune niciodată frâne vieții. Setea vitală din prima parte a notațiilor diaristice se păstrează şi acum, în ceasurile târzii ale existenței – nu pentru beatitudinea împlinirii, ci pentru încântarea visării. Pentru autoarea celor Două jurnale față în față nu există resemnare. Aceasta nu apare decât dintr-un gol interior, care îi este cu totul străin. Judecățile, trăirile şi senzațiile ei sunt continuu încălzite, până la punctul de fierbere. Iar din lanțul lor, cu verigi care apropie credința de necredință, se poate ivi, surprinzător, o experiență mistică a cărei vibrație arată, încă o dată, că (altfel decât Cioran) Mariana Şora nu poate trăi decât la începutul sau la sfârşitul acestei lumi : „Se revarsă asupra mea o lumină de altă natură. Sunt ca în fața tufişului în flăcări – le buisson ardent, învăluită în ceva sensibil şi insensibil, ştiut, simțit, suflare şi spirit, cădura unei atenții asupra mea. «Mă vizitează Dumnezeu», îmi spun cu uimire, cu indicibilă bucurie şi umilință. Cad în genunchi cu capul pe brațele întinse pe fotoliul de alături. Prezența dăinuie câteva minute umplându-mă de fericire. E posibil? îmi spun pe urmă, dar fără dubiu. Recâştig o seninătate de mult nemaiştiută. Prezența s-a ridicat. «Minunea», dacă a fost într-adevăr, şi-a lăsat amprenta pentru prea puțină vreme. Îmi voi găsi dubiile, «negreala», tristețile şi disperările prea curând.” (5 martie 1992)
Însemnările din Două jurnale față în față pot fi citite (şi) ca un dialog indirect cu Jurnalul unei fete greu de mulțumit. Cu Jeni Acterian, Mariana Şora are un şir de afinități pe care le analizează ea însăşi, încercând să despartă datele constitutive de influențe. Țesătura lor ar cuprinde, printre altele, obsesia morții, ispita introspecției, o anume bucurie inocentă în fața lumii, idealul unei iubiri totale. Dar şi un soi de orgoliu intelectual ori – mai ales – voluptatea de a emite judecăți libere de orice constrângere. Liber este şi instrumentarul la care apelează diarista, de la cele trei limbi în care scrie (română, franceză, germană), până la stilul oximoronic ori la alunecarea naturală dinspre severitatea ireductibilă către (auto)ironie şi dramatism bine strunit.
Jurnalele Marianei Şora preiau personalitatea paradoxală a autoarei lor şi îi schițează portretul într-o insațiabilă mişcare – un portret niciodată fixat, niciodată terminat. Ziarista nu se mărturiseşte, ci mai degrabă se confruntă cu sine însăşi. Iar în multitudinea de confruntări haotice care ne agresează de pretutindeni, caietele Marianei Şora arată că, în afară de a sta față în față cu tine însuți, nu există nicio altă mare confruntare.
Prin Două jurnale față în față (Cartea Românească, 2009), Mariana Şora nu se dezminte. Amprenta stilistică i se dezvăluie inconfundabil, aşa cum inconfundabilă îi este şi mobilitatea gândirii – vizibilă cu atât mai limpede cu cât aşezarea în oglindă a însemnărilor din două epoci, 1938-1939 şi 1991-1992, permite observarea evoluției unor idei, a unor raportări, a unui mod de a fi în lume. Aşadar, două epoci (istorice, culturale), două vârste (personale), fiecare cu spațiile ei esențiale, Timişoara, Paris, Lausanne ş.a.
„De ce încep un jurnal? / Ştiu că e inutil să vreau să fixez clipele care țipă în mine să fie păstrate, altfel decât cu memoria, atât de necredincioasă. Ea părăseşte amintiri pentru altele mai noi şi mai stridente. Fixarea pe hârtie nu e însă o armă împotriva timpului. Noi nu avem arma împotriva timpului. Sau vreau să notez pentru alții? ş...ț Nu, nu scriu pentru alții. Vreau să mă cunosc mai bine, să mă analizez, dacă nu mai lucid, căci nu se poate, dar mai constant şi mai programatic. Şi vreau să câştig exercițiul exprimării. Pentru ce? Cine ştie?” (18 august 1938) Concepția Marianei Şora asupra scriiturii şi a jurnalului se întrevede, iată, încă din primele rânduri ale caietului din 1938 şi va traversa ambele vârste ale autoarei, dominând, cu precădere, însemnările din tinerețe. Motivația ziaristei nu este de ordin estetic. În vara lui 1939, susține, împotriva multor păreri, că jurnalul nu e un gen literar, nu e literatură, nu e artă. De fapt, ar fi un soi de hibrid valoric, concentrând inferioritatea (pe planul expresiei) şi superioritatea (din perspectiva autenticității, a omeniei).
Mersul contra curentului nu este accidental în cazul Marianei Şora, aşa cum nu devine nici marotă, nici element de butaforie. Mai degrabă, este efectul unei dialectici a mişcărilor lăuntrice, care produc alternarea dispozițiilor creatoare, (dis)continuitățile conştiinței sau înzestrarea trăirii cu o nuanță în plus, cu o strălucire metafizică, prin care se poate converti în valoare. Mariana Şora simte şi gândeşte cu o luciditate conştientă de pregnanța lucrurilor definitive, unitare, transformând raționamentul într-o înlănțuire intimă – nu neapărat interiorizată – prin care ideea capătă formă într-o celulă din fagurele senzațiilor. Jurnalul prinde viață din acest tip de raționament viu, în mişcare continuă, cu o sonoritate ce asimilează întreaga gamă a tonurilor, de la împăcarea senină, fervoarea şi exaltarea din primul caiet, până la dezamăgirile, frământările şi epuizarea ce vor guverna notațiile de mai târziu. La Timişoara sau în Parisul care stimulează cu dezinvoltură eroticul, iubirea pentru Mihai Şora îşi urmează fermecător etapele. Privită din însemnările jurnalului, dragostea îşi redescoperă, iar şi iar, privilegiul creativității, a luării tainice de la început. Însă, deşi nu-şi concepe existența decât ca o veşnică îndrăgostire, tânăra diaristă are conştiința imposibilității de trăi, la nesfârşit, mersul pe culmi. Amenințării tăcute, aruncate de un destin pe care îl vede incapabil să evite invidia față de mereu înnoita ei bucurie, Mariana Şora îndrăzneşte să îi opună o alternativă a înălțimilor. Refuză scăderea intensității, oricare i-ar fi cauza, iar prăbuşirea îi repugnă. Existența ei se desfăşoară sus – acolo şi-a adăpostit de la bun început trăirile, ideile, aspirațiile. Singura cădere pe care o acceptă e alunecarea în profunzimile ființei sale: „Vreau să fiu tot : fetiță proastă, aventurier, copil, femeie, scriitor, vagabond, poet muncitor, explorator. Oh, explorator! Simt chemarea mării, mă atrage largul, ca pe un adolescent. Dac-aş putea pleca, aşa, fără țel, tot mai departe, infinit de departe, şi mereu fără țel! ş...ț / Întâi însă aş dori o replonjare în mine, în singurătate.” (6 noiembrie 1940) Pentru Mariana Şora, solitudinea nu are nimic de-a face cu laşitatea cedării; dimpotrivă, implică un act de curaj, câtă vreme numai în singurătate se disting conturul clar al problemelor şi chipul morții. Alături de retragerea solitară, valorificarea suferinței („Fuga de suferință e o diminuare a omenescului din om, nu o potențare a lui.”) şi dobândirea păcii interioare prilejuiesc reflecții tulburătoare, întregind ideea că „omul e o unitate nu numai material, dar şi intelectual indestructibilă. Fiindcă un om real nu se poate tăia în două jumătăți: corp şi suflet; şi nu fiindcă nu se poate, ci pentru că aceste jumătăți nu există, sunt abstracții, trebuie să ne obişnuim în sfârşit să nu vedem în spiritualitatea omului o suprastructură.” (iunie 1938)
Tentația de a descoji un sentiment, un gest sau o idee de pelicula lor protectoare şi de a le surprinde în măreția ori în vulnerabilitatea lor acută o însoțeşte întotdeauna pe autoarea celor Două jurnale față în față. În timp ce segmentele de ruptură se manifestă pe un plan, pe un altul se sudează o configurație proaspătă, care impulsionează din nou mecanismul vital şi dă continuitate celui diaristic. Mişcării de recul îi urmează o succesiune de fandări imprevizibile, abandonul temporar al extensiei e uitat prin precizia unei secțiuni transversale, care decupează o imagine, un chip, un rost. Cât despre rostul scrisului, acesta se dovedeşte a fi cel mai dificil de identificat. Dacă ar fi produsul autentic al fervorii, scrisul Marianei Şora ar fi subminat de patetism („e prea patetic şi urăsc pateticul!”), de nesemnificativ, de inadecvarea mijloacelor stilistice („mă descurajează sărăcia vocabularului, necesitatea de neînlăturat a clişeelor”). Pendulând între necesitatea de a scrie şi cenzura hiperlucidității, care vrea cu orice preț să evite mediocritatea, autoarei îi este străină ideea de terapie, exploatată cu succes de alți diarişti ; dimpotrivă, cu fiecare rând pe care-l notează, îşi potențează amarnic gustul ratării. Dincolo de conținutul lor, însemnările din Două jurnale față în față ascund o energie care generează (în exterior) şi, totodată, descompune (în interior).
Nu numai întâlnirile cu Mihai Şora şi cu propria scriitură intră în seria momentelor fundamentale din viața diaristei. Creația altora o îndeamnă la meditații de o fascinantă adâncime ; lecturile din Gide, Goethe, Pascal sunt asumate plenar şi, nu o dată, memorabil. Llosa, Tolstoi, Milan Kundera sunt citiți altfel decât mulți dintre noi s-au obişnuit să-i citească. Mariana Şora poate să intrige cu uşurința cu care încântă. Fiecare dintre aceste întâlniri ar merita discutată, căci gândirea autoarei sporeşte prin legătura directă cu arta unui creator, în literatură, în film, în arta plastică. Sau se pliază pe relieful surprinzător al unor pagini de Michel Tournier ori pe tuşele pădurilor lui Max Ernst, astfel încât expresia să nu devină supraponderală, ci să se încadreze perfect în text. Iar textul jurnalelor continuă să se înfăşoare în jurul unei problematici, să se desfăşoare mai apoi în judecăți şi devieri generoase, transcriind senzația de presiune interioară care le însoțeşte. Nu lipsesc nici alte întâlniri sugestive, animate de pericolul sufocării ideologice. Situația României în anii ’30, extremismele de tot felul, politica europeană sunt privite cu un ochi atent, având ca reper, în umbră, vârsta de aur a umanismului.
Scrisul Marianei Şora are marginile tăioase ale rocii vulcanice, al cărei miez este încă incandescent. Dinlăuntrul acestuia din urmă ies la iveală întrebări centrate pe a fi cu un rost, adulmecând ironic postura pretins infailibilă a celui ce deține evidențe. „De câte ori nu am încercat să justific renunțarea, inactivitatea, «trăitul fără un rost» (in den Tag hinein leben), evocând nu numai modul milioanelor de oameni care trăiesc aşa, fără să-şi problematizeze existența, rostul, necăutând nicio justificare a existenței lor, dar şi persoane apropiate, oameni de valoare care s-au stins fără să lase nimic în urma lor, fără ca tristețea de a se supune stingerii să se transforme în disperare din pricina asta. ş...ț De ce această infatuare de a se crede (şi a nu se crede totodată) ceva deosebit, de ce procesul mereu reluat împotriva mea şi a întregii mele vieți, din moment ce nu m-am priceput să fac o reuşită? Potoleşte-te, acceptă trecerea, supune-te destinlui comun! Dacă nu te-ai mai agita pentru ce nu izbuteşti să scoți din tine, dacă te-ai accepta (s.a.) aşa cum eşti – un om neproductiv, necreator – ți-ar fi mai uşor. Apoi demonul exprimării mă ia din nou în stăpânire şi umplu pagini repetându-mă la nesfârşit, jeluindu-mă şi fixând în cuvinte acest pro şi contra, această dezbatere sterilă, această învârtire în cerc.” (22 martie 1992) Interesant este felul în care Mariana Şora are întotdeauna o reacție de existență, vitală chiar şi în pasivitatea ei. Transfigurează golul, renunțarea, pasivitatea într-un centru de iradiere şi le conferă o anume formă de expresivitate. În stările ei de epuizare, continuă să răspândească o fluiditate insesizabilă, care asimilează nu numai literele, organizându-le, ci şi (paradoxal) absența rostului, încercând să transforme oboseala sau vertijul în posibile voluptăți : „Azi am luat decizia de a nu face nimic. Aşa nu mai merge. Afară de simplul adevăr că, tot încercând să faci ce nu poți, nu ajungi la nici un rezultat şi că aceleaşi cauze produc mereu aceleaşi efecte, adâncind răul prin acumulare şi că umplerea acestui caiet cu mereu aceleaşi plângeri îl face anost, bun de aruncat ş...ț mi-a mai venit şi ideea că numai aşteptând vindecarea prin cedare la pasivitate îmi ofer unica şansă de a depăşi acest stadiu. Asta presupune acceptarea posibilității ca această vindecare să nu se producă. ş...ț / O pauză va fi binefăcătoare. O zi pierdută deliberat e altceva decât una pierdută à contre-coeur.” (15 aprilie 1992) Dacă rupturile discursive care apar pe alocuri în paginile Marianei Şora se datorează în principal flexibilității gândirii şi limbajului direct, cu salturile şi căderile sale, ele ar putea fi legate şi de o opțiune pentru pierderea deliberată, sugestivă prin ea însăşi. Câteva gânduri neduse până la capăt, unele divagații ori fraze neşlefuite nu sunt simple căderi în gol, ci dirijează sensurile, obligând liniştea ori schimbările de direcție să vorbească: ajung să mărturisească, prin „imperfecțiunea lor”, tulburarea creată de incapacitatea propriului limbaj de a reda – aşa cum visează autoarea - substanța.
Amplificate de căutarea expresiei perfecte, frământările Marianei Şora ating, nu o dată, exasperarea. Intensitatea cutremurului interior este dublată tot mai mult de sentimentul ratării, de povara neputinței de a cristaliza o formă definitivă – oscilând mereu între specializare şi sintetizarea lejeră a mai multor domenii. În anii tinereții autoanaliza nu exclude încă posibilitatea ca voința să se aşeze, cândva, într-o formă, distingând între importanța concentrării spiritului în jurul unui nucleu şi deliciile inconstanței („Simt nevoia şi plăcerea săritului de la lectură la muzică, de la ea la meditație, apoi la joc şi aşa mai departe.”). În schimb, retrospecția făcută peste decenii ajunge la un verdict categoric : „Gândurile mi se învârteau în jurul ratării – o viață ratată, de la bun început ratată.” Nenumărate sunt reflecțiile asupra eşecului şi inevitabilului final, în ultima parte a însemnărilor Marianei Şora. Dificultatea mobilizării, apăsarea vidului şi a urâtului, corpul resimțit ca o rochie străină, mult prea strâmtă, alterarea unor legături umane, lenea nu lipsită de un hedonism minimal definesc, prin ricoşeu, un portret uman de o excepțională complexitate. Nimic nu pare să-i ofere autoarei liniştea gândului. Imediat după terminarea lucrului la volumul de eseuri, notează: „Îndoielile mă pişcă, mă ustură, mă mănâncă, parcă ar fi un roi de țânțari în jurul meu. ş...ț / Seninătatea miraculoasă – nu degeaba mă tot miram că s-a instalat în mine – ieri încă prezentă, s-a dus. Fără-de-rostul existenței mă copleşeşte din nou. Ideea probabil infantilă că viața trebuie să se rotunjească într-un tot cu cap şi coadă nu se poate dezrădăcina.”(21 octombrie 1991) Năzuința de a fi avut un alt destin, imediat amendată ca fiind absurdă, materializează nostalgia pentru omogenitatea existenței creatoare, pentru rotunjime : „Stau în fața dărâmăturilor vieții. Ea nu s-a clădit, nu s-a adunat, nu s-a rotunjit într-un ansamblu măcar acceptabil, cu frânturi, praf şi pulbere.”
Dar starea de istovire a Marianei Şora împleteşte sfârşitul de lume cu începutul ei. Aflată la limita de sus a încordărilor, nu pune niciodată frâne vieții. Setea vitală din prima parte a notațiilor diaristice se păstrează şi acum, în ceasurile târzii ale existenței – nu pentru beatitudinea împlinirii, ci pentru încântarea visării. Pentru autoarea celor Două jurnale față în față nu există resemnare. Aceasta nu apare decât dintr-un gol interior, care îi este cu totul străin. Judecățile, trăirile şi senzațiile ei sunt continuu încălzite, până la punctul de fierbere. Iar din lanțul lor, cu verigi care apropie credința de necredință, se poate ivi, surprinzător, o experiență mistică a cărei vibrație arată, încă o dată, că (altfel decât Cioran) Mariana Şora nu poate trăi decât la începutul sau la sfârşitul acestei lumi : „Se revarsă asupra mea o lumină de altă natură. Sunt ca în fața tufişului în flăcări – le buisson ardent, învăluită în ceva sensibil şi insensibil, ştiut, simțit, suflare şi spirit, cădura unei atenții asupra mea. «Mă vizitează Dumnezeu», îmi spun cu uimire, cu indicibilă bucurie şi umilință. Cad în genunchi cu capul pe brațele întinse pe fotoliul de alături. Prezența dăinuie câteva minute umplându-mă de fericire. E posibil? îmi spun pe urmă, dar fără dubiu. Recâştig o seninătate de mult nemaiştiută. Prezența s-a ridicat. «Minunea», dacă a fost într-adevăr, şi-a lăsat amprenta pentru prea puțină vreme. Îmi voi găsi dubiile, «negreala», tristețile şi disperările prea curând.” (5 martie 1992)
Însemnările din Două jurnale față în față pot fi citite (şi) ca un dialog indirect cu Jurnalul unei fete greu de mulțumit. Cu Jeni Acterian, Mariana Şora are un şir de afinități pe care le analizează ea însăşi, încercând să despartă datele constitutive de influențe. Țesătura lor ar cuprinde, printre altele, obsesia morții, ispita introspecției, o anume bucurie inocentă în fața lumii, idealul unei iubiri totale. Dar şi un soi de orgoliu intelectual ori – mai ales – voluptatea de a emite judecăți libere de orice constrângere. Liber este şi instrumentarul la care apelează diarista, de la cele trei limbi în care scrie (română, franceză, germană), până la stilul oximoronic ori la alunecarea naturală dinspre severitatea ireductibilă către (auto)ironie şi dramatism bine strunit.
Jurnalele Marianei Şora preiau personalitatea paradoxală a autoarei lor şi îi schițează portretul într-o insațiabilă mişcare – un portret niciodată fixat, niciodată terminat. Ziarista nu se mărturiseşte, ci mai degrabă se confruntă cu sine însăşi. Iar în multitudinea de confruntări haotice care ne agresează de pretutindeni, caietele Marianei Şora arată că, în afară de a sta față în față cu tine însuți, nu există nicio altă mare confruntare.