TĂCERI, IUBIRI, MĂŞTI. ŞI DINCOLO DE ELE

Cititorul de romane contemporane, deja obişnuit cu mai mult sau mai puțin clasicul triunghi conjugal, nu poate fi (prea) şocat de povestea unui bărbat căsătorit care are o legătură amoroasă ilicită. Dar cum ar fi dacă numitul bărbat ar cere chiar soției să-i găsească o concubină potrivită şi să i-o mai şi aducă acasă? Situația aceasta, şocantă, fără îndoială, chiar şi pentru gusturile celor mai nonconformişti într-ale literaturii şi nu numai, reprezintă exact punctul de plecare al romanului Ani de aşteptare al lui Fumiko Enchi, o carte la rândul ei şocantă în multe din datele sale. Căci, pornind de aici, acțiunea acestui roman va fi centrată pe atitudinile domestice şi mai cu seamă pe aventurile erotice ale lui Yukitomo Shirakawa, un oficial guvernamental ajuns destul de rapid la o poziție socială importantă şi convins de faptul că orice îi este permis – a se înțelege, orice fantezie şi sau excentricitate, mai ales cele de natură amoroasă. Iar dacă prima concubină, Suga, abia ieşită din copilărie – înregistrată, oficial, drept „fiică adoptivă” la puțin timp de la sosirea sa în casa lui Yukitomo – este aleasă, la capătul unei lungi şi extenuante călătorii în capitală, şi apoi adusă acasă (după ce, în prealabil, plătise părinților fetei o sumă considerabilă) de către însăşi soția sa, Tomo, pe celelalte metrese şi le găseşte ori şi le alege singur, fie că e vorba despre băiețoasa dar fermecătoarea Yumi, fie de chiar soția fiului său mai mare, Miya ori de alte angajate pe domeniul său.
Plasat, în ceea ce priveşte epoca desfăşurării acțiunii, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în primele din secolul XX, romanul lui Fumiko Enchi se suprapune în linii mari, din acest punct de vedere, cu perioada Meiji (1868 – 1912), epocă ce a marcat modernizarea Japoniei şi pătrunderea, în Arhipelah, a influențelor occidentale menite a determina lumea până atunci închisă de aici a accepta o serie de valori – etice sau estetice – şi norme de comportament aflate, într-un mod mai mult sau mai puțin evident, sub tutela Vestului. În acest context, povestea mariajului atât de neobişnuit al lui Yokitomo devine, în egală măsură, şi istoria adaptării soției sale la o serie de norme de comportament matrimonial cu care nu este de acord, dar pe care le acceptă, aparent fără a protesta, pe de o parte pentru a păstra „masca” (sau, mai exact spus, „măştile”) unei căsnicii liniştite şi a o feri pe fiica sa, Etsuko, de traumele unei despărțiri publice, dar şi pentru a-şi menține poziția de stapână a casei. Acceptarea acesta, însă, se dovedeşte, la o lectură atentă la nuanțe a cărții lui Enchi, a fi un permanent demers subversiv la adresa atitudinii soțului – iar efectele acestei subversiuni vor fi vizibile, în fond, încă de la început, mai cu seamă la nivelul relației pe care o are ea cu foarte tinerele concubine, Suga şi Yumi. Se constituie, astfel, pe nesimțite, o subtilă şi necruțătoare analiză – venită din partea autoarei – a aşa-zisei „etici” a familiei nipone tradiționale, în numele căreia se presupunea că soția ar trebui să se sacrifice de bună voie pentru păstrarea bunei înțelegeri şi a stabilității familiale; cu orice preț. Imagine pe deplin edificatoare a mentalității şi moravurilor patriarhale ce încă se mențineau într-o Japonie pornită – la început mai mult formal – pe drumul modernizării şi occidentalizării, căsnicia lui Tomo cu Yukitomo se dovedeşte, practic, a ignora de la bun început orice etică, câtă vreme moralitatea impusă de necruțătorul soț nu mai înseamnă nimic în ceea ce priveşte raportul dintre bine şi rău, ori dintre ceea ce poate fi acceptat şi ceea ce trebuie respins, ci are în vedere exclusiv o lege a tăcerii, ce domneşte peste tot şi peste toate, căci el e domnul şi stăpânul tuturor de pe domeniul său. De aici şi subordonarea completă precum şi supunerea orbească pe care se aşteaptă să le primească de la cei din jur, fie că e vorba despre servitori ori despre însăşi soția sa. În plus, imaginea publică, exterioară a casei sale trebuie, şi ea, păstrată cu orice preț, la fel şi bunul nume al familiei nu întâmplător, primele sale concubine, Suga şi Yumi, vor trece drept fiicele sale adoptive (mai mult chiar decât atât, Yumi fiind realmente oferită de soție unui nepot al său, în momentul în care stăpânul simte nevoia să se dispenseze de serviciile şi de prezența ei). Desigur, acest comportament e de natură a le face pe toate femeile din viața sa să sufere şi să-şi manifeste suferința în felul lor – dar, esențial, întotdeauna în tăcere. Romanul Ani de aşteptare, publicat în ediție definitivă în anul 1957 şi beneficiind de o primire excelentă din partea criticii, se dovedeşte, astfel, a cuprinde în paginile sale, dincolo de firul narativ ca atare, o extraordinar de bine realizată ironie tragică – şi e suficient să ne gândim, în acest sens, doar la situația lui Tomo, cea care, departe de a avea un mariaj pus sub semnul lui Eros (să nu uităm cu câtă pasiune îşi iubeşte ea soțul la început!), ajunge să accepte toate excesele sexuale ale acestuia, ba chiar mai mult, să domnească, la rândul ei şi în felul ei, peste o casă plină de tensiuni mocnite şi de suferințe ascunse dar cunoscute tuturor. Unii critici, mai ales cei occidentali, n-au ezitat să afirme că am avea de-a face, în acest roman, cu „o expresie tipică a feudalismului nipon”, dar şi cu un protest acut cu privire la situația femeii într-o Japonie care, dincolo de aparențe, era încă fundamental feudală în mentalitate şi comportament. Fumiko Enchi, însă, vorbind despre acest subiect, a afirmat nu o dată că, încercând să adopte o perspectivă narativă ce nu este „nici total detaşată, dar nici implicată în mod evident”, a dorit să scrie doar „o carte şoptită”, o poveste capabilă să spună ceva cu privire la viața femeilor din epoca Meiji, fiind interesată exact de acele aspecte ce nu puteau fi incluse oficial în istoria mentalităților japoneze publice ale vremii.
Aparent, Tomo se încadrează perfect în modelul soției devotate şi al mamei exemplare (la care însăşi autoarea dă senzația că ar adera, doar pentru a zgudui din temelii această impresie către finalul cărții), fiind gata să accepte orice pentru a-şi păstra familia unită şi pentru a-şi feri fiica de suferința despărțirii publice a părinților săi. Dincolo, însă, de această aparență – perfect realizată, trebuie să recunoaştem, căci Enchi e şi acum, ca şi în alte scrieri ale sale, maestră în arta de-a dreptul scenică a construcției unui personaj cu multiple accente teatrale – se află o atitudine profund subversivă a aceleiaşi Tomo, ce vizează nu doar comportamentul soțului ei, ci şi setul de aşa-zise „valori tradiționale” pe care acesta încearcă să-şi întemeieze şi să-şi justifice, deşi nimeni nu îndrăzneşte să-i ceară vreodată acest lucru, purtarea. Fumiko Enchi realizează, în acest fel, o excelentă paralelă între noua situație pe care Japonia dorea să şi-o asume şi să şi-o afirme, aceea de putere de anvergură mondială şi demersul lui Yukitomo, gata mereu să dispună de tot – şi mai ales de toate – din jurul său. De aceea, acționând cam în acelaşi mod ce era identificabil la nivelul întregii societăți a epocii, Yukitomo o socoteşte pe soția sa obligată doar să se supună, câtă vreme rolul social al femeii era considerat a fi, în primul rând, acela de soție devotată şi de mamă bună. De aici şi imaginea femeii-mame ce străbate şi întregul text al romanului lui Enchi, căci, cu excepția primei concubine a lui Yukitomo, delicata Suga, toate celelalte personaje feminine din Ani de aşteptare sunt definite, în mod esențial, ca mame. Romanciera japoneză, însă, ştie perfect cum, tocmai pornind de la acest amănunt, să structureze linii de tensiune şi conflicte latente ce izbucnesc uneori cu o nebănuită forță, marcând momentele nodale ale cărții. Căci, afirmată, la începuturile sale literare, ca dramaturg, Fumiko Enchi decide ca, începând din anii ‘30, să abandoneze teatrul în favoarea prozei, acest domeniu oferindu-i posibilitatea de a explora în profunzime psihologia personajelor – mai cu seamă a celor feminine – de care, prin intermediul structurii dramatice, simțise că rămâne încă destul de departe. Efectul va fi surprinzător, iar capacitatea de analiză psihologică a autoarei absolut remarcabilă, aşa cum se poate observa în toate romanele sale, mai cu seamă, poate, în Măştile şi Ani de aşteptare, acesta din urmă apărut, nu de mult, în limba română în excelenta traducere semnată de Angela Hondru. Ca şi în cazul redării în româneşte a altor texte de referință ale literaturii japoneze, avem, şi aici, un perfect exemplu de adecvare a mijoacelor de expresie şi al tonului tălmăcirii la structura profundă a discursului narativ al lui Enchi, aspect familiar, de altfel, celor care cunosc, chiar şi numai parțial, activitatea prodigioasă de traducător a Angelei Hondru, şi ne putem gândi, în acest sens, doar la extrem de reuşitele versiuni româneşti ale unor texte de Yukio Mishima, Kobo Abe, Shuhei Fujisawa sau Sawako Ariyoshi, pentru a nu le aminti decât pe acestea.
Ani de aşteptare este, dacă îl privim cu atenție, structurat în jurul noțiunii de tăcere subversivă şi a multiplelor sale implicații. Căci Tomo, deşi acceptă, aparent fără crâcnire, toate dorințele nebuneşti ale soțului său şi se menține pe o poziție oarecum exterioară, devine, treptat, marele protagonist al cărții, în ciuda rarelor sale intervenții verbale. Un protagonist care, mai mult decât atât, este figura dominantă în ciuda faptului că, uneori, cititorii tind s-o considere personajul absent – în linia experiențelor dramaturgice ale autoarei. Chiar şi absentă fizic, Tomo reuşeşte, în primul rând prin tăcerile sale sau prin marile adevăruri pe care se mulțumeşte doar să le sugereze, arătându-le, însă, în mod explicit, celor din jur că e conştientă de ele, să se autodefinească mai cu seamă prin intermediul unei prezențe pe care pe drept cuvânt o putem numi supra-verbală, dovada unei extraordinar de bine prinse în text logici a opresiunii pe care o întruchipează încă de la început. Căci, deşi dând senzația că ar fi pasivă şi străină de deciziile care sunt luate sub acoperişul său, Tomo reuşeşte să se exprime, într-un mod uluitor, nu neapărat la nivel verbal, dar ştiind întotdeauna cum să depăşească excluderea ontologică de care are parte. Deloc paradoxal, tocmai de aceea, ea va deveni, cu timpul, indispensabilă casei Shirakawa, nici chiar neînduplecatul Yukitomo nefiind în stare să-şi mai imagineze existența în absența ei. Nu doar pentru că e neîntrecută în calitate de administrator, aşa cum pare tentată geloasa Suga să considere la un moment dat, ci pentru că e singura în stare să domnească peste această casă pe care, altfel, tensiunile latente ar risca s-o distrugă rapid. Tăcerea strategică a lui Tomo devine, astfel, o armă redutabilă, femeia făcându-se rapid respectată de cunoscuți şi de personalul casei. Căci, în cazul ei, refuzul de a se exprima este pe de-a-ntregul asumat, fiind şi tactica ei principală de supraviețuire. În fond, pentru Tomo, a vorbi în această lume care nu e niciodată dispusă să asculte cuvântul rostit ca atare, ar însemna să capituleze, iar ea nu este deloc dispusă să facă aşa ceva. Păstrându-şi cu sfințenie principiile morale şi prezidând, tăcută asupra propriului său mariaj, Tomo câştigă, încetul cu încetul, un ascendent nebănuit asupra lui Yukitomo, marcând, practic, şi refuzul ei hotărât de a se înscrie în vreun model social predeterminat, rămânând, deci, doar formal reprezentanta prin excelență a soției devotate, idealul epocii. Privită din această perspectivă, atitudinea sa finală şi dorința pe care, cu ultimele puteri, o încredințează soțului, ca trupul să-i fie aruncat, după moarte, în apele mării, reprezintă – dovadă fiind reacția violentă a acestuia – victoria sa finală asupra oricăror norme de comportament impuse de vreo autoritate masculină în care, în fond, Tomo nu crezuse niciodată până la capăt. În acelaşi context, decizia femeii de
a-şi pune deoparte economiile, demers început chiar în călătoria la capătul căreia o achiziționase pe Suga, se dovedeşte a fi mai mult decât un protest formal ori o reacție verbală. Şi, desigur, reprezintă, încă o dată, o victorie asupra mentalității patriarhal-feudale pe care Yukitomo doar avusese iluzia că reuşise s-o impună în casa sa. O iluzie pe care, pentru ca ironia să fie dusă până la capăt, i-o menținuse chiar Tomo, cea care se dovedeşte, acum, în final, mult mai puternică decât bietul ei soț, măgulit de imaginea proprie de etern cuceritor şi stăpân absolut, dar care rămâne, cu trecerea timpului, un bătrânel ai cărui ultimi ani – sugestia e implicită, dar cât se poate de clară – vor fi marcați de încercarea de a se autoamăgi până la capăt.
În altă ordine de idei, modul în care Fumiko Enchi alege să-şi construiască textul şi strategiile narative de care se foloseşte se dovedesc a fi extrem de moderne – şi marcate de febra contestării modelelor consacrate ale narațiunii tradiționale nipone. De aici şi preferința sa marcată pentru o extrem de rafinată tehnică a punerii în abis. Căci textul ca atare este marcat de câteva astfel de momente: în primul rând, acționând la nivelul firului narativ ca atare, scrisoarea primită de Tomo de la mama sa imediat după adoptarea fermecătoarei Suga de către Yukitomo. Avem de-a face, aici, cu sugestia apropierii, în situații limită, aşa cum e, fără îndoială, cea a lui Tomo, confruntată cu prezența unei tinere concubine în casa sa, de sensurile profunde ale învățăturii buddhiste, pe care, însă, Tomo şi-o va asuma doar după mulți ani. Pe de altă parte, Fumiko Enchi creează alte două momente esențiale din punctul de vedere al raportării situațiilor romanului său la modele textuale preexistente. Cel dintâi este piesa de teatru kabuki, o farsă cu stafii intitulată Yotsuya Kaidan, în care Tomo îşi citeşte, practic, soarta („Tomo avea senzația că piesa înfățişază destrămarea iubirii dintre un bărbat şi o femeie, după
ce-au atins punctul culminant al apropierii, ajungând la o indiferență totală, chinuitoare.”), iar cel de-al doilea, tragica parabolă buddhistă a reginei Videhi, axată pe mult discutatul în lumea niponă „complex al lui Ajase”, marcat de relația dintre mamă şi fiu, interpretată într-un sens sensibil diferit față de aceea occidental-oedipiană, centrată, în conformitate cu decodificarea sa niponă, pe legătura dificilă dintre tată şi copil. Desigur, ambele secvențe purtate ca în ramă de romanul lui Fumiko Enchi reprezintă exemple tragice ce exprimă învățătură profundă cu privire la relațiile interumane, vizând, în principal, suferința şi chiar moartea, fie ea fizică sau spirituală. Devine, încă o dată, evidentă extraordinara artă a scriitoarei de a construi un discurs romanesc marcat de strategii subversive şi, astfel, de a pune în discuție însuşi discursul tradițional al prozei nipone a epocii, câtă vreme nici măcar textele amintite – piesa kabuki şi parabola buddhistă – nu sunt interpretate, în Ani de aşteptare, în conformitate cu maniera consacrată, ci primesc noi şi noi conotații, marcate de fascinația lui Enchi pentru psihologia feminină şi, nu în ultimul rând, pentru sensurile erotismului (dacă ne gândim doar la imaginea reginei Vaidehi care încearcă să-şi salveze soțul hrănindu-l cu mierea pe care i-o duce punându-şi-o pe trupul gol). O imagine care, să recunoaştem, contrazice flagrant concepția tradițională niponă referitoare la soția supusă, devotată şi înzestrată cu un erotism niciodată lăsat să se exprime. Dovadă a capacității depline a lui Tomo de a-şi exprima în felul său dorințele reprimate de-a lungul anilor de căsnicie cu Yukitomo şi, astfel, de a fi mai presus de el, atât ca inteligență şi sensibilitate, cât şi ca punere în practică a modelelor de comportament, dar, deopotrivă, demonstrând şi o altfel de capacitate de lectură a textelor consacrate, secvențele acestea sunt şi expresia marii arte a lui Fumiko Enchi însăşi. Căci, ştiind perfect cum să spună povestea şocantă a unei căsnicii aparent stabile, scriitoarea reuşeşte să pună în fața cititorilor câteva mari adevăruri despre oamenii de pretutindeni şi de oricând, reuşind să prindă perfect în Ani de aşteptare întreaga durere a unor femei neştiind cum să trăiască în lipsa stăpânului, dar şi a lui Tomo, în stare să depăşească orice condiționări patriarhal-feudale şi să-şi afirme vocea proprie chiar şi tăcând, însă câştigând, în felul acesta, chiar dacă victoria îi e evidentă abia în clipa morții, căci într-o lume în care nimeni nu e dispus să asculte, „the rest is silence.”

Fumiko Enchi, Ani de aşteptare.
Traducere şi note de Angela Hondru,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2008.