NEGOCIEREA IMAGINII LUI EMINESCU

Cine stă să inventarieze cam câte studii apar anual despre
Eminescu are mult de furcă. S-ar părea că, dacă în alte privințe
criticii literari s-au cam lenevit, preferând comentariul de reacție
imediată, eminescologia este domeniul de grație. Apar anual zeci de
volume, de cercetări academice, se susțin doctorate, sesiuni de
comunicări, simpozioane, la 15 ianuarie şi 15 iunie se mimează dezbateri.
Pe scurt, nu s-ar spune că Eminescu nu e cu noi zi de zi. Nimic mai fals,
de fapt. Majoritatea covârşitoare a cercetărilor inventariază motive, teme,
simboluri, verifică filosofii (în special de coloratură existențialistă),
exultând atunci când pot constata că ele se potrivesc cutărui poem (de
parcă asta ar spune ceva despre opera propriu-zisă) ş.a.m.d. Poți afla tot ce
vrei despre fauna, flora sau motivul mării în poezia eminesciană, despre
condiția geniului într-o lume care nu-l merită sau despre trăsăturile
romantismului, despre epitete sau metafore, despre conjurația iudeomasonico-
politică ce ar fi dus la asasinarea sa; în fine, ce nu poți afla?
Suntem nişte fericiți: pe Eminescu îl cităm la tot pasul, îl recităm la
momentele festive, îi ridicăm statui sau îi imprimăm portretul pe bancnota
cea mai valoroasă. Ne-am făcut datoria. Mai mult decât atât, îi învățăm pe
copii la şcoală cum stau lucrurile cu „Luceafărul poeziei româneşti” sau
cu „poetul național”, despre ce este vorba în poezia Epigonii sau ce se
întâmplă în Luceafărul. Pentru că, din păcate cam aceştia sunt termenii în
care şcoala îl predă.
De fapt, față de Eminescu avem destule restanțe. Ce spun eu? Avem
restanțe uriaşe. Mai întâi, ar trebui să-l reedităm profesionist. Bietul Petru
Creția, care nu a mai avut răgazul de a face de unul singur totul, a lăsat
acel tuşant Testament al unui eminescolog, în speranța că cineva va băga
la cap şi va face lucrurile aşa cum trebuie. Pentru că o editare eronată a lui
Eminescu înseamnă de fapt o falsificare a sa. Apoi, ar trebui să ne
debarasăm de acele stereotipii care ne refuză accesul la operă. Să ne
îndepărtăm de instituția Eminescu şi să ne apropiem, cu ochi odihnit, de
scriitorul Eminescu şi de epoca sa, al cărui produs a fost şi el. Un mare
impediment stă în fața îndeplinirii acestui deziderat: decenii la rând,
critica noastră nu a făcut altceva decât să ducă mai departe inerțiile
moştenite. Altfel spus, nu a mai analizat lucrurile, preferând, din
comoditate, să preia o imagine a lui Eminescu şi să o folosească aşa cum
e, fără a o mai verifica. S-a considerat, apoi, că marea sarcină a exegezei
este să pritocească textul în sine, să analizeze opera de parcă aceasta ar fi
o emanație pură, ruptă de orice context. Or, tocmai această smulgere a
operei eminesciene din făgaşul ei firesc o falsifică şi produce acele locuri
comune la care cu greu mai renunțăm. Mă tem însă că, de câte ori, după
G. Călinescu, un critic care a împins interpretarea mai departe, el a pornit
nu dinspre operă, ci dinspre unele aspecte exterioare acesteia: aşa stau
lucrurile, de pildă, la Ion Negoițescu. Tot cam astfel şi la cercetători mai
recenți, precum George Gană ori Caius Dobrescu.
În acest context mai curând pauper decât încurajator, o apariție a unei
cărți cum este cea a lui Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei
imagini. Construcția unui canon, emergența unui mit (Editura Cartea
Românească, 2008) ține loc de o bibliotecă întreagă. Asta mai întâi pentru
că proiectul este foarte ambițios şi necesită munca pe care ar trebui să o
presteze un întreg institut. Nu în ultimul rând, este un demers care ne-ar
putea aduce cu picioarele de pământ, reapropiindu-ne de Eminescu.
Despre ce este vorba? Titlul însuşi oferă câteva date: critica literară, ca şi
cititorii obişnuiți nu se confruntă decât cu o imagine despre Eminescu, un
fel de artefact preluat prin tradiție. Or, Iulian Costache este un filolog cum
puțini mai avem: el merge la sursă, la originea constituirii acestei imagini
şi o rechestionează. Reia procesul naşterii unui mit şi descoperă lucruri
care, deşi sunt evidente, de mult au fost date uitării, suplinite fiind de
prejudecățile criticii. Trei sfidări ar fi stat ferm „în fața instituției
memorialului eminescian”: mai întâi, „recuperarea propriei istorii”, adică
revizitarea diacronică a momentelor receptării, spulberarea unor amnezii
devenite ele însele tradiționale, încălcarea unor tabuuri etc. Secundo, e
vorba de „recuperarea decalajului epistemologic pe care exegeza
eminesciană l-a înregistrat, având în vedere uzura simbolică a temelor
rulate de manualele şcolare sau de unele cursuri universitare cantonate în
aceleaşi teme vechi, ce nu mai pot stimula un apetit real al lecturii”. Se
ştie, din păcate şcoala impune canonul, tentativele de discreditare a acestui
canon nu mai reprezintă decât o simplă querelle a specialiştilor. Din
păcate, cea mai mare parte a balastului de inerții interpretative la acest
nivel se produce. În funcție de viziunea momentului, Eminescu devine un
pretext, bun să confirme orice, de la socialism la postmodernism. În fine,
ar mai intra în discuție şi „contextualizarea europeană atât a canonului
literar, cât şi a celui critic românesc din perspectiva referințelor furnizate
de canonul cultural european şi piața de imagine a bunurilor simbolice la
nivel european”. E o perspectivă cum nu se poate mai actuală, aptă să
discearnă ce şi cum ne va reprezenta cultural în Europa federalizată. Dar
nu asupra acestui aspect se concentrează cu precădere studiul minuțios
care urmează.
Iulian Costache porneşte de la ideea că se simte acut nevoia unei
reevaluări a principalelor fixuri de percepție asupra operei eminesciene.
Unele dintre acestea sunt cum nu se poate mai prestigioase şi tocmai ele
au cam impus complexe de interpretare. Gândul ambițios şi stimulent, pe
care autorul nu îl ține secret, este că „se poate imagina o integrală a
receptării lui Eminescu”, cu precizarea că un astfel de efort de
sistematizare a receptării ar trebui, în mod obligatoriu, să se adreseze
esteticii („încât jocul literar a fost analizat din perspectiva esteticii
receptării”); axiologiei („reverberațiile receptării generând o «bătălie
canonică» cu impact asupra remodelării axiologiilor celei de-a doua
jumătăți a secolului al XIX-lea românesc”); imagologiei („având în vedere
consacrarea unei anumite imagini publice a lui Eminescu, în contextul
unei epoci ce autentifica ipostaza «tânărului geniu»”); formelor mentale
(„ceea ce în cazul lui Eminescu a determinat valorizarea imaginii mentale
a eroului civilizator”); în fine, ontologiei şi antropologiei simbolice
(„valorizând un mit comunitar ce a ordonat, a structurat şi a conferit
legitimitate unei serii întregi de reflexe ale reactivității individuale sau
colective”). Reies, astfel, măsura efortului, provocările de diverse naturi
cărora Iulian Costache a trebuit să se antreneze pentru a le putea face față
cu brio. De fapt, o istorie a eminescologiei depăşeşte domeniul istoriei
literaturii, migrând vizibil către o istorie a mentalităților, vizitată din
diferite unghiuri. Pentru că modul în care, din contemporaneitatea sa până
în prezent, am ştiut să îl percepem şi să ni-l asumăm pe poet spune destule
despre diversele etape ale mentalității româneşti.
Fireşte, nu-i este dat unui singur om să împlinească un astfel de proiect
în totalitatea sa. Deocamdată (e un „deocamdată” plin de speranță), Iulian
Costache se ocupă de intervalul 1870-1900, considerat a fi „cea mai
spectaculoasă etapă a istoriei eminescologiei”. Scoate, altfel spus,
documentele la vedere şi le recântăreşte, le valorifică dezinhibat, fără a
mai rămâne tributar imobilităților interpretative la care majoritatea cercetă
torilor nu au renunțat. Studiul nu demarează în trombă, preferându-se
explicarea calmă a conceptelor. Ce e canonul, cum se sedimentează el, ce
rol are fenomenul de pre-lectură asupra receptării operelor clasice,
literatura ca efect de receptare, de „întrebuințare”, dacă există o „valoare
imanentă” a textului literar – sunt chestiuni disecate, lămurite cu răbdare
înainte de a ataca propriu-zis subiectul major al studiului. În orice caz,
astfel procedând, autorul îşi conturează de la bun început metoda de lucru:
eminescologia, precizează el, înscriindu-se tacit în această branşă, „nu mai
poate face abstracție de faptul că este obligată să gestioneze nu doar
integralitatea unei opere, dar şi integralitatea propriei istorii a receptării
operei eminesciene”.
Urmează decuparea şi aducerea sub lupă a diferitelor feluri de
„semioză” generate de opera eminesciană: pentru început, cea polemică,
cuprinzând, fireşte, valorizările negative, de la cele semnate de Hasdeu
sau de adversarii de la Revista contimporană sau de aşa-numiții
„detractori ai lui Eminescu”, antologați de Al. Dobrescu. Citind aceste
temperate şi acribioase revizitări ale unor texte îngropate în uitare, îți dai
seama că de bune decenii critica a ignorat o mină de aur. Se ştie, Junimea
a impus canonul, de aceea polemicile epocii sunt judecate, din lene a
gândirii, tocmai din perspectiva acestei grupări. Titu Maiorescu are
dreptate din oficiu şi prea puțini s-au mai îndoit de acest lucru (Alexandru
George, printre ei). Cercetând însă aşezat, cu obiectivitate, schimburile de
idei din revistele epocii, Iulian Costache ajunge la concluzia că atacurile
împotriva tânărului Eminescu nu erau deloc nefondate; ele erau chiar
justificate, căci alăturarea numelui său de cel al lui Alecsandri, în
momentul în care nu publicase în Convorbiri literare decât trei poeme
(Venere şi Madonă, Epigonii, Mortua est!), nu doar părea, ci chiar era o
impietate. Or, prin articolul care a stârnit atâta vâlvă, Direcția nouă..., Titu
Maiorescu şi, implicit, Junimea îşi făceau manifestă tentativa de
stigmatizare a valorilor (amestecate, e drept) ale veacului. Se năştea, de
fapt, o bătălie canonică, poate cea dintâi serioasă din istoria literaturii
noastre. Scandaloasă, în epocă, părea tocmai această îndrăzneală, nu
apărarea unei tradiții. Iar alăturarea unui tinerel fără mare notorietate, pe
temeiul unor texte care nici măcar nu conveneau gustului estetic al vremii,
de „poetul național” Vasile Alecsandri era nici mai mult, nici mai puțin
decât o blasfemie. Astfel se explică şi farsele ori parodiile lui Hasdeu, şi
reacțiile vehemente ale celor de la Revista contimporană, în frunte cu V.
A. Urechia. Toată această tevatură l-a expus pe Eminescu, astfel încât
criticile nu au întârziat să apară. Un lucru trebuie însă reținut: că ele nu îl
vizau în mod direct pe el, ci intenționau să lovească, prin intermediul său,
într-un întreg program cultural, cel al Junimii.
În prelungirea acestor contestări, dar şi a judecăților critice echilibrate,
atunci când opera lui Eminescu s-a adunat şi s-a putut vedea limpede că e
vorba de un poet „în toată puterea cuvântului”, a luat naştere şi o „semioză
morală.” Trebuie ținut cont că secolul al XIX-lea este unul puritan, plin de
prejudecăți, de pudibonderii. Exemplul categoric al acestei mentalități este
clericul din Blaj, Al. Grama, care publică, în 1891, cartea Mihail
Eminescu. Studiu critic. Reproşurile, indignările sufocante se fac de pe
postamentul dogmei creştine, care caută a impune conduita morală. Poezia
lui Eminescu ar fi corupt tinerii şi i-ar fi îndemnat la activități hormonale
periculoase. Căci autorul poemului Călin (file din poveste), textul acuzat,
savonarolic, de... pornografie este cel mai rău „jug” care i-a fost dat
bietului popor spre îndurare. Care e justificarea? Pentru amuzament, o
decupez prompt: „Chiar la început spune Eminescu tinerimii, cum Calin
în dricul nopții se sue pre un deal la un castel, rupe gratiile dela fereastra
unei chilii din acel castel şi întră înăuntru. În lăuntru la lumina lunei vede
o fată durmind după un părete de «țesătură de păiangin». Atâta nu-i destul
poetului nostru, ci mai spune, cum fetei îi e desprinsă haina, cât «i s’arată
trupul, alb în goliciunea-i, curăția ei de fată», şi cum fetei «de a vârstei ei
căldură fragii sinului i-se coc». Nici atâta nu-i destul, ci mai spune
tinerimii, cum Calin rumpe pânza, şi apoi vede «a frumseții haruri goale».
Simțul de pudoare nu ne lasă a mai continua şi a mai spune şi scenele
următoare. Eată părinți Români din toate țările, ce se recomandă copiilor
voştri spre cetire ca product de geniu, care scrie după estetica emancipată
de legile moralei! (...) Ne cuprind fiori, când cugetăm la aceea, că chiar şi
fecioare române cetesc poesiile acestea”. Mă abțin să comentez natura
acelor fiori, preferând să cred fără suspiciune în pudoarea acestui cleric
obişnuit cu restricțiile. Astfel de pasaje savuroase sunt cu zecile în cartea
lui Iulian Costache. Nu doar aduse la lumină, ci şi comentate, explicate,
remontate în contextul lor firesc, fără de care nu pot părea decât
caraghioase.
Dintre toate, „semioza estetică” este, probabil, cea mai importantă,
nelipsindu-i totuşi excesele. Susținerea de către Maiorescu echivala, de
fapt, cu un cec de încredere semnat în alb, funcționând conform
principiului recomandat, decenii bune mai târziu, de Lovinescu: acela al
„stimulării prin simulare”. Cele care au urmat, cele pozitive sau chiar
encomiastice, cu punctul de pornire în Direcția nouă... a lui Titu
Maiorescu şi halte obligatorii în studiile unor M. Dragomirescu, N.
Petraşcu, Iorga sau G. Ibrăileanu nu au înnoit fundamental perspectiva
care azi ne poate părea simplistă. „Semioza socială” este interesantă mai
ales în privința naşterii mitului poetului genial, bătut de soartă şi oropsit.
Pe de o parte, acesta devenise destul de puternic în urma îmbolnăvirii lui
Eminescu, încât să-l condamne pe Macedonski la oprobriul public în urma
nefericitei sale epigrame. Nu e doar un accident în biografia autorului
Nopții de noiemvrie (prefer acest poem Nopții de decemvrie), care a
marcat punerea sa la index pentru o lungă perioadă, ci şi un eveniment cu
efecte majore asupra literaturii noastre în general. „Însăşi apoteoza
paradigmei simboliste, consideră Iulian Costache, va fi întârziată de
discursul culpabilizator a cărui țintă devenise Macedonski”. Epigonii de
talia unui Vlahuță au fost mult mai uşor acceptați decât marele poet al
Nopților. A trebuit să treacă decenii bune pentru ca teoreticianul „logicii
poeziei” să fie repus în drepturi de un Vianu sau un Călinescu. ßi este,
cred, o şansă ratată, pentru că poietic Macedonski era mai avansat decât
Eminescu şi, implicit, decât canonul junimist accepta.
Acelaşi nivel social al receptării lui Eminescu priveşte şi un minuțios
scenariu melodramatic, căruia îmbolnăvirea şi moartea poetului i-au dat
naştere. „Marcând prestigiul simbolic dobândit de opera eminesciană,
realitatea pare să se inspire din poezie, confirmând-o”, pune punctul pe i
criticul. ßi în această zonă documentele sau mărturiile abundă, totul
culminând cu un reportaj redactat într-un involuntar registru grotesc, care
descrie creierul poetului, care avea, nu mai încape îndoială, „circumvoluț
iunile mult desvoltate şi adânci”. Culmea e că de multe dintre aceste
mistificări nu ne-am debarasat nici astăzi, şcoala cultivând în continuare
imaginea unui Eminescu sărac, rupt de lume, dezinteresat material,
victimă a nefericirii în amor sau a propriei intransigențe etice.
În fine, opera lui Eminescu ascultă ea însăşi de anumite coduri, care
sunt ale epocii şi ale culturii din care poetul s-a hrănit. Pe de altă parte, aşa
cum s-a înfățişat ea lumii la început, în ediția lui Maiorescu, ea nu e decât
o imagine construită în aşa fel încât să confirme ipotezele critice zămislite
de Maiorescu despre poet. Arhitectura volumului regizat de criticul
junimist e tendențioasă, iar această discuție este detaliată de Iulian
Costache mai mult decât convingător.
Nu am făcut, pe alocuri, decât să rezum, peltic, câteva paliere ale
acestei lucrări enciclopedice. Sigur că multe au rămas pe de lături. Nici nu
se putea altfel: Eminescu. Negocierea unei imagini reprezintă o istorie
complexă, savant documentată şi interpretată cu finețe a eminescologiei
de până la 1900. Ea impune un critic şi un istoric literar care a avut
altruismul de a se angaja într-un astfel de proiect, cum puține sunt în
critica noastră. Mă gândesc ce ar fi ca acest demers să fie dus până la
capăt. Să ajungă, altfel spus, până în prezent. Dar aşa ceva nu stă în
puterile unui singur om. Poate că Iulian Costache ar trebui să se gândească
să-şi formeze o echipă de încredere şi să purceadă la lucru. ßtiu, durează
o viață de om, dar merită. Ar fi păcat ca extraordinarul său studiu să nu
aibă urmări.
Iulian Costache, Eminescu. Negocierea unei imagini. Construcția unui
canon, emergența unui mit, Editura Cartea Românească, 2008, 368 pp.
BOGDAN CREȚU