CALEA SPRE DUMNEZEU

Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciunii neîncetate (Editura Deisis, Sibiu, traducere şi prefață de diac. Ioan I. Ică jr, postfață de Aleksei Pentkovski) a apărut în 1881 la Kazan, la un secol după ce monahii Macarie de Corint (1731-1805) şi Nicodim Aghioritul (1749-1809) publicaseră Filocalia de la Veneția (1782), amplă culegere de texte ascetice şi mistice, privitoare mai ales la rugăciunea isihastă. Atingerea stării de contemplație se practica încă de părinții egipteni sau sinaitici, iar apoi de călugării athoniți. Reînnoirii filocalice se dedică, în zona răsăriteană, Paisie Velicikovski care publică echivalenta slavonă a Filocaliei, Dobrotoljubie (1793), cu o largă circulație în mediul ortodox. El actualizează tradiția paternității spirituale, a starețului, şi susține metoda rugăciunii lui Iisus. Teofan Zăvorâtul scoate şi el, între 1877 şi 1889, o variantă rusă în cinci volume. În acest mediu de renaştere spirituală, Povestirile unui pelerin apare firesc, absorbind preocupările de bază ale vremii. Într-o istorie destul de tulbure, recursul la credință şi la viața interioară era salvator. Textul a cunoscut variante şi chiar denumiri diferite, iar în urma investigațiilor cu privire la identitatea autorului există două supoziții: arhimandritul Mihail Kozlov şi ieromonahul Arseni Troepolski. Se ia ca referință redacția Optina, alcătuită din şapte povestiri sau convorbiri. Atitudinile pe care cartea le reuneşte sunt asceza de proveniență athonită şi impulsul itinerant rus. Pelerinul, doritor să dobândească rugăciunea continuă şi să atingă isihia, se inițiază citind Sfânta Scriptură şi Filocalia (Dobrotoljubie) şi caută, în drumurile sale, un îndrumător spiritual. El urmează o cale trăitoare, experimentală, de întâlnire cu Dumnezeu. Călătoria sa se va transforma într-una, mai curând, interioară, a lepădării de sine şi a comuniunii, dar şi într-una care întruneşte într-o singură lucrare Învățătorul (starețul) şi apostolii (ucenicii). În esență avem a face cu povestea (alegoria) descoperirii şi înțelegerii rugăciunii inimii, aptă să deschidă orizontul unui dialog infinit. Despre vagabonzii mistici (categorie în care se încadrează pelerinii cerşetori, nebunii întru Hristos, călugării plecați la Locurile Sfinte), Michel Evdokimov scrie: „Trebuie să ne imaginăm oameni ce aparțin tuturor claselor sociale, țărani, negustori, călugări cerşetori, pelerini orbi, uneori chiar reprezentanți ai nobilimii, plecați în căutarea unui loc sfânt sau pur şi simplu dând curs chemării depărtărilor. ş…ț Adevăratul ucenic al lui Hristos nu este cel care se instalează în materialitatea acestei lumi, ci acela care-şi asumă o pribegie ce-l conduce spre un dincolo în care se vor împlini făgăduințele eterne” (Pelerini ruşi şi vagabonzi mistici, tr. Magdalena Mărculescu-Cojocea, Elena Soare). Pelerinajul este o formă de cunoaştere smerită, dând curs în chip direct dragostei pentru creația lui Dumnezeu şi, prin contemplație, deschizând calea spre transcendent. Prototipuri există chiar în Biblie, şi nu sunt puține. Dar o definiție elocventă o avem încă la începutul Povestirilor: „După mila lui Dumnezeu sunt un om creştin, după fapte însă sunt un mare păcătos, după stare sunt un pelerin fără adăpost de cea mai joasă origine care rătăceşte din loc în loc. Averea mea este următoarea: pe umeri o traistă cu pâine uscată, iar sub cămaşă o Biblie. Asta-i tot.” (p. 31).
Pelerinul vrea să înțeleagă rostul îndemnului pe care îl face Apostolul, în 1 Tes 5, 17, Rugați-vă neîncetat. Totodată, este tulburat de pericopa din Duminica Vameşului şi Fariseului, care conține rugăciunea smerită a celui dintâi: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! (Lc. 18,13). Explicațiile pe care, treptat, le primeşte de la un diac, un preot, un episcop, un predicator învățat, un bătrân protoiereu nu-i aduc aşteptata clarificare. Comparând spusele lor cu textul Bibliei, pe care o citeşte mereu, constată mari contradicții. Afirmațiile acestora sunt reci, exterioare spiritului Sfintei Scripturi.
Odată cu dorința de aflare a adevărului, pelerinul îşi dă seama că are nevoie de un povățuitor duhovnicesc. El cere îndrumări, de la un boier pravoslavnic, de la un egumen de mănăstire, de la care primeşte o cărticică a Sfântului Dimitrie Rostovski, despre omul lăuntric. Ajunge, în fine, la un bătrân schimonah (starețul) care susține rolul fundamental al rugăciunii lăuntrice neîncetate, la care se ajunge prin sărăcirea duhului şi prin experiența actuală: „Fără rugăciune nu poți găsi calea spre Domnul, nu poți înțelege adevărul, nu-ți poți răstigni trupul împreună cu patimile şi poftele, nu-ți poți lumina inima cu Lumina lui Hristos şi nu te poți uni mântuitor cu Dumnezeu. ş…ț Rugăciunea lăuntrică neîncetată a lui Iisus e chemarea necontenită şi niciodată întreruptă a Dumnezeiescului Nume al lui Iisus Hristos cu mintea şi cu inima, cu considerarea prezenței Lui permanente şi cu cererea milostivirii Lui în orice ocupație, în orice loc, în orice timp, chiar şi în somn... Ea se rosteşte cu aceste cuvinte: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” (p. 43-44). Cât priveşte învățătura rugăciunii, starețul îl trimite la cititul Filocaliei. Sub atenta îndrumare a bătrânului, pelerinul începe să deprindă rugăciunea neîncetată, rostind-o de trei mii de ori, apoi de şase mii, apoi de douăsprezece, apoi continuu. Efectele se simt imediat, starea lui se îmbunătățeşte, rugăciunea trece de pe buze în minte şi în inimă, simte liniştire sufletească şi iubire creştinească față de toți oamenii.
Pornind din nou la drum, după moartea starețului, are în desagă doi însoțitori nedespărțiți, Biblia şi Filocalia. În momentele grele, însă, bătrânul este mereu prezent, sfătuindu-l. Rugăciunea lui Iisus, după care tânjeşte, devine singura sa îndeletnicire. Următoarea țintă a peregrinărilor este oraşul Irkutsk, din Siberia, moment în care rugăciunea se armonizează cu bătăile inimii. Starea de beatitudine este permanentă. Umbrită totuşi de o încercare: doi hoți îl atacă şi îi fură cărțile sfinte, prilej de a afla istoria edificatoare a unui ofițer care îşi schimbase total viața, devenind evlavios, după ce suferise mult timp de patima beției. În bordeiul unui pădurar, în care zăboveşte o vreme, citeşte transpus Filocalia şi exersează rugăciunea inimii.
Într-o altă povestire aflăm alte întâmplări din viața pelerinului, dar şi sumare date biografice. Rămas orfan la o vârstă fragedă, este crescut de un bunic pios. La şapte ani, este împins de fratele său neastâmpărat, de pe cuptor şi rămâne invalid de mâna stângă. Folosind Biblia, bunicul îl învață să citească şi să scrie. La biserică, învață să se roage. Simțindu-şi sfârşitul apropiat, bunicul îl determină să ia în căsătorie o fată serioasă şi bună. Invidios, fratele îi fură banii moşteniți şi dă foc casei. „Am rămas goi şi desculți, cu desăvârşire săraci”, salvând numai Biblia. Soția moare pe neaşteptate, motiv să pornească în lume, ca pelerin. La treizeci şi trei de ani, vârsta misionară a lui Hristos, se pregăteşte să plece la Ierusalim. Sunt prezentate întâmplări semnificative, întâlnite în drumul său: istoria unui croitor orb care primeşte harul rugăciunii inimii, elogierea bunătății unei familii de creştini milostivi, scăparea miraculoasă dintr-o ispitire într-o stație de poştă, o explicație plină de duh a rugăciunii Tatăl nostru. Face diferența dintre rugăciunile exterioare, imitative, de altădată, şi cea trăită în inimă. Este detaliată starea de bucurie inexprimabilă şi de linişte sufletească pe care o trăieşte. Găseşte mereu confirmări în scrierile patristice. Imaginea călăuzitoare a mentorului său îi este prezentă în conştiință. Situația sa de învățăcel se transformă pe neaşteptate într-una de îndrumător. Învață tot timpul, dar şi transmite mai departe. Povestirile unui pelerin este o carte a pregătirii interioare pentru drumul către Ierusalimul spriritual, una dintre cele mai convingătoare scrieri de mistică a rugăciunii. Textul îmbină încărcătura narativă cu blândețea şi pătrunderea duhovnicească. Cu siguranță autorul este un mistic de mare profunzime, înzestrat cu talent scriitoricesc. Deşi cartea pare accesibilă, populară, ascunde rafinament teologic.
Nemaiajungând la Ierusalimul sfânt, pelerinul îşi continuă peregrinările, aflând istorioare noi, cunoscând oameni de diferite categorii sociale, practicanți în diferite stadii ai rugăciunii inimii, dând o imagine însuflețită, spirituală a întinsei Rusii. Deşi, prin rugăciunea inimii, rugătorul este un pustnic al propriului interior, ca pelerin el rămâne ancorat în comunitatea eclesiastică, a celor asemănători. Nu poate fi lăsată deoparte evidenta dimensiune duhovnicească a scrierii care este, de la un capăt la altul, o spovedanie teologică. De altfel, etimologia cuvântului pelerin conține ideea de trecere într-un alt spațiu, într-o altă dimensiune. În decursul preumblărilor sale, asistă la transformări miraculoase, la convertiri, adică la reumanizări, prin refacerea legăturii cu Dumnezeul din inimă, personal. Se susține temeinicia rugăciunii pentru aproapele. În Evanghelii sunt recunoscute stadii ale învățăturii despre rugăciune: „la Sfântul Marcu vedem apropierea sau introducerea în rugăciune, forma ei, condițiile ei ş.a.m.d. Mergând mai departe, la Sfântul Marcu găsim exemplele, la Sfântul Luca parabolele, iar la Sfântul Ioan exercitarea tainică în rugăciunea lăuntrică” (p. 184).
Societatea rusă de la mijlocul secolului al XIX-lea pare preocupată de obținerea mântuirii personale, de întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu sine. Îndreptarele de bază sunt Sfinții Părinți, scopul fiind isihia, viața contemplativă. În carte sunt incluse texte filocalice, învățături, mărturisiri, dezbateri teologice şi duhovniceşti (între profesor, pelerin, duhovnic, pustnic şi preot).
La sfârşitul cărții, un capitol sintetic, Cele trei chei ale comorii rugăciunii lăuntrice găsite în visteriile duhovniceşti ale Sfinților Părinți, stabileşte, folosindu-se de citate semnificative din scrieri patristice ori de întâmplări din viața sfinților, condițiile unei corecte rugăciuni: deasa chemare a Numelui lui Hristos, atenția în timpul chemării, cufundarea în noi înşine sau intrarea minții în inimă.
Imaginea autorului se înscrie şi ea în reguli ascetice: „Pelerinul acesta era de statură mijlocie, uscat la trup din pricina înfrânării şi vieții aspre; avea o față plăcută, ochi expresivi şi barbă deasă; era plin de iubire, prietenos şi cu smerenie față de toți” (p. 136).