DESPRE ARTISTUL CARE LOCUIEŞTE ÎN CORP

De regulă, artistul n-are casă de niciun fel, nici cu chirie, nici de la stat. În loc de conformism, el a ales aventura. Să locuiască în corp. Acolo stă el, ferit de vânturi, răutăți, furtuni, pizme sau insolații, cu toate cele ale sale; căci şi-a împărțit spațiul din corp cu aplicată temeinicie, gospodăreşte. Acolo se află şi dormitorul lui, şi atelierul lui, şi bucătăria, şi camera de zi, şi podul cu vechituri, şi cabinetul de vise...
Corpul a devenit un suculent subiect de meditație, unul dintre cele mai spectaculoase şi mai obsesive din câte există în perioada contemporană, mai ales după eliberarea de tabu-uri, obținută după îndelungi eforturi şi încercări repetate prin anii ’60-’70. Atunci, complexele (dintre care, unele s-au dovedit false!) legate de sfială, pudoare şi jenă au fost îndepărtate fără niciun regret şi omul a redescoperit frumusețea goliciunii, atracția nudității şi nonşalanța observației asupra sexului. Sigur că, din perspectivă antropologică, corpul a fost dintotdeauna suportul concepțiilor şi practicilor – de toate felurile, inclusiv culturale – devenind obiectul unei hermeneutici obsesiv antropocentrice. De aceea, cel puțin în domeniul artei, nu putem vorbi de existența corpului în stare pură, fiindcă perceperea lui se face numai într-un ansamblu de resorturi şi rețele eminamente culturale. Deci, corpul este expresia duală a individualității unei persoane plasate în contextul comportamental al colectivității. El reprezintă atât o construcție particulară, proprie, cât şi arhetipul repetabil al unei epoci ce aparține unui grup.
Atât i-a trebuit artistului! Căci, despuindu-l, în sfârşit, de rezistențe, prejudecăți, interdicții şi de tot soiul de alte retorici prohibitive, el l-a luat frumos de pe etajeră şi l-a transformat în expresia cea mai naturală a sinelui, altfel spus, forma întrupată a aspirațiilor şi căutărilor lui, ca artist. Aşa încât, nu mai era nevoie, printr-un extenuant efort de imaginație,
să-şi închipuie corpul, ci îl avea în față, lângă el, cu el. Şi, odată cu expunerea în variante infinite a acestuia, din acel moment s-a declanşat, cum e şi firesc, o adevărată isterie a privirii, o bulimie a scormonirii şi a cercetării în toate formele, de la simplele şi măruntele observații, până la écorché-uri savante şi călătorii interne.
Să revenim, însă, la corpul nostru național! şi să remarcăm că notațiile de mai sus au fost prilejuite de o întâmplare fastă, conexă subiectului. Fiindcă timp de zece zile, la începutul lunii noiembrie, la Centrul Artelor Vizuale din strada Biserica Enei, 34 de artişti şi-au expus o sumă de eseuri plastice (pictură, grafică, fotografie, sculptură, instalații) privind subiectul numit Corp. Luat în combinații – cel puțin aşa scria în afiş – cu diverse prepoziții sau locuțiuni prepoziționale: în, pe, din, despre, dincolo de, dincoace de. Titlul expoziției, cam lung, e adevărat, evocă exact intenția acestui proiect al Academiei Naționale de Artă (la care participă profesori, studenți, absolvenți!), finanțat de UEFISCSU (pentru exactitate, asta înseamnă Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior şi a Cercetării Ştiințifice Universitare) şi coordonat de conf.univ.dr. Petru Lucaci: Corpul ca proiect cultural contemporan. Provocări teoretice. Replici artistice. Lung, cuprinzător, persuasiv şi... esențial! Să mai notăm doar că aceeaşi expoziție a funcționat în luna iulie la Institutul Cultural Român din Paris, cu titlul Le corps comme le projet culturel contemporain. Deci, se poate spune că şi-a făcut rodajul. Şi unde? chiar în spațiul, recunoscut ca extrem de pretențios, de pe cheiurile Senei.
Fără îndoială că expoziția suferă de un eclectism imposibil de ocolit, având în vedere complexitatea subiectului şi, totodată, regimul variat al retoricii abordate. Dincolo însă de această limită să-i spunem fatalmente inconturnabilă, se găseşte ascuns, gata să se lase descoperit, ineditul fiecărei viziuni în parte. Prospețimea, imaginația sau în unele cazuri perplexitatea, care însoțesc aceste vedenii individuale fac dovada că, indiferent de vremuri, oameni, grupuri sau societăți, corpul suscită un interes întotdeauna bine simțit.
Sigur, e imposibil să scanezi dintr-o singură privire 34 de proiecte, de corpuri, de individualități, de obsesii, de manifeste, de proiecte. Dar nu se poate să nu-ți rețină atenția inima de aramă, descătuşată şi văzută într-o provocatoare epură tridimensională, realizată de Darie Dup, fanteziile foto ale lui Mihai Florea, în care concupiscența se lasă ademenită de un anecdotic savuros, deşi cam uşure, diapodramele transparente ale lui Bogdan Mateiaş, în care descoperim, chiar dacă pe un suport volatil şi eteric, tensiuni aproape materiale, binecunoscutele tentații suicidare ale lui Iuda surprinse parcă la fața locului de către Alex. Rădvan, fragmentalismul totemic al statuii de lemn construite de Mircea Roman, delirul imaginar al automutilării pe care-l trăieşte Irina Broboană, grupul statuar din tablă, compus din ființe înfricoşătoare, vidate, goale, văzut de Aurel Vlad, imponderabilitățile de lemn ale lui Adrian Pârvu, mesajele ermetice şi fragile, reunite sub titlul anonyme XXI, trimise de cuplul Wanda Mihuleac şi Birgit Pleschberger – iar, dacă vorbim de cuplu, să amintim şi grupul 2 Meta (compus din Romelo Pervolovici şi Maria Manolescu), a cărui fantezie molcomă parcă seamănă cu artiştii înşişi! – apoi, siluetele umane uscate, golite de conținut, realizate din teracotă şi întinse la rând pe pardoseală, ale lui Cătălin Bădărău, terifiante semne de profunzime, care, pe de o parte, ne amintesc parcă de supraviețuitorii lagărelor de concentrare naziste, iar, pe de alta, alarmează asupra celui mai cumplit pericol contemporan care pândeşte acum ființa umană: desubstanțializarea, pierderea conținutului, instalația Claudiei Zloteanu, care, printr-o inteligentă succesiune de tablouri de sticlă, transparente, dezbate tema identității, folosind simbolul amprentei repetate, scenariile foto bizare, un pic groteşti, propuse de Cosmin Moldoveanu, gluma de ghips a lui Bogdan Rață – laba unui picior care se termină cu degetele unei mâini! sau imprevizibilul tablou David şi Goliath, semnat de Andrei Tudoran – o încercare îndrăzneață de detabuizare, de dezeroizare a unui mit, căci capul lui Goliath, pe care-l ține în mână David, victorios şi grav, este, de fapt, cel al unui clovn; ceea ce schimbă fundamental orice perspectivă, de la cea mai scolastică până la cea mai capricioasă...Iertare celor ale căror lucrări nu le-am amintit!
Dar, în schimb, menționarea numelor lor este mai mult decât necesară; e, de fapt, un act de eleganță: grupul 2 Meta (Romelo Pervolovici&Maria Manolescu), Daiana Anghel, Cătălin Bădărău, Răzvan Boar, Adela Bonaț, Maria Manea Bordeanu, Irina Broboană, Iulia Costescu, Anca Diaconu, Simona Dobrescu, Darie Dup, Mihai Florea, Cristina Garabețeanu, Ion Grigorescu, Mirela Joja, Petru Lucaci, Bogdan Mateiaş, Romana Mateiaş, Wanda Mihuleac, Valeriu Mladin, Cosmin Moldovan, Alexandru Nechiforov, Christian Paraschiv, Adrian Pârvu, Bogdan Rață, Alexandru Rădvan, Mircea Roman, Marilena Preda Sânc, Laura Todoran, Andrei Tudoran, Aurel Vlad, Claudia Zloteanu şi Pierre Petrel Zoran.
Proiectul despre corp şi provocările sale teoretice, însoțite, bineînțeles, de ineditele replici artistice expuse, are ambiții mai mari. Nu vrea să rămână cantonat în statutul unui banal ciclu expozițional. Ci, prin interesul suscitat, are de gând să inițieze un dialog cultural complex în societate, interdisciplinar, care să fie susținut de experți şi din alte domenii decât arta. În fond, dincolo de încărcăturile sale semantice care țin de arta individuală, corpul este, nu-i aşa?, dacă vă mai amintiți cum se spunea până acum două decenii, un bun al întregului popor!