Cronica literară
Ştefan Borbély
MIRCEA MUTHU – LA ORA SINTEZEI
Articol publicat în ediția Viața Românească 6-7 / 2008
Sintaxa culturală a balcanismului este obsesia de o viață a
profesorului clujean Mircea Muthu, încă de pe vremea când el îşi
susținea doctoratul cu o teză pe acest subiect, prefigurând ceea ce
ulterior avea să fie numit o cultură „de nişă”. Obişnuia să ne spună nouă,
care i-am fost studenți, că există, practic, două modalități de a-ți face un
drum credibil în exegeza literară: să lucrezi pe teme „mari”, consacrate,
intrând în mod firesc în dialog cu personalitățile care au mai scris despre
respectivul subiect, sau – calea mai dificilă... – aceea de a-ți alege un
subiect mai puțin frecventat de bibliografie, pentru a încerca să faci de
unul singur, în mod original, defrişările care se cuvin. De la Victor
Papacostea, care în 1936 fixa, la noi, cadrele culturale ale balcanologiei,
susținând apoi, şapte ani mai târziu, în La Péninsule Balcanique et le
problème de études comparées, că viața spirituală a popoarelor balcanice
„se înfățişează cercetătorilor, în toate domeniile, ca un ansamblu de
cercuri care se întretaie, dar care au au arce comune”, nimeni n-a mai
fost, în exegeza noastră culturală, atât de obsedat de balcanitate ca Mircea
Muthu, reluând-o, într-o formă sau alta, în mai toate volumele sale (multe
la număr...), care constituie, prin calitate, una dintre cele mai solide opere
de construcție critică din întreaga literatură română postbelică.
În multe privințe, Mircea Muthu a parcurs un traseu exegetic şi sintetic
de pionierat, luptând, în primul rând, cu stereotipizarea peiorativă a
termenului de „balcanism”, de pe care zgura abuzivă a derizoriului a
trebuit să fie înlăturată, pentru ca el să devină un concept descriptiv,
operațional. Balcanismul a fost – lucrurile sunt de ordinul evidenței – unul
dintre cele mai psihologizate concepte ale culturii române, pe
considerentul că el desemna, într-o distorsiune identitară abuzivă, tot ceea
ce înseamnă inerție pitorească, histrionică, levantină şi antioccidentală la
noi, motiv pentru care el a fost anatemizat cu precădere de către
sincronişti. Depsihologizarea conceptului reprezenta, aşadar, o sarcină
intelectuală majoră pentru Muthu, echivalentă cu înteținerea unei tradiții
de gândire potrivit căreia cultura română se cuvine a fi definită ca una a
liminalității sincretice, aflată la întretăierea dintre dialectica de tip
cartezian a Occidentului şi hieratismul devitalizant de tip bizantin.
Precursori, pentru această perspectivă de lucru, existau, Iorga trebuind să
fie amintit primul (cu Bizanț după Bizanț), apoi, în timp de Mircea Muthu
lucra la sinteza care-l va defini, alte cărți au venit să se adauge unei
bibliografii deja prestigioase (Literatura Bizanțului a lui Vasile Grecu, în
1971; Curente ideologice şi programe din mişcările de eliberare din
Balcani, a lui Veselin Traikov, în 1978; Istoria popoarelor din Sud-Estul
Europei în perioada modernă, 1789 – 1923, a lui Nicolae Ciachir, în
1987), dar anatema consensuală asupra bizantinismului structural al unei
părți a culturii române continua să se exercite, mai ales din partea acelora
care țineau cu tot dinadinsul să rupă literatura română de tradiția spirituală
răsăriteană, pentru a o racorda cu formele culturale Central-Europene şi
occidentale.
Câteva precizări se mai impun, în această fază preliminară a cronicii
noastre. Întâi, că foarte multe dintre foarte cunoscutele teze imagologice
ale Mariei Todorova referitoare la „construcția intelectuală” a Balcanilor
au fost prefigurate în volumele lui Mircea Muthu, care au pierdut însă
„concursul” pe piața internațională a ideilor datorită deficiențelor de
propagandă ale ideilor româneşti peste hotare, în timp ce cartea Mariei
Todorova a devenit un best-seller mondial pe fondul încleştărilor
balcanice atroce (Serbia, Bosnia, Kosovo etc.) de după prăbuşirea
sistemelor totalitare în 1989 şi a suzeranității sovietice în '91. S-a dovedit
din nou, în trecăt fie spus, că strategia de promovare a culturii noastre nu
este pregătită să exploateze evenimentele care îi vin în prag, fiindcă,
promovată la timpul potrivit, sinteza de idei şi imagologie a lui Mircea
Muthu ar fi putut capta un interes socio-cultural major, care, în lipsa
promovării acestei perspective, s-a risipit în altă parte.
În al doilea rând – aşa cum edițiile succesive ale Balcanismului literar
românesc sugerează din plin – sinteza lui Muthu ar fi putut deveni o bună
bază de lucru pentru regândirea într-o direcție politică a evoluției culturii
române, vădit fiind faptul că interdisciplinaritatea promovată de către
autor depăşea simpla ancorare în istoria comparată a mentalităților,
aspirând să devină un model pentru felul în care spiritualitatea unor
popoare aflate în acelaşi areal geocultural (Balcanii), în siajul unei religii
comune (ortodoxismul răsăritean) devine funcție a unei apartenențe
politice eterogene, derivate din modelul cezaropapismului bizantin. Din
cauza unor inhibiții publice legate de restricționarea religiei prin ideologie
ateistă şi de cenzură în perioada comunistă, sintezele lui Mircea Muthu au
fost citite într-o cheie preponderent literară, escamotându-se „elegant”
dimensiunile lor interdisciplinare, spiritualiste, ideologice sau politice.
Un ultim aspect este unul de conjunctură: prin intermediul liberalizării
culturale impuse de Revoluția din decembrie 1989, preocupările pentru
culturile răsăritene, pentru ortodoxism şi bizantinism au explodat la noi în
perimetrul interesului public. Se traduce (în sfârşit...) Septuaginta, la New
Europe College, de către un colectiv coordonat de Cristian Bădiliță,
interesul pentru isihasm, pentru creştinismul timpuriu răsăritean şi pentru
anahoretism depăşeşte sfera preocupărilor strict exegetice, devenind bun
câştigat al unui comportament public puternic spiritualizat, aflat în
cautarea unui „autenticism” alternativ, de extracție bizantino-ortodoxă şi
eremitică. Într-un asemenea climat favorabil, e de presupus că şi sintezele
lui Mircea Muthu îşi vor găsi, în sfârşit, mediul lor firesc de audiență,
motiv pentru care reeditarea, într-un singur volum masiv, a Balcanismului
literar românesc de către Editura Paralela 45 (2008) este mai mult decât
justificată, cu atât mai mult cu cât ediția confidențială de la Dacia, în trei
volume, din 2002, nu mai are decât o valoare circulatorie redusă, din
cauza dificultății de a o localiza într-un alt spațiu decât acela al depozitelor
oculte ale editorului.
Ediția de acum are avantajul unei prezentări compacte, accesibile,
datorită căreia ideile fertile şi corespondențele sunt mai bine puse în
evidență. Capitolele „dialoghează” mai bine, volumul sugerând mai subtil
decât ediția anterioară că ne aflăm în fața unei sinteze conceptuale de mare
calibru, a cărei principală preocupare este să prezinte metamorfoza
diacronică a ideii de „balcanitate” în cultura română prin raportarea ei la
modernizarea culturii şi civilizației autohtone de după 1821. Opinia
comună, îndeajuns de răspândită pentru a deveni un truism exegetic
contraproductiv, asociază balcanitatea cu o mentalitate inerțială,
antioccidentală, ori – demonstrează foarte convingător Mircea Muthu –
articularea culturală a „balcanismului” este evidențiată, în cultura română,
de opțiunea progresivă pentru urbanitate, ceea ce îl şi transformă într-un
ingredient cultural decadent, spre deosebire de „sănătatea” definitorie a
ruralității, unde apropierea de natură elimină din start prezumția de
decadență. Cu cât oraşul devine mai puternic în civilizația română, cu atât
se accentuează şi torporile sale „balcanice”, ancorate cu precădere în
picaresc, pentru că – sugerează autorul – simbioza se datorează, cel mai
probabil, perceperii oraşului, în această parte de lume, ca o realitate
perisabilă, fragilă, în comparație cu soliditatea atemporală pe care o
sugerează „logodna” sacră dintre sat şi natură. Astfel – demonstrează cu
mare acuitate profesorul clujean – balcanismul pitoresc, decadent al
culturii noastre merge mână în mână cu acutizarea interesului pentru
anorganicitate, pentru artificial, adică exact invers de cum am putea crede
îndeobşte, nutrind credința că balcanitatea reprezintă un declin al
organicității, ruina foarte vizibilă şi aspectuoasă a unei integralități
frumoase, depăşite, de sorginte eleată.
Astfel de idei, surprinse în evoluția lor diacronică, au darul de a
redimensiona multe dintre prejudecățile pe care le avem, determinându-ne
să le gândim altfel, mai aproape de adevăr şi mai departe de mistificarea
comodă, consensuală. Iată, de pildă, concepția despre timp, care
modelează mentalitatea unei culturi: într-o accepțiune curentă,
stereotipizată, cultura română împărtăşeşte, cu nuanțele care se impun,
două accepțiuni despre temporalitate, durata liniară occidentală fiind
dublată de efemerul estetizat al clipei (indiciu al vulnerabilității şi
perisabilității) de sorginte răsăriteană. Analizând relația, Mircea Muthu
sugerează, pe de o parte, că percepția lui D. Cantemir despre timp şi istorie
a fost puternic influențată de către Islam, şi, pe de altă parte, că
sentimentul arhaic al ciclicității amendează, în cultura bizantină originară,
anxietatea indusă de către efemeritate, motivul roții, de factură orientală,
indicând faptul că Neagoe Basarab sau D. Cantemir gândeau clipa în
funcție de durata cosmică în care ea se integrează, proporția dintre
dinamic şi hieratic din cultura noastră fiind în mod evident favorabilă
dinamismului cosmic.
Cuvinte lămuritoare vizează şi geocultura lui „între”, proprie unei
civilizații care se articulează istoric şi cultural în spațiul geografic de
întâlnire dintre bizantinismul răsăritean şi cartezianismul occidental.
Mircea Muthu reproduce, în acest sens, un citat din Mircea Eliade, la care
apelăm şi noi, pentru a preciza nuanțele care se impun. Spunea marele
istoric al religiilor: „Noi ne aflăm realmente la mijloc, între două culturi,
Orientul şi Occidentul, noi putem înălța un fel de pod, putem înlesni
comunicarea valorilor din Occident şi Orient şi viceversa. Şi asta nu
numai pentru că suntem unde suntem – în Orient şi, totuşi, în Occident -,
dar pentru că suntem una din puținele culturi europene care am păstrat
încă vii anumite izvoare ale culturii populare şi deci arhaice...” Se poate
observa cu uşurință că ideea majoră a intermedierii – de „punte” sau „pod”
între două culturi şi civilizații – este dublată de către Eliade prin sugestia
complementară a stratificării (cult – arhaic), care ne duce la concepția lui
Georges Devereux, potrivit căreia o cultură funcționează, simultan, pe
sincretismul dintre mai multe „coduri” comportamentale (arhaic –
modern, barbar – civilizat etc.), care se activează în funcție de impulsurile
la care cultura respectivă este obligată, la un anumit moment dat, să
reacționeze. Partea interesantă a problemei pentru noi – sugerează Mircea
Muthu – este că satul a evoluat într-o direcție a ancestralului, a intoleranței
culturale față de noutate, ceea ce a dat un conservatorism prudent, de tip
regresiv, arhaicul fiind epifenomenul unui asemenea conservatorism
suspicios față de „istorie” şi „timp” ca durată, în vreme ce oraşul a mers
într-o direcție estetizantă, „schimonosit de inteligență plastică” (aşa cum
spunea G. Călinescu despre I. L. Caragiale). Sub aspect expresiv şi
atitudinal, evoluția a avut drept consecință simbioza dintre subcultura de
consum (lăutari, cântece de lume, folclor citadin dramatizat etc.) şi cultura
aulică, mediul lor de întâlnire fiind, aşa cum vedem şi în Craii de Curtea-
Veche sau în textele mai vechi ale lui Anton Pann, alexandrinismul
levantin şi pitoresc – el însuşi un loc de mediere, un „pod” între savant şi popular.
El însuşi proteic, balcanismul se sustrage unei definiții
unilateralizatoare. „Mai întâi – scrie Mircea Muthu -, balcanismul este o
realitate politică şi etnică fragmentată, generând conflicte armate şi
sentimentul/conştiința a ceea ce numim echilibru instabil. În al doilea
rând, din unghiul mentalității, balcanismul – ca dramă colectivă însoțită
de reversul său parodic – este parte integrantă dintr-o adevărată filosofie
a supraviețuirii. Există, în sfârşit, balcanismul ca răscumpărare prin artă
şi cu funcție compensativă, provocată dar şi întreținută, generic vorbind,
de regimul autocratic şi de spațiul închis, adiabatic.” Determinantă, în
oricare dintre aceste trei accepțiuni, este relația cu istoria, foarte
imperioasă, discreționară şi adesea crudă, nemiloasă în spațiul geopolitic
al Balcanilor. Aici însă – sugerează foarte fin exegetul – pitorescul e
perceput ca un loc în care se refugiază istoria: o realitate versatilă,
spongioasă, care atenuează impactul istoriei asupra oamenilor,
familiarizând necunoscutul şi încrețind ornamental contururile aparent
inflexibile ale ineluctabilului. Astfel, înțelegerea „balcanismului ca
răscumpărare estetică a unei drame colective” face din sinteza lui Mircea
Muthu o grilă explicativă pentru umanismul histrionic al popoarelor din
spațiul dintre Adriatică, Bizanț şi Carpați: aici, histrionismul estetizant a
fost un mod de a domestici istoria, transformând-o eufemizant în
anecdotă. Sensul este exact invers aceluia pe care i-l atribuia esteticului
Nietzsche, Mircea Muthu sugerând şi aici un model explicativ tulburător
prin însăşi veselia melancolică, suicidară pe care o conține.
ŞTEFAN BORBÉLY
profesorului clujean Mircea Muthu, încă de pe vremea când el îşi
susținea doctoratul cu o teză pe acest subiect, prefigurând ceea ce
ulterior avea să fie numit o cultură „de nişă”. Obişnuia să ne spună nouă,
care i-am fost studenți, că există, practic, două modalități de a-ți face un
drum credibil în exegeza literară: să lucrezi pe teme „mari”, consacrate,
intrând în mod firesc în dialog cu personalitățile care au mai scris despre
respectivul subiect, sau – calea mai dificilă... – aceea de a-ți alege un
subiect mai puțin frecventat de bibliografie, pentru a încerca să faci de
unul singur, în mod original, defrişările care se cuvin. De la Victor
Papacostea, care în 1936 fixa, la noi, cadrele culturale ale balcanologiei,
susținând apoi, şapte ani mai târziu, în La Péninsule Balcanique et le
problème de études comparées, că viața spirituală a popoarelor balcanice
„se înfățişează cercetătorilor, în toate domeniile, ca un ansamblu de
cercuri care se întretaie, dar care au au arce comune”, nimeni n-a mai
fost, în exegeza noastră culturală, atât de obsedat de balcanitate ca Mircea
Muthu, reluând-o, într-o formă sau alta, în mai toate volumele sale (multe
la număr...), care constituie, prin calitate, una dintre cele mai solide opere
de construcție critică din întreaga literatură română postbelică.
În multe privințe, Mircea Muthu a parcurs un traseu exegetic şi sintetic
de pionierat, luptând, în primul rând, cu stereotipizarea peiorativă a
termenului de „balcanism”, de pe care zgura abuzivă a derizoriului a
trebuit să fie înlăturată, pentru ca el să devină un concept descriptiv,
operațional. Balcanismul a fost – lucrurile sunt de ordinul evidenței – unul
dintre cele mai psihologizate concepte ale culturii române, pe
considerentul că el desemna, într-o distorsiune identitară abuzivă, tot ceea
ce înseamnă inerție pitorească, histrionică, levantină şi antioccidentală la
noi, motiv pentru care el a fost anatemizat cu precădere de către
sincronişti. Depsihologizarea conceptului reprezenta, aşadar, o sarcină
intelectuală majoră pentru Muthu, echivalentă cu înteținerea unei tradiții
de gândire potrivit căreia cultura română se cuvine a fi definită ca una a
liminalității sincretice, aflată la întretăierea dintre dialectica de tip
cartezian a Occidentului şi hieratismul devitalizant de tip bizantin.
Precursori, pentru această perspectivă de lucru, existau, Iorga trebuind să
fie amintit primul (cu Bizanț după Bizanț), apoi, în timp de Mircea Muthu
lucra la sinteza care-l va defini, alte cărți au venit să se adauge unei
bibliografii deja prestigioase (Literatura Bizanțului a lui Vasile Grecu, în
1971; Curente ideologice şi programe din mişcările de eliberare din
Balcani, a lui Veselin Traikov, în 1978; Istoria popoarelor din Sud-Estul
Europei în perioada modernă, 1789 – 1923, a lui Nicolae Ciachir, în
1987), dar anatema consensuală asupra bizantinismului structural al unei
părți a culturii române continua să se exercite, mai ales din partea acelora
care țineau cu tot dinadinsul să rupă literatura română de tradiția spirituală
răsăriteană, pentru a o racorda cu formele culturale Central-Europene şi
occidentale.
Câteva precizări se mai impun, în această fază preliminară a cronicii
noastre. Întâi, că foarte multe dintre foarte cunoscutele teze imagologice
ale Mariei Todorova referitoare la „construcția intelectuală” a Balcanilor
au fost prefigurate în volumele lui Mircea Muthu, care au pierdut însă
„concursul” pe piața internațională a ideilor datorită deficiențelor de
propagandă ale ideilor româneşti peste hotare, în timp ce cartea Mariei
Todorova a devenit un best-seller mondial pe fondul încleştărilor
balcanice atroce (Serbia, Bosnia, Kosovo etc.) de după prăbuşirea
sistemelor totalitare în 1989 şi a suzeranității sovietice în '91. S-a dovedit
din nou, în trecăt fie spus, că strategia de promovare a culturii noastre nu
este pregătită să exploateze evenimentele care îi vin în prag, fiindcă,
promovată la timpul potrivit, sinteza de idei şi imagologie a lui Mircea
Muthu ar fi putut capta un interes socio-cultural major, care, în lipsa
promovării acestei perspective, s-a risipit în altă parte.
În al doilea rând – aşa cum edițiile succesive ale Balcanismului literar
românesc sugerează din plin – sinteza lui Muthu ar fi putut deveni o bună
bază de lucru pentru regândirea într-o direcție politică a evoluției culturii
române, vădit fiind faptul că interdisciplinaritatea promovată de către
autor depăşea simpla ancorare în istoria comparată a mentalităților,
aspirând să devină un model pentru felul în care spiritualitatea unor
popoare aflate în acelaşi areal geocultural (Balcanii), în siajul unei religii
comune (ortodoxismul răsăritean) devine funcție a unei apartenențe
politice eterogene, derivate din modelul cezaropapismului bizantin. Din
cauza unor inhibiții publice legate de restricționarea religiei prin ideologie
ateistă şi de cenzură în perioada comunistă, sintezele lui Mircea Muthu au
fost citite într-o cheie preponderent literară, escamotându-se „elegant”
dimensiunile lor interdisciplinare, spiritualiste, ideologice sau politice.
Un ultim aspect este unul de conjunctură: prin intermediul liberalizării
culturale impuse de Revoluția din decembrie 1989, preocupările pentru
culturile răsăritene, pentru ortodoxism şi bizantinism au explodat la noi în
perimetrul interesului public. Se traduce (în sfârşit...) Septuaginta, la New
Europe College, de către un colectiv coordonat de Cristian Bădiliță,
interesul pentru isihasm, pentru creştinismul timpuriu răsăritean şi pentru
anahoretism depăşeşte sfera preocupărilor strict exegetice, devenind bun
câştigat al unui comportament public puternic spiritualizat, aflat în
cautarea unui „autenticism” alternativ, de extracție bizantino-ortodoxă şi
eremitică. Într-un asemenea climat favorabil, e de presupus că şi sintezele
lui Mircea Muthu îşi vor găsi, în sfârşit, mediul lor firesc de audiență,
motiv pentru care reeditarea, într-un singur volum masiv, a Balcanismului
literar românesc de către Editura Paralela 45 (2008) este mai mult decât
justificată, cu atât mai mult cu cât ediția confidențială de la Dacia, în trei
volume, din 2002, nu mai are decât o valoare circulatorie redusă, din
cauza dificultății de a o localiza într-un alt spațiu decât acela al depozitelor
oculte ale editorului.
Ediția de acum are avantajul unei prezentări compacte, accesibile,
datorită căreia ideile fertile şi corespondențele sunt mai bine puse în
evidență. Capitolele „dialoghează” mai bine, volumul sugerând mai subtil
decât ediția anterioară că ne aflăm în fața unei sinteze conceptuale de mare
calibru, a cărei principală preocupare este să prezinte metamorfoza
diacronică a ideii de „balcanitate” în cultura română prin raportarea ei la
modernizarea culturii şi civilizației autohtone de după 1821. Opinia
comună, îndeajuns de răspândită pentru a deveni un truism exegetic
contraproductiv, asociază balcanitatea cu o mentalitate inerțială,
antioccidentală, ori – demonstrează foarte convingător Mircea Muthu –
articularea culturală a „balcanismului” este evidențiată, în cultura română,
de opțiunea progresivă pentru urbanitate, ceea ce îl şi transformă într-un
ingredient cultural decadent, spre deosebire de „sănătatea” definitorie a
ruralității, unde apropierea de natură elimină din start prezumția de
decadență. Cu cât oraşul devine mai puternic în civilizația română, cu atât
se accentuează şi torporile sale „balcanice”, ancorate cu precădere în
picaresc, pentru că – sugerează autorul – simbioza se datorează, cel mai
probabil, perceperii oraşului, în această parte de lume, ca o realitate
perisabilă, fragilă, în comparație cu soliditatea atemporală pe care o
sugerează „logodna” sacră dintre sat şi natură. Astfel – demonstrează cu
mare acuitate profesorul clujean – balcanismul pitoresc, decadent al
culturii noastre merge mână în mână cu acutizarea interesului pentru
anorganicitate, pentru artificial, adică exact invers de cum am putea crede
îndeobşte, nutrind credința că balcanitatea reprezintă un declin al
organicității, ruina foarte vizibilă şi aspectuoasă a unei integralități
frumoase, depăşite, de sorginte eleată.
Astfel de idei, surprinse în evoluția lor diacronică, au darul de a
redimensiona multe dintre prejudecățile pe care le avem, determinându-ne
să le gândim altfel, mai aproape de adevăr şi mai departe de mistificarea
comodă, consensuală. Iată, de pildă, concepția despre timp, care
modelează mentalitatea unei culturi: într-o accepțiune curentă,
stereotipizată, cultura română împărtăşeşte, cu nuanțele care se impun,
două accepțiuni despre temporalitate, durata liniară occidentală fiind
dublată de efemerul estetizat al clipei (indiciu al vulnerabilității şi
perisabilității) de sorginte răsăriteană. Analizând relația, Mircea Muthu
sugerează, pe de o parte, că percepția lui D. Cantemir despre timp şi istorie
a fost puternic influențată de către Islam, şi, pe de altă parte, că
sentimentul arhaic al ciclicității amendează, în cultura bizantină originară,
anxietatea indusă de către efemeritate, motivul roții, de factură orientală,
indicând faptul că Neagoe Basarab sau D. Cantemir gândeau clipa în
funcție de durata cosmică în care ea se integrează, proporția dintre
dinamic şi hieratic din cultura noastră fiind în mod evident favorabilă
dinamismului cosmic.
Cuvinte lămuritoare vizează şi geocultura lui „între”, proprie unei
civilizații care se articulează istoric şi cultural în spațiul geografic de
întâlnire dintre bizantinismul răsăritean şi cartezianismul occidental.
Mircea Muthu reproduce, în acest sens, un citat din Mircea Eliade, la care
apelăm şi noi, pentru a preciza nuanțele care se impun. Spunea marele
istoric al religiilor: „Noi ne aflăm realmente la mijloc, între două culturi,
Orientul şi Occidentul, noi putem înălța un fel de pod, putem înlesni
comunicarea valorilor din Occident şi Orient şi viceversa. Şi asta nu
numai pentru că suntem unde suntem – în Orient şi, totuşi, în Occident -,
dar pentru că suntem una din puținele culturi europene care am păstrat
încă vii anumite izvoare ale culturii populare şi deci arhaice...” Se poate
observa cu uşurință că ideea majoră a intermedierii – de „punte” sau „pod”
între două culturi şi civilizații – este dublată de către Eliade prin sugestia
complementară a stratificării (cult – arhaic), care ne duce la concepția lui
Georges Devereux, potrivit căreia o cultură funcționează, simultan, pe
sincretismul dintre mai multe „coduri” comportamentale (arhaic –
modern, barbar – civilizat etc.), care se activează în funcție de impulsurile
la care cultura respectivă este obligată, la un anumit moment dat, să
reacționeze. Partea interesantă a problemei pentru noi – sugerează Mircea
Muthu – este că satul a evoluat într-o direcție a ancestralului, a intoleranței
culturale față de noutate, ceea ce a dat un conservatorism prudent, de tip
regresiv, arhaicul fiind epifenomenul unui asemenea conservatorism
suspicios față de „istorie” şi „timp” ca durată, în vreme ce oraşul a mers
într-o direcție estetizantă, „schimonosit de inteligență plastică” (aşa cum
spunea G. Călinescu despre I. L. Caragiale). Sub aspect expresiv şi
atitudinal, evoluția a avut drept consecință simbioza dintre subcultura de
consum (lăutari, cântece de lume, folclor citadin dramatizat etc.) şi cultura
aulică, mediul lor de întâlnire fiind, aşa cum vedem şi în Craii de Curtea-
Veche sau în textele mai vechi ale lui Anton Pann, alexandrinismul
levantin şi pitoresc – el însuşi un loc de mediere, un „pod” între savant şi popular.
El însuşi proteic, balcanismul se sustrage unei definiții
unilateralizatoare. „Mai întâi – scrie Mircea Muthu -, balcanismul este o
realitate politică şi etnică fragmentată, generând conflicte armate şi
sentimentul/conştiința a ceea ce numim echilibru instabil. În al doilea
rând, din unghiul mentalității, balcanismul – ca dramă colectivă însoțită
de reversul său parodic – este parte integrantă dintr-o adevărată filosofie
a supraviețuirii. Există, în sfârşit, balcanismul ca răscumpărare prin artă
şi cu funcție compensativă, provocată dar şi întreținută, generic vorbind,
de regimul autocratic şi de spațiul închis, adiabatic.” Determinantă, în
oricare dintre aceste trei accepțiuni, este relația cu istoria, foarte
imperioasă, discreționară şi adesea crudă, nemiloasă în spațiul geopolitic
al Balcanilor. Aici însă – sugerează foarte fin exegetul – pitorescul e
perceput ca un loc în care se refugiază istoria: o realitate versatilă,
spongioasă, care atenuează impactul istoriei asupra oamenilor,
familiarizând necunoscutul şi încrețind ornamental contururile aparent
inflexibile ale ineluctabilului. Astfel, înțelegerea „balcanismului ca
răscumpărare estetică a unei drame colective” face din sinteza lui Mircea
Muthu o grilă explicativă pentru umanismul histrionic al popoarelor din
spațiul dintre Adriatică, Bizanț şi Carpați: aici, histrionismul estetizant a
fost un mod de a domestici istoria, transformând-o eufemizant în
anecdotă. Sensul este exact invers aceluia pe care i-l atribuia esteticului
Nietzsche, Mircea Muthu sugerând şi aici un model explicativ tulburător
prin însăşi veselia melancolică, suicidară pe care o conține.
ŞTEFAN BORBÉLY