Miscellanea
Eugenia Ţarălungă
BREVIAR EDITORIAL
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 1-2 / 2010
Sfântul Augustin – Morfologia unei paradigme, de Ioan F. Pop, colecția Filozofie, Editura Dacia, 2009, 340 pagini. O carte pusă sub semnul cuvintelor Sfântului Augustin: „E în noi ceva mai adânc decât noi înşine”. Având gramatica la baza itinerariului său paideic, traseul spiritual al Sf. Augustin trece prin trei mari perioade mai importante, legate organic: „Cea formării intelectuale, laice, cea a elanului cogitativ, filosofico-teologic, cea a dogmaticii creştine, ecleziastice. În cazul său, toate aceste momente ale formării se condiționează reciproc, şi ele au fost parcurse pe căi diferite pentru a ajunge la credință.
Sf. Augustin a fost un intelectual, un scriitor, un filosof şi, finalmente, un teolog şi apologet al creştinismului din vremea sa. Dar, mai presus de toate, el rămâne reperul paradigmatic care trece dincolo de orice bariere temporale. Ca atare, putem vorbi, în cazul său, de o triplă paradigmă: educațional-intelectuală, filosofico-teologică, dogmatico-ecleziastică. Toate acestea formând paradigma fundamentală a creştinătătii sale. (...) Dorința acută de cunoaştere, interesul formării spirituale sunt contrabalansate de experiența vieții dusă la limitele imoralității. El trăieşte viața din plin, dă curs tentațiilor senzoriale, excese ce vor constitui materia regretelor de mai târziu. «Încătuşat de patima bolnavă a cărnii, îmi târam după mine lanțurile cu o voluptate ucigătoare, temându-mă să nu fiu dezlegat», va recunoaşte, cu o frapantă sinceritate, mai târziu.
Pentru a ajunge la paradisul credinței, la puritatea sufletească, Sf. Augustin este parcă obligat să treacă prin infernul rătăcirii. Toate aceste trăiri sunt experimentate parcă pentru a face, ulterior, şi mai prețioasă convertirea.”
Jurnal aproape închipuit, de Ioan F. Pop, Editura Dacia, 2009, 260 pagini. În drumul spre descoperirea acelui Sf. Augustin pe care să şi-l aproprieze, Ioan F. Pop are de înfruntat/ apropriat două mituri mai mult sau mai puțin disponibile – Roma şi Parisul. Pe care le cartografiază mai mult în raport cu obiective ce au de-a face cu livrescul, şi nu ca un turist bulimic racordat cu orice preț la un anumit fel de contemporaneitate. Chiar şi în ultima zi a „perioadei romane”, Ioan F. Pop îşi găseşte timp pentru scris şi citit, tentațiile oraşului pălesc şi dau naştere unor considerații despre neo-imbecilitate şi nimicirea valorilor: „Voi ieşi totuşi în oraş, într-o ultimă incursiune livrescă. Mai am o zi şi voi pune capăt acestor însemnări făcute mai mult \n mine. (...) Omul virusat de postmodernitate este mai mult o sumă de vicii democratic acceptate. Noul umanism obligă peremptoriu la cădere în relativism, la deconstructivitate şi veselă stereotipie. Tradiția, cultura sunt un bagaj prea greu pentru creierele campate doar într-un week-end perpetuu. A fi gregar e semn de sănătate şi adaptabilitate socială. Cateheza zilei a devenit neo-imbecilitatea. Se pune la dispoziție întreaga gamă de tehnici şi condiții materiale pentru a putea desăvârşi tâmpenia. Plăcerea a fost exilată doar în tărâmul manifestărilor primare. Viața se identifică doar cu chefurile non-stop date în cinstea vieții, îndoiala nu mai este permisă. Scepticismul – unanim evacuat. Veselia tâmpă este obligatorie, a devenit normă. Se ocupă de asta tot soiul de proxeneți naționali, fetişcane zglobii, politruci de ocazie, analfabeți care au reuşit.
Neo-imbecilitatea refuză de plano orice formă clasică de bun-simț. Într-o atare lume, Dumnezeu este o palidă referință, când nu devine direct partener de distracție. Un punct tot mai palid, pierdut în hedonistica imediată a existențialității. Baricadat în tot soiul de oportunisme la modă, neo-imbecilul practică, după puteri, o morală a imoralității. Teleologia acestor sforari ai clipei este anomia tuturor conceptelor tari ce țin de zona cultural-religiosului. Noul barbarism anulează orice diferență axiologică, deturnând-o cu spor în propria negativitate. Spiritualitatea înaltă, cu incomodele sale cogitări, trebuie să dispară din triumfala sa cale.
Până şi moartea pică tot mai prost într-o lume aşternută metodic doar pe veselie. Pe trăirea urgentă a vieții de apoi în viața de acum. Predomină retorica defulării până la capăt, invitația suavă la dezmăț. (...) Mass-media surprinde cu profesionalism tâmpenia şi ratează amatoristic esența. În ciuda tuturor acestora, lumea se cheamă în continuare lume, şi omul – om. Cu toate că, vorba cuiva, e uimitor cât de puțini oameni fac umanitatea.”
Cu fața spre Centru, de Onisim Colta, Editura Fundației Interart TRIADE & Editura Brumar, 2008, 260 pagini cu ilustrații color, prefață de Constantin Prut. Un volum aparte, de mare rafinament, propus şi realizat de un artist plastic care se încumetă să facă, şi altfel decât prin creația proprie în domeniul artelor vizuale, o pledoarie pentru Centrul generator şi regenerator de ordine într-un cotidian ce pare copleşit de haos: „Problema fundamentală a artei lui Oravitzan şi a celorlalți artişti din galeria mea de afinități elective – Horia Damian, Paul Gherasim, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim sau Constantin Flondor – este Centrul. Aceeaşi problemă poate fi identificată şi în parcursul propriului meu demers plastic din ultimii douăzeci de ani şi mai ales din lucrările mai recente şi actuale. Cred şi eu – cum spune Andrei Pleşu – că «a trăi în adecvare cu rostul propriu e a trăi cu fața spre centru, a gravita în jurul unui adevăr bine ales. Structura centrului e paradoxală, iar drumul către el – o aventură strict individuală, nerepetabilă, e însă, întotdeauna, cel mai frumos spectacol pe care un om îl poate oferi altui om».”
Empatycon sau Cartea vieții premature (Memoriile unui număr I), de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2009, 388 pagini. O carte născută într-o limbă de circulație restrânsă este neîndoios născută prematur, indiferent de forța ei vitală, de puterea ei magică de a preschimba sângele viu al Scribului în cuvinte care au de-a face mai mult cu „flancurile” vieții decât cu viața însăşi: „Vrăjitorul era convins că cea mai acceptabilă formă pe care o poate lua un muritor după trecerea dincolo era o carte. A fost om – bun, rău, neutru etc. – s-a făcut carte”, spune bunicul copilului-scrib.
Plecând, la vremea burselor de studiu, din Albania „într-un cu totul alt spațiu prielnic ratării” – în România, spre deosebire de Ismail Kadare, care a luat, la o cu totul altă vârstă, drumul Parisului – Scribul cel bilingv se hrăneşte cu hârtii, nu ca acei „oameni care făcuseră totul în viață, inclusiv mulți bani, multă putere, mult sex, multă mâncare, atât încât nu le rămăsese timp decât pentru a respira, a se bucura de viața asta scurtă sau îngrozitor de lungă şi a nu face măcar un singur copil. (...) Şi-a mâncat zilele într-un pântece nevăzut din astral, ca pe nişte hârtii scrise, dar cel mai des nescrise, îmbătrânind fără să primească nici vreo mamă vitregă, nici vreuna purtătoare. (...) Nimeni care mai era în trup nu vroia să-l nască, poate pentru că el nu era vreun geniu, ci doar un copil nenăscut. Dar nici el n-a renunțat vreodată la strădaniile de a-şi găsi părinți, fie aceştia decedați deja, sau vii, sau închişi doar în cărți. N-a renunțat la lungile şi tainicele sale călătorii prin vene, vieți şi texte, până când lumea asta s-a terminat ca o carte. Oare pentru că i-am mâncat cu foile s-a terminat, se întreba nenăscutul îngândurat, sau fiindcă n-am tipărit-o aşa cum o scriam când îi mâncăm foile. Şi a continuat să mănânce hârtii, până când n-a mai rămas nici măcar vreo inimă de lemn în care să se poată odihni. Imediat după aceea, Întunericul Străluminos, Domnul vieților şi Al cărților, Izvorul şi omega empatiilor, a făcut ca toată deznădejdea, mult trâmbițata înțelepciune, metaforele, copiii îmbătrâniți şi cei nenăscuți, metaforele, fobiile, orgoliile, animalele cu două sau mai multe picioare, capete etc., păsările în frunte cu corbii, papagalii şi porumbeii păcii sau ai compromisului, dar şi berzele vlăguite de şomaj, scânteile de glorie sau uitare, dar şi lacrimile de puține karate, să rămână doar în cărți şi în cuvântări înghițite de eter – unele ca în iad, altele ca în rai, altele ca în out(ism). Au rămas acolo, sau doar le-a ieşit tot Sufletul afară. Până la ultima lor suflare, ca de obicei, personajele jurau că aşa ceva se putea întâmpla doar în cărți”.
Loc pentru o singură păpuşă (poveste de filmat/ film de povestit), de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2008, 66 pagini. În viața fiecăruia e loc pentru o singură păpuşă, în moartea fiecăruia dintre cei ajunşi la cimitirul „Pacea între popoare” este loc pentru o singură (primă) păpuşă, făcută după chipul celui-care-nu-mai-e. Unicul. Cel drag. Servire promptă, potrivit solicitărilor. Etape premergătoare necesare, impuse celor vii care solicită realizarea unei păpuşi cvasi-vii: clientul coboară la stația „Cărarea între vii”, prezintă solicitarea, intră în camera de reculegere, de clarificare a amănuntelor sau de limpezire a memoriei. Care, cum-necum, se întâmplă deseori să devină camera de mistificare, după caz.
Împreună cu fiica sa, un bărbat, văduv, fost lucrător la o fabrică de armament, dat afară de la „fabrica ce produce moarte”, confecționează aceste unicate, aceste păpuşi de tip nou, inventând un serviciu din ce în ce mai bine cotat: „Nici nu ştii cum te găseşte lumea, mai ales când e disperată. Şi a ajuns destul de disperată, să ştii. E în stare să dea viața unui om pentru o păpuşă sau chiar pe păpuşa care va înlocui omul respectiv. Ne vin comenzi din toate colțurile planetei. Numai în iad n-avem clienți, ca să zic aşa...”. Un serviciu vizat atât de cetățenii obişnuiți, cât şi de poliția secretă, de directorii de conştiințe care urmăresc mancurtizarea şi serializarea până la indistincție: „Au venit să ne amenințe, în stilul deja libidinos, să avem grijă ce păpuşi facem. Dar mai ales să nu îndrăznim să ieşim pe piață. Piața era moartea noastră sigură. O moarte de neînlocuit... Erau plătiți şi trimişi cu misiune din partea concurenței. Cică nu avem dreptul moral să facem păpuşi cu chipuri prea lucide, uneori chiar ironice. Ca să se poată relaxa, societatea actuală are nevoie doar de păpuşi cu fețe idioate. Care-i face pe cumpărători să se simtă mai puțin nefericiți, mai puțin handicapați, mai isteți...”. Viață rememorată pe sărite, după bunul-plac al beneficiarului. Sau al structurilor care ştanțează conştiințe.
Scriitor de cursă lungă, Ardian-Christian Kuciuk se răsfață şi ne răsfață cu această miniatură de nici 70 de pagini, care are pe copertă o guaşă intitulată Aceste vremuri – realizată de fiica lui, Frumy, Julia-Maria Kuciuk.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ
Sf. Augustin a fost un intelectual, un scriitor, un filosof şi, finalmente, un teolog şi apologet al creştinismului din vremea sa. Dar, mai presus de toate, el rămâne reperul paradigmatic care trece dincolo de orice bariere temporale. Ca atare, putem vorbi, în cazul său, de o triplă paradigmă: educațional-intelectuală, filosofico-teologică, dogmatico-ecleziastică. Toate acestea formând paradigma fundamentală a creştinătătii sale. (...) Dorința acută de cunoaştere, interesul formării spirituale sunt contrabalansate de experiența vieții dusă la limitele imoralității. El trăieşte viața din plin, dă curs tentațiilor senzoriale, excese ce vor constitui materia regretelor de mai târziu. «Încătuşat de patima bolnavă a cărnii, îmi târam după mine lanțurile cu o voluptate ucigătoare, temându-mă să nu fiu dezlegat», va recunoaşte, cu o frapantă sinceritate, mai târziu.
Pentru a ajunge la paradisul credinței, la puritatea sufletească, Sf. Augustin este parcă obligat să treacă prin infernul rătăcirii. Toate aceste trăiri sunt experimentate parcă pentru a face, ulterior, şi mai prețioasă convertirea.”
Jurnal aproape închipuit, de Ioan F. Pop, Editura Dacia, 2009, 260 pagini. În drumul spre descoperirea acelui Sf. Augustin pe care să şi-l aproprieze, Ioan F. Pop are de înfruntat/ apropriat două mituri mai mult sau mai puțin disponibile – Roma şi Parisul. Pe care le cartografiază mai mult în raport cu obiective ce au de-a face cu livrescul, şi nu ca un turist bulimic racordat cu orice preț la un anumit fel de contemporaneitate. Chiar şi în ultima zi a „perioadei romane”, Ioan F. Pop îşi găseşte timp pentru scris şi citit, tentațiile oraşului pălesc şi dau naştere unor considerații despre neo-imbecilitate şi nimicirea valorilor: „Voi ieşi totuşi în oraş, într-o ultimă incursiune livrescă. Mai am o zi şi voi pune capăt acestor însemnări făcute mai mult \n mine. (...) Omul virusat de postmodernitate este mai mult o sumă de vicii democratic acceptate. Noul umanism obligă peremptoriu la cădere în relativism, la deconstructivitate şi veselă stereotipie. Tradiția, cultura sunt un bagaj prea greu pentru creierele campate doar într-un week-end perpetuu. A fi gregar e semn de sănătate şi adaptabilitate socială. Cateheza zilei a devenit neo-imbecilitatea. Se pune la dispoziție întreaga gamă de tehnici şi condiții materiale pentru a putea desăvârşi tâmpenia. Plăcerea a fost exilată doar în tărâmul manifestărilor primare. Viața se identifică doar cu chefurile non-stop date în cinstea vieții, îndoiala nu mai este permisă. Scepticismul – unanim evacuat. Veselia tâmpă este obligatorie, a devenit normă. Se ocupă de asta tot soiul de proxeneți naționali, fetişcane zglobii, politruci de ocazie, analfabeți care au reuşit.
Neo-imbecilitatea refuză de plano orice formă clasică de bun-simț. Într-o atare lume, Dumnezeu este o palidă referință, când nu devine direct partener de distracție. Un punct tot mai palid, pierdut în hedonistica imediată a existențialității. Baricadat în tot soiul de oportunisme la modă, neo-imbecilul practică, după puteri, o morală a imoralității. Teleologia acestor sforari ai clipei este anomia tuturor conceptelor tari ce țin de zona cultural-religiosului. Noul barbarism anulează orice diferență axiologică, deturnând-o cu spor în propria negativitate. Spiritualitatea înaltă, cu incomodele sale cogitări, trebuie să dispară din triumfala sa cale.
Până şi moartea pică tot mai prost într-o lume aşternută metodic doar pe veselie. Pe trăirea urgentă a vieții de apoi în viața de acum. Predomină retorica defulării până la capăt, invitația suavă la dezmăț. (...) Mass-media surprinde cu profesionalism tâmpenia şi ratează amatoristic esența. În ciuda tuturor acestora, lumea se cheamă în continuare lume, şi omul – om. Cu toate că, vorba cuiva, e uimitor cât de puțini oameni fac umanitatea.”
Cu fața spre Centru, de Onisim Colta, Editura Fundației Interart TRIADE & Editura Brumar, 2008, 260 pagini cu ilustrații color, prefață de Constantin Prut. Un volum aparte, de mare rafinament, propus şi realizat de un artist plastic care se încumetă să facă, şi altfel decât prin creația proprie în domeniul artelor vizuale, o pledoarie pentru Centrul generator şi regenerator de ordine într-un cotidian ce pare copleşit de haos: „Problema fundamentală a artei lui Oravitzan şi a celorlalți artişti din galeria mea de afinități elective – Horia Damian, Paul Gherasim, Horia Bernea, Sorin Dumitrescu, Marin Gherasim sau Constantin Flondor – este Centrul. Aceeaşi problemă poate fi identificată şi în parcursul propriului meu demers plastic din ultimii douăzeci de ani şi mai ales din lucrările mai recente şi actuale. Cred şi eu – cum spune Andrei Pleşu – că «a trăi în adecvare cu rostul propriu e a trăi cu fața spre centru, a gravita în jurul unui adevăr bine ales. Structura centrului e paradoxală, iar drumul către el – o aventură strict individuală, nerepetabilă, e însă, întotdeauna, cel mai frumos spectacol pe care un om îl poate oferi altui om».”
Empatycon sau Cartea vieții premature (Memoriile unui număr I), de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2009, 388 pagini. O carte născută într-o limbă de circulație restrânsă este neîndoios născută prematur, indiferent de forța ei vitală, de puterea ei magică de a preschimba sângele viu al Scribului în cuvinte care au de-a face mai mult cu „flancurile” vieții decât cu viața însăşi: „Vrăjitorul era convins că cea mai acceptabilă formă pe care o poate lua un muritor după trecerea dincolo era o carte. A fost om – bun, rău, neutru etc. – s-a făcut carte”, spune bunicul copilului-scrib.
Plecând, la vremea burselor de studiu, din Albania „într-un cu totul alt spațiu prielnic ratării” – în România, spre deosebire de Ismail Kadare, care a luat, la o cu totul altă vârstă, drumul Parisului – Scribul cel bilingv se hrăneşte cu hârtii, nu ca acei „oameni care făcuseră totul în viață, inclusiv mulți bani, multă putere, mult sex, multă mâncare, atât încât nu le rămăsese timp decât pentru a respira, a se bucura de viața asta scurtă sau îngrozitor de lungă şi a nu face măcar un singur copil. (...) Şi-a mâncat zilele într-un pântece nevăzut din astral, ca pe nişte hârtii scrise, dar cel mai des nescrise, îmbătrânind fără să primească nici vreo mamă vitregă, nici vreuna purtătoare. (...) Nimeni care mai era în trup nu vroia să-l nască, poate pentru că el nu era vreun geniu, ci doar un copil nenăscut. Dar nici el n-a renunțat vreodată la strădaniile de a-şi găsi părinți, fie aceştia decedați deja, sau vii, sau închişi doar în cărți. N-a renunțat la lungile şi tainicele sale călătorii prin vene, vieți şi texte, până când lumea asta s-a terminat ca o carte. Oare pentru că i-am mâncat cu foile s-a terminat, se întreba nenăscutul îngândurat, sau fiindcă n-am tipărit-o aşa cum o scriam când îi mâncăm foile. Şi a continuat să mănânce hârtii, până când n-a mai rămas nici măcar vreo inimă de lemn în care să se poată odihni. Imediat după aceea, Întunericul Străluminos, Domnul vieților şi Al cărților, Izvorul şi omega empatiilor, a făcut ca toată deznădejdea, mult trâmbițata înțelepciune, metaforele, copiii îmbătrâniți şi cei nenăscuți, metaforele, fobiile, orgoliile, animalele cu două sau mai multe picioare, capete etc., păsările în frunte cu corbii, papagalii şi porumbeii păcii sau ai compromisului, dar şi berzele vlăguite de şomaj, scânteile de glorie sau uitare, dar şi lacrimile de puține karate, să rămână doar în cărți şi în cuvântări înghițite de eter – unele ca în iad, altele ca în rai, altele ca în out(ism). Au rămas acolo, sau doar le-a ieşit tot Sufletul afară. Până la ultima lor suflare, ca de obicei, personajele jurau că aşa ceva se putea întâmpla doar în cărți”.
Loc pentru o singură păpuşă (poveste de filmat/ film de povestit), de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2008, 66 pagini. În viața fiecăruia e loc pentru o singură păpuşă, în moartea fiecăruia dintre cei ajunşi la cimitirul „Pacea între popoare” este loc pentru o singură (primă) păpuşă, făcută după chipul celui-care-nu-mai-e. Unicul. Cel drag. Servire promptă, potrivit solicitărilor. Etape premergătoare necesare, impuse celor vii care solicită realizarea unei păpuşi cvasi-vii: clientul coboară la stația „Cărarea între vii”, prezintă solicitarea, intră în camera de reculegere, de clarificare a amănuntelor sau de limpezire a memoriei. Care, cum-necum, se întâmplă deseori să devină camera de mistificare, după caz.
Împreună cu fiica sa, un bărbat, văduv, fost lucrător la o fabrică de armament, dat afară de la „fabrica ce produce moarte”, confecționează aceste unicate, aceste păpuşi de tip nou, inventând un serviciu din ce în ce mai bine cotat: „Nici nu ştii cum te găseşte lumea, mai ales când e disperată. Şi a ajuns destul de disperată, să ştii. E în stare să dea viața unui om pentru o păpuşă sau chiar pe păpuşa care va înlocui omul respectiv. Ne vin comenzi din toate colțurile planetei. Numai în iad n-avem clienți, ca să zic aşa...”. Un serviciu vizat atât de cetățenii obişnuiți, cât şi de poliția secretă, de directorii de conştiințe care urmăresc mancurtizarea şi serializarea până la indistincție: „Au venit să ne amenințe, în stilul deja libidinos, să avem grijă ce păpuşi facem. Dar mai ales să nu îndrăznim să ieşim pe piață. Piața era moartea noastră sigură. O moarte de neînlocuit... Erau plătiți şi trimişi cu misiune din partea concurenței. Cică nu avem dreptul moral să facem păpuşi cu chipuri prea lucide, uneori chiar ironice. Ca să se poată relaxa, societatea actuală are nevoie doar de păpuşi cu fețe idioate. Care-i face pe cumpărători să se simtă mai puțin nefericiți, mai puțin handicapați, mai isteți...”. Viață rememorată pe sărite, după bunul-plac al beneficiarului. Sau al structurilor care ştanțează conştiințe.
Scriitor de cursă lungă, Ardian-Christian Kuciuk se răsfață şi ne răsfață cu această miniatură de nici 70 de pagini, care are pe copertă o guaşă intitulată Aceste vremuri – realizată de fiica lui, Frumy, Julia-Maria Kuciuk.
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ