Eseuri
Constantin Pricop
AMBIVALENTA TRADIȚIE
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Operele literare dintr-o anumită epocă, sistemul de valori al acelui moment istoric, ideile despre artă ale contemporanilor, tematica prin intermediul căreia se coagulează spațiul literar, concepțiile generale care domină perioada în cauză şi altele stabilesc între ele relații complexe, structurînd o realitate culturală inconfundabilă. Avem astfel o varietate pusă în evidență de criticii literari care au optat pentru o anumită formulă de analiză literară – ignorată însă de adepții altor programe critice. çn privința zonei de exercitare a actului critic contează adoptarea sau respingerea unor idei teoretice. Este de subliniat importanța contextului – realitate indeniabilă chiar în cazul hermeneuților care mizează pe o posibilă izolare a textului. Cărțile alimentează – şi se alimentează, la rîndul lor – din chimia circumstanțelor. Comentatorii pentru care literatura poate fi decuplată de ceea ce se află în afara scrierilor literare, susținînd că astfel sînt eliminate elementele eterogene, străine de esența faptului literar, nu eliberează, aşa cum pretind, textul; ei îi creează însă un alt context – acela al teoriilor care îşi fac program din ignorarea contextului. Obiectul acestor rînduri nu îl constituie însă pozițiile teoretice fundamentale. Am amintit toate acestea pentru a sublinia legăturile multiple stabilite de fenomenul literar. Pentru a pune în evidență, de asemenea, o realitate: această complexitate furnizează în bună măsură materialul istoriilor literare. Secvențele istorice marchează, fiecare, cu o amprentă proprie, inconfundabilă, faptele pe care le consolidează. Este o relație amintind de epistemele lui Michel Foucault. Filozoful francez a fost în acelaşi timp practician al descrierii mişcărilor istoriei reale, contradictorii, în care continuitățile, fracturile, apropierile şi respingerile se combină într-o țesătură generală, devenită mediul de existență al operei literare. Ideile simple privind continuitatea, împrumuturile de motive ş. a. m. d. idei care alimentează gîndirea tradițională privind istoria literară sînt evident contrazise de aceste perspective.
Despre spațiul rarefiat al începuturilor literaturii române se crede de obicei că ar fi un domeniu puțin spectaculos din punctul de vedere al ciocnirilor de idei, lipsit de polemici şi confruntări de pe poziții fundamentale. Perioada cultural-estetică a începuturilor (în care de regulă se acumulează, se crede, elemente care alimentează viitoarele evoluții), pare că a luat naştere sub semnul provizoratului, al netrăiniciei întîmplătoare. Imaginea „calmă” ascunde însă contradicții majore, care se cer puse în evidență. Este vorba, în primul rînd, de statutul neobişnuit al capodoperelor începuturilor literaturii române. Istoria ieroglifică a fost scrisă în 1705. Pînă la ediția P. P. Panaitescu, din 1965, prima ediție de referință, romanul lui Dimitrie Cantemir a mai apărut în 1883 (prima apariție publică), în seria de opere a Academiei române; în 1927, publicată de E. Grigoraş, o ediție în care textul e… “îmbunătățit” de editor, pentru a fi mai… uşor de citit; şi o ediție scoasă în Basarabia, în 1957. çntre data redactării, 1705, şi cea a primei publicări, 1883, se întind aşadar nu mai puțin de 178 de ani! Ce se întîmplă în acest interval de timp? Literatura română parcurge primele etape ale constituirii sale. Sînt trasate direcții care stabilesc fundația viitorului edificiu. Toate acestea în absența uneia din cele mai importante scrieri în româneşte! Istoria ieroglifică nu a influențat în nici un fel aceste începuturi; o operă cu o personalitate atît de puternică, atît de complexă este absentă, locul ei de creație care putea deveni o piatră unghiulară fiind luat de scrieri ulterioare, de factura Văcăreştilor şi a lui Conachi.
Peste un veac un destin asemănător are Țiganiada. Şi această operă de mare vigoare, deschizătoare de direcții dacă s-ar fi situat în momentul ei literar, cunoaşte acelaşi destin. çn faza de manuscris Țiganiada are două versiuni – una încheiată în jurul anului 1800, cealaltă înainte de 1812. Din prima (numită de cercetători versiunea A) Budai-Deleanu a eliminat episoadele care complicau firul narativ, ajungîndu-se astfel la versiunea B, aceea care constituie poemul pe care îl găsim astăzi în circulație, versiune apreciată de critici (cu excepția lui Perpessicius), ca mai valoroasă artisticeşte. Epopeea eroi-comico-satirică a lui Ion Budai-Deleanu a fost tipărită tîrziu, după ce manuscrisele rămase la moartea autorului, cumpărate de la moştenitori la insistențele lui Asachi, ajung în bibliotecile româneşti. Este publicată mai întîi versiunea A, în revista lui Teodor Codrescu, „Buciumul român”, care apărea la Iaşi (într-un număr din 1875 apăreau Prologul şi Epistolia închinătoare, iar într-un număr, din 1877, textul propriu-zis şi notele). Versiunea B a văzut tiparul abia în 1925, sub îngrijirea lui Gh. Cardaş. çntre scrierea şi publicarea primei versiuni trec, aşadar, 75, respectiv 77 de ani, iar între redactarea şi tipărirea versiunii B, cea mai valoroasă artistic, 113 ani. Nu e inutil să ne întrebăm şi în acest caz ce s-a întîmplat între anii 1800 şi 1877 în literatura română. Este o epocă extrem de importantă din literatura română a secolului al XIX-lea, în care se construieşte literatura noastră. Ea ar fi stimulat, e de presupus, gustul pentru baroc, de pildă.
Pentru a înțelege mai bine semnificația acestor absențe e suficient să ne imaginăm că opera lui Eminescu (Caragiale, Creangă) ar fi fost scrisă la data consemnată de istoriile literare dar ar fi fost pusă în circulație doar după un secol. Scrierile lui Eminescu, Caragiale sau Creangă ar fi apărut după 1920 sau chiar după 1950... Chiar dacă recunoaşterea valorii lor ar fi fost promptă şi la cotele de astăzi, dinamica literaturii române ar fi fost, neîndoielnic, cu totul alta.
***
Perioada „absențelor” nu pare însă a le fi dat prea multă bătaie de cap criticilor noştri. Ei nu acordă prea mare importanță apariției cu întîrziere a acestor opere, încadrării lor în ansamblu. çn această situație nu se află doar criticii structuralişti, textualişti ş.a.m.d. Nici impresioniştii gen G. Călinescu nu sînt preocupați în mod special de această dimensiune. Aceştia clamează valoarea sau lipsa de valoare a operei, lăsînd într-un plan secund sau eliminînd cu totul alte caracteristici ale operei. Autorul Principiilor de estetică nu şi-a negat niciodată metoda impresionistă, justificînd-o teoretic. Criticul impresionist judecă scrierile literare în afara contextului, relevînd doar semnificația lor axiologică. Plasarea pe scala întregii literaturi nu joacă un rol în această evaluare. Dar contradicțiile nu se opresc aici. G. Călinescu arată, în acelaşi timp, fără să marcheze în vreun fel contradicția, o atracție specială pentru istoria literară – pe care o vede însă ca pe o continuitate liniară. Dimensiunea istorică poate să apară, în acest fel, ca o… dezvoltare epică. Cea mai apreciată istorie a literaturii române este, astfel, structurată după criterii variate – dar nu după condiția complexă a istoriei. Ideea „creşterii” literare constante nu este explicită, dar ea traversează scrierile istorice ale autorului Istoriei literaturii române… Din punctul de vedere al metodei, Călinescu împăca tendințe incompatibile în formula „istoria literaturii este istorie de valori”. E vorba de valori ale prezentului, absolutizate. çn aceste condiții partea de istorie vizează doar organizarea diacronică a tabloului sincronic al acestora. çntre critic şi istoric literar, susține Călinescu, nu există diferențe esențiale, exercițiul lor e similar – degajarea reliefului axiologic. Din această perspectivă tehnologia realizării unei istorii literare nu ridică probleme: se efectuează operațiile de evaluare a fiecărui scriitor în parte, a fiecărei opere în parte – cîntărire în sine, izolat, ruptă de mersul istoriei, apoi operele şi autorii sînt ordonați cronologic. Rolul istoriei e în acest fel redus. Istoria nu se pronunță în privința continuităților, întreruperilor, în privința liniilor de evoluție abandonate, în legătură cu cele împrumutate în viteză, din mers; nu consemnează presiunile şi eliberările, influențele fructificate sau ratate ş. a. m. d. çn privința dimensiunii istorice a literaturii române, Călinescu are o concepție eficientă din punctul de vedere al scopurilor urmărite, dar radical simplificată. Ideea sa, mărturisită explicit în corespondență, e aceea de a demonstra că literatura română stă alături de marile literaturi europene întrucît a trecut prin toate etapele importante parcurse de acestea, iar firul ei nu a cunoscut întreruperi importante. çn acest scop pune în evidență – sau, atunci cînd materialul îl ajută prea puțin, inventează – continuități, înrudiri, linii de creştere care pleacă de la cronicari şi se prelungesc, ca autostrăzile din Europa civilizată, pînă la destinație, mai exact pînă în zilele redactării istoriei sale: realitate selectivă şi bilanțieră, care nu mai poate fi recunoscută din perspectivele postfoucaultiene asupra istoriei culturii.
Consecința unei asemenea atitudini este obturarea, de către critică, a unor particularități ale istoriei noastre literare. Pentru că, esențială în privința istoriei reale a literaturii române rămîne faptul că între 1705 şi 1883, timp de 178 de ani, Istoria ieroglifică nu a existat pentru literele româneşti! Avem o capodoperă – dar ea este o capodoperă prin judecățile urmaşilor – urmaşi aflați la o distanță de mai bine de un secol. Cum ar fi judecat contemporanii, din punct de vedere literar, scrierea lui Dimitrie Cantemir? Care ar fi fost urmările acestor judecăți asupra unui spațiu literar mult prea difuz la acea dată? Putem presupune că rezonanțele Istoriei ieroglifice ar fi adăugat ceva consistenței unui mediu literar rarefiat. Capodopera lui Dimitrie Cantemir nu i-a înrîurit în nici un fel pe contemporani şi, mai ales, pe urmaşii din generațiile următoare… çn tot timpul în care scrierea a dormit între hîrtiile rămase de la Cantemir literatura română s-a format efectiv, ca şi cum Istoria… n-ar fi fost scrisă vreodată. Este tocmai perioada în care fac primii paşi în construirea literaturii române – sub alte influențe – preromantismul şi romantismul francez, în locul barocului impresionant al Istoriei ieroglifice, alimentat de o efervescentă erudiție, orientală şi occidentală. E suficient să punem alături de Costache Conachi şi de Văcăreşti romanul lui Cantemir pentru a înțelege ce a însemnat lipsa acestuia! Astăzi însă în istoriile literare opera lui Cantemir e menționată în strictă cronologie, ca precedîndu-i pe aceşti poeți. (Nu lipsiți, fără îndoială, de merite, dar cu altele decît cele ale lui Cantemir.)
La fel se petrec lucrurile în cazul Țiganiadei. çntre redactarea şi publicarea primei versiuni se numără 75, respectiv 77 de ani, iar între redactarea şi publicarea versiunii B, cea mai valoroasă artistic, 113 ani.
çncă o absență de un secol din literatura noastră care nu numără foarte multe secole! Pentru a-i înțelege consecințele ar fi suficient să urmărim ce s-a întîmplat în această literatură între 1800 şi 1875, respectiv 1812 şi 1925… Scrisul artistic în româneşte a evoluat, literatura română construindu-se în absența unui centru de iradiere de valoarea epopeii eroi-comico-satirice a lui Ion Budai-Deleanu. Absența operelor amintite a condus, e de presupus, la o altă literatură. Să observăm că este vorba de două opere de factură barocă, direcție prea puțin explorată de cultura română la începuturile ei.
Pentru a realiza cu mai multă concretețe ceea ce înseamnă o asemenea neparticipare, aceste decalaje temporare e suficient să facem un exercițiu de imaginație cît se poate de simplu. Să ne închipuim că scrierile lui Eminescu, sau ale lui Caragiale, sau ale lui Creangă ş. a. m. d. ar fi fost redactate la timpul lor, dar nu ar fi fost scoase la lumină decît pe la 1950 sau mai tîrziu… Cum ar fi evoluat literatura în tot acest timp, în lipsa scrierilor clasice, a căror prezență e parte integrantă a structurii culturale a fiecărui român? O operă importantă nu se defineşte doar prin literă, doar prin text, ci şi prin legăturile sale cu alte opere – contemporane, mai vechi şi, implicit, cu cele viitoare. Operele fiecărei epoci se determină reciproc – cu cît o operă este mai importantă, cu atît ea exercită o influență mai puternică asupra autorilor contemporani. Or, pentru Istoria ieroglifică şi Țiganiada această țesătură specifică oricărei scrieri literare nu a existat. Diferența dintre scrierile inserate firesc într-o literatură, imbricate în momentul lor cronologic, care le creează o traiectorie şi o descendență în spațiul literar – şi o operă care apare intempestiv, după decenii sau secole într-un spațiu cultural în care nu s-a manifestat pînă atunci este imensă.
CONSTANTIN PRICOP
Despre spațiul rarefiat al începuturilor literaturii române se crede de obicei că ar fi un domeniu puțin spectaculos din punctul de vedere al ciocnirilor de idei, lipsit de polemici şi confruntări de pe poziții fundamentale. Perioada cultural-estetică a începuturilor (în care de regulă se acumulează, se crede, elemente care alimentează viitoarele evoluții), pare că a luat naştere sub semnul provizoratului, al netrăiniciei întîmplătoare. Imaginea „calmă” ascunde însă contradicții majore, care se cer puse în evidență. Este vorba, în primul rînd, de statutul neobişnuit al capodoperelor începuturilor literaturii române. Istoria ieroglifică a fost scrisă în 1705. Pînă la ediția P. P. Panaitescu, din 1965, prima ediție de referință, romanul lui Dimitrie Cantemir a mai apărut în 1883 (prima apariție publică), în seria de opere a Academiei române; în 1927, publicată de E. Grigoraş, o ediție în care textul e… “îmbunătățit” de editor, pentru a fi mai… uşor de citit; şi o ediție scoasă în Basarabia, în 1957. çntre data redactării, 1705, şi cea a primei publicări, 1883, se întind aşadar nu mai puțin de 178 de ani! Ce se întîmplă în acest interval de timp? Literatura română parcurge primele etape ale constituirii sale. Sînt trasate direcții care stabilesc fundația viitorului edificiu. Toate acestea în absența uneia din cele mai importante scrieri în româneşte! Istoria ieroglifică nu a influențat în nici un fel aceste începuturi; o operă cu o personalitate atît de puternică, atît de complexă este absentă, locul ei de creație care putea deveni o piatră unghiulară fiind luat de scrieri ulterioare, de factura Văcăreştilor şi a lui Conachi.
Peste un veac un destin asemănător are Țiganiada. Şi această operă de mare vigoare, deschizătoare de direcții dacă s-ar fi situat în momentul ei literar, cunoaşte acelaşi destin. çn faza de manuscris Țiganiada are două versiuni – una încheiată în jurul anului 1800, cealaltă înainte de 1812. Din prima (numită de cercetători versiunea A) Budai-Deleanu a eliminat episoadele care complicau firul narativ, ajungîndu-se astfel la versiunea B, aceea care constituie poemul pe care îl găsim astăzi în circulație, versiune apreciată de critici (cu excepția lui Perpessicius), ca mai valoroasă artisticeşte. Epopeea eroi-comico-satirică a lui Ion Budai-Deleanu a fost tipărită tîrziu, după ce manuscrisele rămase la moartea autorului, cumpărate de la moştenitori la insistențele lui Asachi, ajung în bibliotecile româneşti. Este publicată mai întîi versiunea A, în revista lui Teodor Codrescu, „Buciumul român”, care apărea la Iaşi (într-un număr din 1875 apăreau Prologul şi Epistolia închinătoare, iar într-un număr, din 1877, textul propriu-zis şi notele). Versiunea B a văzut tiparul abia în 1925, sub îngrijirea lui Gh. Cardaş. çntre scrierea şi publicarea primei versiuni trec, aşadar, 75, respectiv 77 de ani, iar între redactarea şi tipărirea versiunii B, cea mai valoroasă artistic, 113 ani. Nu e inutil să ne întrebăm şi în acest caz ce s-a întîmplat între anii 1800 şi 1877 în literatura română. Este o epocă extrem de importantă din literatura română a secolului al XIX-lea, în care se construieşte literatura noastră. Ea ar fi stimulat, e de presupus, gustul pentru baroc, de pildă.
Pentru a înțelege mai bine semnificația acestor absențe e suficient să ne imaginăm că opera lui Eminescu (Caragiale, Creangă) ar fi fost scrisă la data consemnată de istoriile literare dar ar fi fost pusă în circulație doar după un secol. Scrierile lui Eminescu, Caragiale sau Creangă ar fi apărut după 1920 sau chiar după 1950... Chiar dacă recunoaşterea valorii lor ar fi fost promptă şi la cotele de astăzi, dinamica literaturii române ar fi fost, neîndoielnic, cu totul alta.
***
Perioada „absențelor” nu pare însă a le fi dat prea multă bătaie de cap criticilor noştri. Ei nu acordă prea mare importanță apariției cu întîrziere a acestor opere, încadrării lor în ansamblu. çn această situație nu se află doar criticii structuralişti, textualişti ş.a.m.d. Nici impresioniştii gen G. Călinescu nu sînt preocupați în mod special de această dimensiune. Aceştia clamează valoarea sau lipsa de valoare a operei, lăsînd într-un plan secund sau eliminînd cu totul alte caracteristici ale operei. Autorul Principiilor de estetică nu şi-a negat niciodată metoda impresionistă, justificînd-o teoretic. Criticul impresionist judecă scrierile literare în afara contextului, relevînd doar semnificația lor axiologică. Plasarea pe scala întregii literaturi nu joacă un rol în această evaluare. Dar contradicțiile nu se opresc aici. G. Călinescu arată, în acelaşi timp, fără să marcheze în vreun fel contradicția, o atracție specială pentru istoria literară – pe care o vede însă ca pe o continuitate liniară. Dimensiunea istorică poate să apară, în acest fel, ca o… dezvoltare epică. Cea mai apreciată istorie a literaturii române este, astfel, structurată după criterii variate – dar nu după condiția complexă a istoriei. Ideea „creşterii” literare constante nu este explicită, dar ea traversează scrierile istorice ale autorului Istoriei literaturii române… Din punctul de vedere al metodei, Călinescu împăca tendințe incompatibile în formula „istoria literaturii este istorie de valori”. E vorba de valori ale prezentului, absolutizate. çn aceste condiții partea de istorie vizează doar organizarea diacronică a tabloului sincronic al acestora. çntre critic şi istoric literar, susține Călinescu, nu există diferențe esențiale, exercițiul lor e similar – degajarea reliefului axiologic. Din această perspectivă tehnologia realizării unei istorii literare nu ridică probleme: se efectuează operațiile de evaluare a fiecărui scriitor în parte, a fiecărei opere în parte – cîntărire în sine, izolat, ruptă de mersul istoriei, apoi operele şi autorii sînt ordonați cronologic. Rolul istoriei e în acest fel redus. Istoria nu se pronunță în privința continuităților, întreruperilor, în privința liniilor de evoluție abandonate, în legătură cu cele împrumutate în viteză, din mers; nu consemnează presiunile şi eliberările, influențele fructificate sau ratate ş. a. m. d. çn privința dimensiunii istorice a literaturii române, Călinescu are o concepție eficientă din punctul de vedere al scopurilor urmărite, dar radical simplificată. Ideea sa, mărturisită explicit în corespondență, e aceea de a demonstra că literatura română stă alături de marile literaturi europene întrucît a trecut prin toate etapele importante parcurse de acestea, iar firul ei nu a cunoscut întreruperi importante. çn acest scop pune în evidență – sau, atunci cînd materialul îl ajută prea puțin, inventează – continuități, înrudiri, linii de creştere care pleacă de la cronicari şi se prelungesc, ca autostrăzile din Europa civilizată, pînă la destinație, mai exact pînă în zilele redactării istoriei sale: realitate selectivă şi bilanțieră, care nu mai poate fi recunoscută din perspectivele postfoucaultiene asupra istoriei culturii.
Consecința unei asemenea atitudini este obturarea, de către critică, a unor particularități ale istoriei noastre literare. Pentru că, esențială în privința istoriei reale a literaturii române rămîne faptul că între 1705 şi 1883, timp de 178 de ani, Istoria ieroglifică nu a existat pentru literele româneşti! Avem o capodoperă – dar ea este o capodoperă prin judecățile urmaşilor – urmaşi aflați la o distanță de mai bine de un secol. Cum ar fi judecat contemporanii, din punct de vedere literar, scrierea lui Dimitrie Cantemir? Care ar fi fost urmările acestor judecăți asupra unui spațiu literar mult prea difuz la acea dată? Putem presupune că rezonanțele Istoriei ieroglifice ar fi adăugat ceva consistenței unui mediu literar rarefiat. Capodopera lui Dimitrie Cantemir nu i-a înrîurit în nici un fel pe contemporani şi, mai ales, pe urmaşii din generațiile următoare… çn tot timpul în care scrierea a dormit între hîrtiile rămase de la Cantemir literatura română s-a format efectiv, ca şi cum Istoria… n-ar fi fost scrisă vreodată. Este tocmai perioada în care fac primii paşi în construirea literaturii române – sub alte influențe – preromantismul şi romantismul francez, în locul barocului impresionant al Istoriei ieroglifice, alimentat de o efervescentă erudiție, orientală şi occidentală. E suficient să punem alături de Costache Conachi şi de Văcăreşti romanul lui Cantemir pentru a înțelege ce a însemnat lipsa acestuia! Astăzi însă în istoriile literare opera lui Cantemir e menționată în strictă cronologie, ca precedîndu-i pe aceşti poeți. (Nu lipsiți, fără îndoială, de merite, dar cu altele decît cele ale lui Cantemir.)
La fel se petrec lucrurile în cazul Țiganiadei. çntre redactarea şi publicarea primei versiuni se numără 75, respectiv 77 de ani, iar între redactarea şi publicarea versiunii B, cea mai valoroasă artistic, 113 ani.
çncă o absență de un secol din literatura noastră care nu numără foarte multe secole! Pentru a-i înțelege consecințele ar fi suficient să urmărim ce s-a întîmplat în această literatură între 1800 şi 1875, respectiv 1812 şi 1925… Scrisul artistic în româneşte a evoluat, literatura română construindu-se în absența unui centru de iradiere de valoarea epopeii eroi-comico-satirice a lui Ion Budai-Deleanu. Absența operelor amintite a condus, e de presupus, la o altă literatură. Să observăm că este vorba de două opere de factură barocă, direcție prea puțin explorată de cultura română la începuturile ei.
Pentru a realiza cu mai multă concretețe ceea ce înseamnă o asemenea neparticipare, aceste decalaje temporare e suficient să facem un exercițiu de imaginație cît se poate de simplu. Să ne închipuim că scrierile lui Eminescu, sau ale lui Caragiale, sau ale lui Creangă ş. a. m. d. ar fi fost redactate la timpul lor, dar nu ar fi fost scoase la lumină decît pe la 1950 sau mai tîrziu… Cum ar fi evoluat literatura în tot acest timp, în lipsa scrierilor clasice, a căror prezență e parte integrantă a structurii culturale a fiecărui român? O operă importantă nu se defineşte doar prin literă, doar prin text, ci şi prin legăturile sale cu alte opere – contemporane, mai vechi şi, implicit, cu cele viitoare. Operele fiecărei epoci se determină reciproc – cu cît o operă este mai importantă, cu atît ea exercită o influență mai puternică asupra autorilor contemporani. Or, pentru Istoria ieroglifică şi Țiganiada această țesătură specifică oricărei scrieri literare nu a existat. Diferența dintre scrierile inserate firesc într-o literatură, imbricate în momentul lor cronologic, care le creează o traiectorie şi o descendență în spațiul literar – şi o operă care apare intempestiv, după decenii sau secole într-un spațiu cultural în care nu s-a manifestat pînă atunci este imensă.
CONSTANTIN PRICOP