LUMEA CU CHIP DE FEMEIE

Universul în care am trăit în sat de-a lungul anilor de pînă la plecarea la liceu era în mod cum nu se poate mai evident marcat de feminitate. Din cauza colectivizării, am devenit săraci lipiți. Mulți bărbați, nevrînd să se dea plecați agenților prin care noua ordine îşi aşezase samavolnic hoitul parfumat pe pămîntul lor, s-au rupt de sat şi au început să facă tot felul de munci în Iaşi, plecînd cu noaptea în cap şi întorcîndu-se o dată cu noaptea; ba unii, ca tata, s-au stabilit în oraş, venind acasă poate o dată pe lună, pentru că, fireşte, banii erau cu ciubote roşii. Prin urmare, bărbații aveau o contribuție minimă la creşterea copiilor ori la treburile casei şi ale comunității. În plus, şi nu din vina mea, eu ajunsesem să asociez masiv masculinul cu agresivitatea; doar Soarele să fi fost excepția, şi fratele, care însă pe atunci reprezenta în ochii mei masculinitatea cam tot cît reprezenta accidentul Moartea! Totuşi, relația camaraderească, plină de franchețe cu el a avut consecințe ulterioare foarte importante, grație ei, începînd cam din liceu, eu comunicînd mult mai bine cu sexul opus decît cu fetele şi femeile, şi iar nu din vina mea...
Altminteri, Statul, ceapeul, milițianul, doctorul, preşedintele, paznicul, vînătorul, tatăl, Prutul, Dumnezeu etc. întruchipau autoritatea, severitatea, pedeapsa, durerea, frustrarea...
Iată cîteva ilustrări: cînd tata venea acasă, în afară de faptul că vorba repezită şi înjurătura se auzeau adeseori şi prin bătătura noastră, mi-o confisca aproape total pe mama, care nu-mi mai dădea la fel de multă atenție ca în lipsa lui...
Apoi: pe acolo, prin satele de pe malul Prutului, locuri totuşi deloc habotnice, Dumnezeu avea, în general, treabă numai cu bătutul – el „ne-a bătut” pentru că lumea „era rea” şi ne vedea dacă făceam ceva ce nu se cuvenea; „de sub poala lui nu puteam fugi”, nici noi, dar nici vreun duşman al nostru, pe care nu era cazul să-l pedepsim că ne-a greşit, destul fiind să-l lăsăm „în plata Domnului”! Dumnezeu era, însă, ce-i drept, şi „mare şi bun”, deci pînă la urmă, cu ajutorul lui şi al „capului plecat”, era posibil să ajungem la țintă!
Şi Prutul era o veşnică amenințare, chiar dacă abia aşteptam să ne scăldăm în el, cînd scăpam cumva de vigilența grănicerilor: adesea, după vremuri ploioase, stăteam cu frica în sîn şi urechea la pîndă, gata s-o luăm la sănătoasa dacă ar fi rupt malul, năvălind peste casele noastre! Dar nu doar atît: el era locul în care îşi puteau îneca viața cei cărora li se urîse în vreun fel cu ea – „mă duc în Prut!” amenințau unii şi alții, ori ,„ducă-se-n Prut!”, „să se ducă pe apa Prutului!” erau urările făcute cuiva vinovat. Nu-mi amintesc, însă, de prea multe victime ale rîului de graniță pe malul căruia se înşira satul meu, şi cu atît mai puțin de sinucigaşi...
Nu e de mirare deci că masculinitatea însemna distanța, că bărbații, şi puțini, şi percepuți mai curînd ca amenințători, nu reuşeau să-şi facă loc durabil în distileria minții mele…

***

În schimb, femeile, chiar dacă nu toate benefice, erau prezențe foarte pregnante. Mama, învățătoarea, profa de română, sora, bunica, verişoarele, prietenele şi-au pus amprenta definitiv asupra lumii aceleia şi, probabil, şi asupra personalității mele…
Cea care a jucat rolul cel mai important în conturarea chipului feminin al universului domestic în care mi-am trăit copilăria şi preadolescența a fost mama. Am avut cu ea o relație specială, foarte strînsă pînă la plecarea din sat. Sensibilă şi caldă, cu o minunată intuiție şi un umor nedezmințit, cu simțul dreptății ascuțit la maximum, ea a constituit pentru mine un reper uman ca şi neegalat pînă acum, din care cauză m-am simțit deseori nefericită. Însă tot mama mi-a deschis gustul pentru literatură, contrafortul meu împotriva disperării şi a neantului, aşa că i-am trecut cu vederea de mult că m-a înzestrat cu prea puține arme de apărare în afara cuvintelor…
Sora, o ființă mai aspră şi măcar în aparență destul de pragmatică, m-a făcut tot timpul să cred că lucrurile foarte importante pentru mine nu sînt chiar atît de importante. Nu putea să mi se întîmple ceva mai rău la vîrsta aceea, a începutului vieții. Şi apoi, aş zice că ea nu m-a iertat nici azi pentru faptul că – mai vizibil la maturitate – am devenit copilul preferat al părinților noştri.
Profa de română, născută în sat, mi-a marcat decisiv, în rău, destinul. Era o femeie frumoasă şi cochetă. Putea fi şi foarte plăcută. Avea însă un soi de bovarism care trezea ironia şfichiuitoare a oamenilor: de pildă, atunci cînd vorbea despre sine şi despre neamurile sale, puteai jura că prin vinele lor curge o Niagară de sînge albastru de cea mai pură speță, nu altceva! Vai mie, probabil faptul că luam eu premiile pe care doamna şi le dorea pentru propriii nepoți m-a descalificat în ochii ei şi m-a făcut pe veci antipatică. Poate tot ăsta a fost motivul pentru care nu mi-a luat niciodată în seamă aplecarea pentru obiectul pe care-l preda, lăsînd “orientarea profesională” a copilului de țăran timid şi prost care eram la voia sărăciei şi a întîmplării. Fiindcă teama că nu voi intra la facultate (dacă făceam un liceu teoretic) şi, deci, că nu voi avea o calificare a fost motivul pentru care mama şi sora m-au înscris la un liceu industrial – adevărat “cimitir al tinereții mele”, cu obiecte numite “rezistența materialelor” sau “structura tricotajelor”, la care, numai cînd se gîndea, mintea mea devenea retractilă ca o broască țestoasă ori încăpățînată ca un catîr bătut cu parul. Şi uite aşa, cinci ani, decisivi pentru formare, s-au dus iremediabil pe apa sîmbetei…

***

Însă nu doar universul domestic avea chip de femeie, ci chiar lumea întreagă, fiindcă feminine erau şi toate celelalte lucruri foarte importante pentru mine: grădina, vara, noaptea, cîmpia (țarina, țarna), cartea, moartea, viața, dragostea…

Grădina casei părinteşti era împărăția mea, deşi doar un petec de deal-vale, ducînd în spate o mică livadă cu pomi roditori, via, cîțiva ari de porumb, fîşia de lucernă albastră, bostanii cu flori mari, oranj şi plopii din gardul de la asfințit. Acolo, în acest mic paradis, am fraternizat pentru totdeauna cu pămîntul şi cerul; din iarba invadată vara de pătlagină, păpădie, mierea-ursului, frunze de hrean şi albăstrele, am urmărit ore în şir formele norilor alunecînd în tării, soarele asfințind neliniştitor dincolo de plopi, ciorile, guguştiucii şi vrăbiile ciugulind fructele coapte, ori căpoasa de ciocănitoare, spărgîndu-ne trunchiul perilor – toate descoperiri fără doar şi poate epocale! Tot în grădină am găsit un spațiu matern pentru exersarea imaginației şi un loc îngăduitor pentru întîlniri de gradul I nu doar cu păsările, melcii şi şopîrlele, dar şi cu mici diavoli şi îngeri jucăuşi.
În soarele verii, la fel de protector precum iubirea maică-mii, mă simțeam ca peştele în apă; vara nu a fost niciodată prea lungă pentru mine: şi acum aş vrea să țină pînă în noiembrie, apoi să dea cîte o bură-două de ploaie pînă în martie, după care să reintrăm direct în glorioasa ei inimă!
Noaptea era cea care mă primea pe gratis la filmul viselor şi mă umplea de spaime şi emoții, bogate, dar cu vîrf rece de stilet: un copac scîrțîind de vînt, un cărăbuş izbindu-se din greşeală într-un geam, un foşnet de şoarece în pod – toate, peste măsură amplificate de liniştea şi întunericul de mormînt familiar al satului, îmi făceau inima să tresară…

***

Apoi: lectura, cartea deci, a fost cel mai teribil dar, cel mai minunat lux al acelor vremuri, cum nu se poate mai sărace. Cărțile îmi deschideau lumea, îi dădeau un cer în plus. Pe mine şi pe frații mei, părinții ne-au protejat, ne-au ferit de munci grele; asta nu se întîmpla în cazul verilor şi verişoarelor, care deveneau în timpul vacanțelor nişte mici sclavi ai pămîntului şi gospodăriei părinteşti. Prin urmare, profitînd de faptul că “bătrînii” noştri aveau mare respect pentru carte, dar şi de privilegiul că eram mezina, citeam pe rupte, oriunde eram trimisă: să scot apă din fîntînă sau cu vaca la păscut, să păzesc mîncarea sau să aduc ceva de la o vecină, să culeg buruieni pentru păsări şi vite, din vie sau de pe cîmp... De cele mai multe ori, cărțile ajungeau la mine trecînd din mîna surorii mai mari, prin mîinile fratelui, şi ei cititori înrăiți pe atunci. Dar lanțul cetitorilor era mult mai extins, cuprinzînd prietenele, prietenii şi colegele de clasă; luam cărțile de la unii şi alții, de la biblioteca şcolară ori din cea a satului, găzduită în casa parohială, dar şi din “pachet”, cum ne erau livrate de la cooperativa de consum, împreună cu sarea şi lumînările şi ciorapii…! Citeam ce se nimerea, pe nealese, cărți care de multe ori nici nu erau potrivite vîrstei (țin minte că am citit, de pildă, prin clasa a patra – a cincea, romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, recomandat în bibliografia şcolară a surorii, pe atunci elevă de liceu).

***

Țarna (cîmpia, țarina) însemna mai întîi locul unde ne jucam seara printre cai, gîşte şi rațe pînă ce, morți de oboseală şi cu genunchii şi coatele julite, fugeam la casele noastre. Însemna apoi locul unde nu mă simțeam niciodată apăsată: deschiderea enormă a zării mă îmbăta, soarele, nestriat de nici o frunză măcar, mă învelea direct în haloul lui fierbinte. Aici mă duceam cu vaca mea cea blîndă, de multe ori numai noi, două puncte mărunte şi inocente sub pălăria enormă a cerului: mă aşezam binişor la marginea lanurilor de grîu în care măzărichea roz întindea plase viclene şi, cînd nu scobeam pămîntul după greieri şi țîri, citeam într-o linişte în care nu se auzea decît sunetul ierbii păscute. Alteori, cel mai adesea, mă lăsam în voia lenii. O lene moale, senină şi odihnitoare, de parcă făceam pluta pe spate într-o apă caldă…
Țarna era şi locul în care totul era posibil: să vezi un om cu cap de cîine cum fugea prin soarele nemilos spre Jijia; sau un diavol în costum negru şi cu manşete albe, stînd picior peste picior la fîntîna părăsită; ori un cal fumuriu care a coborît din cer şi l-a ars pe piept cu potcoava lui enormă pe careva ieşit la coasă într-o zi de sărbătoare! Aşa auzisem de pe la unii şi alții – însă îmi spuneam că mie nu mi se poate întîmpla nimic rău, cît timp mă apăra vaca cea vineție şi cu ochi blînzi !
Deasupra tuturor acestor sensuri ale cuvîntului țarnă, stătea însă cel de sursă a hranei, a siguranței vieții, fiindcă acolo erau şi cîmpurile furate de la noi de către Stat, pe care creşteau grîu, porumb şi rapiță, soia şi lanuri luminoase de floarea-soarelui, şi unde părinții, mai cu seamă mamele, se luptau pentru mămăliga noastră cea de toate zilele. Acolo, din primăvară pînă în toamnă, obrazul lor era cioplit încet-încet, cu dăltițe de cuarț, de către asprul vînt, de ploaie şi de soare, pînă devenea cel pe care-l căuta şi recunoştea moartea…

***

Pe atunci, încă nu ajunsese în sat Moartea din zilele de azi, fără umor şi de o cruzime înspăimîntătoare, de vreme ce seceră de-a valma, şi pe tînăr, şi pe bătrîn. Dacă, totuşi, se întîmpla să dispară pe neaşteptate un copil sau un tînăr, dintr-o neatenție, într-o încăierare sau la scăldat, faptul că existau cauze explicabile mă făcea să clasez într-un mod foarte personal dispariția: ea devenea doar un accident – tragic, fireşte, dar accident, nu… Moarte! Fiindcă Moartea pentru mine era alta, avea alt chip, unul bătrîn şi împăcat, pentru că îi culegea pe oamenii ajunşi la senectute, a căror stingere era acceptată ca un dat firesc şi de ei înşişi, şi de ceilalți. Îmi imaginam că de asta îşi luase şi moartea un chip uscat şi blînd, plin de o mie de riduri şi cu obrajii căzuți înăuntru, ca să poată să se înțeleagă bine cu cei ajunşi la vremea culesului! Cu o față bucălată şi giumbuşlucuri de copil, ar mai fi putut ea să-i convingă pe seniori să o urmeze? Şi, mai ales, s-ar fi lăsat ei, oameni copți şi cu scaun la cap, pe mîna unui plod, pentru o treabă aşa de importantă, ca ducerea pe lumea cealaltă?
Moartea venea însoțită de bătaia într-o dungă a clopotului bisericuței de pe malul drept al Prutului, sunet care mă umplea de un tremur negru şi de o lumină profundă, cu infinite ecouri, ca pe-o cameră lungă şi foarte înaltă, atît de înaltă încît nu-i putem vedea tavanul, oricît m-aş fi străduit...! Îmi declanşa clopotul atunci în inimă un puls grav, inexplicabil pentru vîrsta crudă pe care o aveam, iar în nări îmi aducea miros de busuioc. Şi asta pentru că, la priveghiul liniştit din odăile cele bune ori în cerdacuri, curți şi la înmormîntări, babele şi moşii (o, moşii erau mai rari, mai dispăruseră, săracii, în cel de-al doilea război mondial!) veneau cu lumînări şi busuioc; toți, fani ai morții-în-pace ei înşişi, stăteau cuminți, cu pălăriile în mîini ori cu broboadele peste gură, privirea decolorată ațintind golul parcă fără frică. Eh, mai şi lăcrămau uneori, dar cel mai mult glumeau în barbă şi pe sub barişe, amintindu-şi cine ştie ce pățanie hazlie legată de cel condus pe ultimul drum…

***

Viața! Păi, să mă fi tăiat şi nu puteam vedea viața decît legată strîns de prezența feminină, cu deosebire a mamei. Nici nu era de mirare: recunoşteai de departe o casă din care stăpîna era plecată pentru un timp mai lung sau mai scurt – ştearsă, prăfoasă, în neorînduială, te privea tăcută şi căzută moale în apatie (după ce a murit mama mea, şi nu fac o metaforă, casa părintească a prins de ştire şi a îmbătrînit brusc!). Toți ceilalți din familie deveneau şi ei mai tăcuți, mai morocănoşi, mai singuri: nu mai era cine să-i iubească necondiționat, cui să pretindă sau să reproşeze ceva şi nici în fața cui să se alinte, să se fudulească, să se plîngă!
În jurul unei mame însă, totul se umplea de miez, un miez care aduna întreaga vlagă şi căldură a lumii; universul, în agitație perpetuă şi bogat în sunete, exploda într-un curcubeu sclipitor. Mirosul de leuştean fraged din borşurile de pe plita ei cu jarul mereu aprins îmbăta cu mireasmă văzduhul; rufele întinse pe sîrme la soare şi vînt plesneau vesele şi optimiste aerul. Toți cerşeau, de dimineață pînă seara, atenția mamei, şi ea împărțea de dimineață pînă seara mîngîieri, scatoalce şi mîncare la toți: copii, orătănii, animale. Mama cînta, bocea, spunea poveşti, drăcuia, se certa cu Dumnezeu, invoca ploaia, blestema sărăcia, bîrfea în fugă la gard cu o vecină. Ea cunoştea bine, pînă în adîncul inimii (“lucrurile importante se văd numai cu inima”, îi spune Vulpea Micului Prinț), dragostea şi mila, durerea, grija şi amărăciunea şi făcea să nu fie uitate ori să moară aceste sentimente fundamentale, fără de care universul ar fi fost doar un şobolan mort…
Mama era însăşi viața.
***

Dragostea era şi ea femeie. Mai bine zis, o fată tînără, căreia i se umflau sînii sub bluză şi începeau a-i sfîrîi călcîiele după băieți, motiv pentru care era percepută ca o bombă planînd asupra casei părinteşti. Educația ei amoroasă, traumatizantă pe veci, cuprindea un set foarte restrîns de învățături: “băieții vor numai să se distreze”, “bărbatul e bărbat (adică el are întotdeauna dreptate, n.m.), dacă-i cade pălăria în şanț, o ia, o scutură şi tot bărbat rămîne”, iar educația ei sexuală se rezuma la: “e ruşine, mamă!”, sexul fiind diabolizat astfel definitiv. Cum nu se poate mai clar: dragostea era ceva primejdios, sexul ceva de ocară. Dar toate erau tolerate dacă se terminau cu o căsătorie după toate regulile!
Cînd în case fetele atingeau adolescența, tensiunea ajungea la cote maxime: copila era privită ca un terorist şi, în acelaşi timp, ca o sigură viitoare victimă. Dacă venea mai tîrziu acasă, spaima încolțea în părinți, transformați ad hoc în feroci anchetatori: oare nu fusese deja “păcălită” de vreun băiat?
Ce-a căutat ea la randevu!? “Randevu”: iată un cuvînt pe care, cînd l-am auzit prima dată, deşi îi ştiam sensul, l-am perceput nu doar ca pe ceva compromițător, ci chiar ca pe-o teribilă amenințare – cu o aşa intonație era el pronunțat de anchetatorii surorii mele!

Odată, una din fecioarele satului a rămas gravidă şi s-a aflat. Dacă s-ar fi înecat în Prut – cum amenințase –, mă tem că, pe moment, ar fi fost o uşurare şi pentru ai săi, şi pentru consăteni. Dar n-a făcut-o şi, grație “capului plecat”, curînd familia s-a împăcat cu ideea iar satul a iertat-o. Cam la fel s-a întîmplat mai tîrziu cu altă fată, văzută cu ochi răi fiindcă avea un iubit cu origini africane: bîrfele veninoase au început să circule cu viteza luminii. Dar s-au potolit curînd: nu doar că mirele ciocolatiu, venind prin sat, le-a spus peltic şi dulce tuturor bravelor mele țațe întîlnite pe drum “săru’ mina!”, dar s-a arătat şi “foarte serios” şi consecvent în sentimentele lui pentru tînăra femeie.