LIMBA MATERNĂ ŞI MOARTEA MATERNĂ

Da, moartea este maternă, în sensul că ea „ne naşte”. Universală
şi singură. Maternă deopotrivă cu limba, moartea nu „există” (ca
şi pentru Dumnezeu, pentru moarte nu avem verb) decât în
măsura în care este vorbită. Poate că limba s-a născut pentru „a vorbi”
moartea. Şocul originar. Trăind în limbă, prin ea, niciodată nu vom avea
acces la o experiență obiectivă în ceea ce o priveşte. Trebuie să ne-o
asumăm cu întreaga noastră subiectivitate discontinuă. Ca şi moartea,
limba maternă e „intravitală” şi „experiență de gradul doi”. Despre aceste
lucruri publică un splendid eseu doamna Irina Petraş în Despre feminitate,
moarte şi alte eternități (Ed. Ideea Europeană, 2006). Este o carte extrasă
din alte vreo cinci, dedicate feminității limbii române şi „ştiinței morții”.
Autoarea şi-a găsit tema personală prin acest plonjon în ceea ce domnia sa
descoperă a fi feminitatea substanțială a limbii române. Lingvistic,
gramatical, logic genul este un scandal, nu există instrumente raționale de
clasificare, de justificare a genurilor. Afară de animatele sexuate, orice
atribuire este arbitrară. Autoarea întreprinde un incitant excurs în teoriile
despre raportul limbă-gândire-viziune despre lume a vorbitorilor unei
limbi. Venim dinspre Herder şi Humboldt până la lingviştii contemporani.
Comparațiile sunt seducătoare şi terenul defrişat pentru speculații pare
uriaş. Fragmentară, acută, scriitura înaintează cu prudență, tatonează, riscă
atât cât trebuie, luminează, creează „lichtung-uri” noi în jungla limbilor.
Se aude distinct, permanent, cum frumos spune eseista, „foşnetul
bibliotecii”, dar şi experiența personală, cum în portretele părinților şi
povestea morții lor din partea a doua a cărții. Poveste redată simplu şi
tulburător. Două adverbe grele, mai ales când e vorba de a descrie trecerea
părinților dincolo.
Cuplarea celor două teme: feminitatea limbii române şi moartea nu este
întâmplătoare. Nu e doar impulsul ordinar de „a face o carte”. Temele îşi
vorbesc. De fapt, cartea are şi un apendix, despre locuire. Care vine să
întregească triada feminității. Căci şi locuirea, casa, vatra țin de feminitate
ca şi limba, ca şi moartea, ca şi poezia care le revelează deopotrivă.
Premiza de la care pleacă autoarea este simplă: limba română nu are un
neutru propriu-zis, ci mai degrabă un ambigen, masculin la singular şi
feminin la plural. De aici un pronunțat caracter feminin al limbii, atât de
poetic în esența lui. Comparații incitante cu franceza, cu germana (cea cu
soarele feminin şi luna masculină… ce scandal pe linia Hölderlin –
Eminescu!), cu maghiara cea fără genuri, cu engleza capabilă să jongleze
cu ele, ne expediază în plină reverie asupra cuvintelor.
De la bun început, autoarea se plasează în linia bachelardiană a
„filosofilor visători”. Şi genul, categorie atât de dificil de standardizat
gramaticalmente, e un tărâm parcă anume făcut pentru reverie. Nu există
o logică a atribuirii de gen unui substantiv. Exemplele „încrucişate” din
mai multe limbi sunt nuclee de cristalizare a reveriei. Prin Genosanalise
o anume matrice este configurată. „Limba română este feminină (cu o
doză mirabilă de androginie)”. (p. 9) De ce e atât de feminină limba
română, la un popor vădit ca mai degrabă misogin? Nici originea latină nu
explică prea mare lucru, „migrarea” substantivelor de la genul latinesc la
cel românesc neascultând de o regulă aparentă. Odată enunțată premiza, şi
probată cu multe exemple, consecințele şi întrebările adiacente urmează.
Geniul limbilor, de care vorbea Humboldt, are în limba română o expresie
perfectă a animei. Fraza cheie, amintită ca un laitmotiv, este una dintre
observațiile eminesciene mai profunde decât ne vine a accepta la
superficie: Limba este stăpâna noastră. Dialectica stăpân-sclav se exercită
minunat în această relație. Viclenia puterii limbii care ne matrițează
weltanschauungul este că nu „se vede”, nu se manifestă în exterior.
Suntem vorbiți de limba maternă. Feminină, limba română este, tocmai de
aceea, un excelent receptacul. „Limba română e, poate, bogăția şi sărăcia
noastră, ne face rezistenți (nu doar durabili, ci şi reticenți şi recalcitranți),
subtili, plini de intuiții, de idei, sentimentali şi trădători, capricioşi,
alintați, inteligenți… Suntem feminini (feminitatea nu se raportează strict
la femeie, ea numeşte o anume structură regăsibilă la inşi de orice sex) ca
limba noastră. Fără un masculin (iarăşi, nu despre bărbați în exclusivitate
e vorba) adevărat, care să vină cu forța lui aspră şi dârză şi să ridice
coloane, stâlpi de susținere, fortărețe. Singurul „stâlp” pe care s-a clădit
ceva în spațiul nostru e o femeie, Ana „lui” Manole, clădire pe care
bărbatul şi-a adjudecat-o”. (p. 17) Textul nu se ridică numai până la o atât
de frecvent invocată azi problemă identitară, rezolvată prin meditația
asupra limbii (ceea ce era la Noica, de pildă, prepoziția întru este pentru
dna Irina Petraş feminitatea marcată şi marcantă a limbii noastre), ajunge
oarecum firesc la o interogare a esenței însăşi a comunicării. „Femininul,
aşadar, a apărut ca o determinare în plus. Când o entitate avea nevoie de
precizarea că e animată, se adăuga o marcă. Prin urmare, femininul e
marcat, personalizat, individualizat. Ce nu e feminin rămâne să fie
masculin. Ce nu e animat şi nici feminin rămâne să constituie neutrul”.
(p.62) Seducătoare teorie… Genurile sunt o ficțiune şi ca atare o
construcție care impune o semnificație. Sunt „ficțiuni care funcționează ca
realități”. Realități în stăpânirea cărora suntem cu toții, prizonierii lor
fericiți. Pentru că: „Simplu, a vorbi înseamnă a iubi”.
Despre moarte nu se poate vorbi. Ea este Străinul. Singura mare
certitudine. Parcurgem doar o bio-bibliografie despre experiențe. Pe
distanța dintre „nu credeam să-nvăț a muri vreodată….” şi „ca să pot muri
liniştit, pe mine mie redă-mă”... Căci nu poți învăța ce e moartea ci, în cel
mai bun caz, că ea ne însoțeşte din prima clipă. Putem cita din Emmanuel
Lévinas („Relația mea cu moartea mea este ne-ştiință despre însuşi faptul
de a muri – ne-ştiință care nu înseamnă totuşi lipsă de relație. Oare această
relație poate fi descrisă?”) sau din Vladimir Jankélévitch („Dacă moartea
nu poate fi gândită nici înainte, nici în timpul, nici după, când anume o
putem gândi?”), importantă este vederea mortului, experiența muritudinii
în persoana celor iubiți, pre-simțirea muritudinii proprii. Eseul din
fragmente pare a fi unul din modurile scriiturii cele mai apte de a capta
neliniştea conştiinței finitudinii personale. Recapitulând transformările
imaginii despre moarte în modernitate, autoarea se dedică acestei sfâşieri
fragmentare: „Diferența dintre modern şi postmodern. Modernul e un
nesătul. Nesațul său vine din pofta nestăpânită de a încerca şi alte feluri,
căci cele la îndemână nu-l satisfac. Postmodernul a atins sațiul. Prea sătul,
ciuguleşte de pe masa îmbelşugată a trecutului, comentează din vârful
limbii şi e incapabil să imagineze mirodenii noi. Singura libertate –
amestecul felurilor, într-o neorânduială care se oferă pe sine ca rețetă
‚nouă’, definitorie. Care e mai aproape de moarte? De gândul ei? Preasă
tulul, fireşte. Iar moartea lui e, surprinzător, în ciuda artificiilor în care-
şi trece vremea, mai naturală. El moare, ca omul simplu de odinioară şi ca
săracul cel bătrân, atunci când şi fiindcă e ‚sătul de viață’”.(p. 131) În
vremurile noastre, de la începuturile modernității, slăbesc legăturile
moarte – rău – păcat, pe măsură ce omul îşi refuză tot mai decis orice
orizont transcendent. Eu cred că astfel moartea „sărăceşte”. Şi ne
sărăceşte. Devine, cum spun atâția antropologi ai modernității, o ruşine.
„Mi se pare varianta cea mai curajoasă a omului. Să te aşezi singur în fața
vieții şi a morții, fără certitudini şi pre-determinări, rupt de condiționări
străine, e un curaj sfâşietor”. (p 132) Mă întreb dacă de curaj are nevoie
omul de azi… Eu cred că nu curajul îi lipseşte, ci ceea ce s-a numit
„sentimentul tragic al vieții”. După cum are prea puțină importanță dacă
vorbele citate la pagina 135: „Moartea e moartea morții” aparțin lui
Feuerbach, cum spune dna Petraş, sau lui Epicur, cum mă consiliază tare
failibila mea memorie. Moartea are acest merit, de a face toate acestea
derizorii. „Moartea nu poate fi, pentru om, decât agonia, pre-moartea.
Spaima nu e provocată de starea de a fi mort, ci de chiar momentul
trecerii dincolo. Când boala grea îl face previzibil, spaima e abia suportabilă.
Clipa de spaimă e singura cale la îndemână de a ‚experimenta’
muritudinea. Viața ‚inocentă’ şi moartea sunt amândouă deşerturi. Lecția
lui Ivan Ilici, după Cioran, că ‚adevărata viață începe şi se termină cu
agonia’”. (p. 135). Scandalul morții este că ea reprezintă prin excelență
„fără de răspunsul”. Ca şi în cazul Timpului, nu avem un verb după care
să putem întreba moartea. Nu putem formula întrebarea „ce este
moartea?”. Moartea nu este. Ce superbă infatuare, să râvneşti o ştiință a
morții! Mă întreb: la ce ar folosi ea? Poate că ar trebui să murim ca
elefanții… Este citat, pe bună dreptate, Balzac: „Moartea e sigură, s-o
uităm”. Şi mă gândesc la bătrâneasca noastră expresie care inversează
subiectul: uita-te-ar relele! Uita-te-ar moartea, i s-a spus Fătului Frumos
din Tinerețe fără bătrânețe… De fapt, pe asta mizăm irațional: pe o
secundă de amnezie a morții în ceea ce ne priveşte.
De unde putem lua exemplele, atât în cazul feminității, cât şi în cazul
morții? Pentru a înțelege, căci acesta este sensul eseului. Din literatură,
fireşte. Fiecare dintre capitole este acompaniat de preumblări textuale prin
texte ilustrative temei. Ni se arată astfel nu numai virtutea speculativă a
autoarei, ci şi una analitică, neapărat necesară asigurării portanței zborului
reflexiv. Trăim pe margini de file. Scurte însemnări, observații. Nu mai
notăm, ca în vechime, că „ni s-a născut fiu…”. Dar notăm mereu, pentru
că mereu este nevoie de o întregire. Iată parabola redată la pagina 176,
povestea constructorului de biserici şi a fiului său…parcă un scenariu
tarkovskian. De ce este moartea feminină? Pare o întrebare stupidă. Şi
totuşi… nu e vorba de misoginism, nu cred că analizele feministe îşi au
vreun rost, ele nu ne pot da decât o îngustă interpretare ideologică. „Că
imaginarul colectiv apelează la înfățişări feminine pentru a descrie
moartea poate fi şi urmarea faptului că viața şi moartea sunt resimțite, în
mod curent, ca feminine; cum feminin e tot ce naşte viață, şi luarea viații
trebuie să se petreacă în acelaşi ‚regim’. Dar explicația poate sta şi în
aceea că, prin intermediul Bisericii, femeia a fost curând satanizată.
Moartea, Răul prin excelență, nu poate avea atunci decât chip de femeie.
Într-o asemenea perspectivă misogină, ea e un succedaneu al Femeii” (p.
170). O asemenea perspectivă ideologizată ne răpeşte tocmai „privilegiul
de a fi disperat” de care vorbeşte pe bună dreptate autoarea, citându-l pe
maestrul în chestiune, Cioran.
Al treilea volet al cărții priveşte tema locuirii. Cum se cuplează aceasta
cu primele două teme? Prima secțiune de aici se cheamă chiar Cuvinte şi
locuri. „De unde eşti de loc” este o întrebare „ontologică” care parcă vine
direct din Heidegger. Eşti, pentru că „ții” de un loc. Locul este
indimenticabil legat de memorie. Nu există locuire fără memorie şi nu
locuim în spațiu, cât în timp. Este cunoscutul fenomen de spațializare a
timpului. De aceea paginile au un caracter evocator accentuat al diferitelor
spații ale locuirii: zona Sibiului, Agnita, Clujul. „Detalii personalizate ale
creşterii fac ca toate aceste amănunte ale locuirii să se închege în ceva
foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o
procesare individuală a determinațiilor la care se adaugă şi autoadaptabilitatea
omului – civilizația înseamnă că omul se adaptează nu atât
la natură, cât la ceea ce a acumulat/secretat în jurul său, la obiectele cu
care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcție de care a privit
lumea” (p. 206). Sunt flashuri ale memoriei şi ale textelor despre spațiu,
casă, locuire, într-o strânsă împletire.
Sunt deci trei „înşurubări” în eternitate. Feminitatea limbii, moartea,
locuirea. Plus jocurile combinatorice posibile între ele. Avem de-a face,
fără îndoială, cu unul dintre cele mai inteligent-patetice eseuri apărute la
noi în ultimii ani. Compoziție contrapunctică, nu ostenind să epuizeze
tema, ci înconjurând-o în cât mai multe din trupurile ei de cuvinte. Unde
este eternitate, este şi nostalgie. "Prezența parțială e, aş zice, felul nostru
de a trece prin lume. Când ni se întâmplă lucruri memorabile, lipseşte
cuvântul care să le împlinească. Peste ani, când amintirea verbalizată le reînvie,
viața lor e din nou ne-întreagă, le lipseşte carnea faptei, sângele
fierbinte al trăitului. Interbelicii o ştiau prea bine: orice descriere cu stil a
vieții înseamnă oprire în loc, întrerupere, hiatus. Fapta şi gândul nu pot fi
niciodată întregi şi alături. Simultaneitatea lor cere slăbirea uneia dintre
ele, înclinarea balanței, punerea ei în tensiune pentru a fi posibil pasul
următor". Este citat imediat şi Starobinski care anticipa, şi cred cu
dreptate, că în Europa Occidentală cuvântul nostalgie va dispărea. şi,
cred, odată cu el, locul îşi va pierde semnificația, vom deveni migratori
fără memorie. Câte o astfel de carte cum este aceasta încearcă să ne țină
într-o bine venită stare de veghe intelectuală. O carte de citit cu delicii
drept care închei cu citatul din Ortega y Gasset reprodus la p. 205 „Zicem
că întâlnim un adevăr atunci când găsim o anume gândire ce satisface o
necesitate intelectuală resimțită în prealabil de către noi. Dacă nu simțim
nevoia acelei gândiri pentru noi, ea nu va fi un adevăr. Adevăr e, în primul
rând, ceea ce calmează o nelinişte a inteligenței noastre”.
CHRISTIAN CRĂCIUN