Eseuri
Elisabeta Lăsconi

ANTIUTOPII... AUTOBIOGRAFII...

Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010

Fructele amare ale totalitarismului

Puține, firave legături se pot înregistra de-a lungul secolelor între literatura noastră şi cea albaneză, deşi rădăcinile ating adâncimi abisale, mitice, prin substratul limbii şi prin strămoşii popoarelor, cei aflați la obârşii ori sprijinind temeiurile. Rituri şi epos alcătuiesc zăcăminte prinse în filoanele subterane, uimind pe cei porniți să le exploreze. La vedere, secolul XX le oferă aceleaşi evenimente mari: lupta pentru a-şi făuri țara Mare, aventuri monarhice şi jocuri politice periculoase, regimurile totalitare cu ultimii dictatori care se cramponează de putere şi părăsesc scena doar siliți, de moarte sau revoluție.
Pe harta literaturii, de câteva decenii, Albania are ca reper mare scriitor: Ismail Kadare. Ne-am obişnuit ca măcar o dată la doi ani să citim încă un roman al prozatorului albanez (presupun că numărul celor traduse a depăşit deja duzina...), datorită unui harnic tălmaci, Marius Dobrescu, căruia, după cum singur o recunoaşte, îi guvernează existența de mulți ani. Ne-am obişnuit să îl vedem cotat printre candidații la Nobel, iar până atunci, distins cu Premiul acordat de Prințul de Asturias în 2009, primul International Man Booker Prize din 2005.
În şirul romanelor sale, unul are o poziție singulară prin implicațiile biografice şi politice: Palatul viselor. Apărut într-o primă variantă la Tirana, în 1981, cu titlul Slujbaşul de la Palatul viselor, romanul a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja. În 1990, la puțin timp după emigrarea în Franța, Ismail Kadare publică la Editura Fayard varianta finală a cărții.
Tradus în numeroase limbi, romanul este considerat „o carte uriaşă” (Alain Bosquet), indiscutabil cea mai curajoasă carte a scriitorului, elogiată de critici şi comentată multă vreme. La noi au fost traduse ambele variante, prima la editura Junimea, în 2000, cea definitivă, la Editura Humanitas fiction, în colecția „Raftul Denisei”, în 2007.
Romanul albanez are un corespondent în literatura română, cu teme şi personaje similare şi cu o mare încărcătură poetică: Biserica neagră de A.E. Baconski. Stranii apropieri au cele două cărți chiar şi prin povestea ce le însoțeşte. şi romanul lui A.E. Baconski are tot două variante, din 1970 şi 1971, deosebite însă prin mici modificări. Şi aici a intervenit cenzura, dar mult mai rapid, oprind apariția cărții, ce ajunge totuşi la public, difuzată în serial de Europa liberă. Este publicată întâi în Germania, în 1976 (Die Schwarze Kirche, traducere de Max Demeter Peyfuss), iar scriitorul se stinge din viață în anul următor. În țară, romanul este publicat postum (Scrieri, vol. II – Proze), abia în 1990.
Ambele romane se nasc din aceeaşi experiență a totalitarismului şi au aceeaşi funcție de mărturie pe care ficțiunea şi-o asumă când documentul este imposibil de scos la lumină ori pur şi simplu neputincios. Comentatorii le-au apropiat de antiutopiile deja consacrate din literatura engleză (Minunata lume nouă de Aldous Huxley, 1984 de George Orwell) şi din literatura rusă (Cevengur de Andrei Platonov, Noi de Evgheni Zamiatin), ele apelează la alte registre pentru a denunța oroarea.

... Şi coacerea lor

Deosebirea uriaşă între cei doi autori o dă vastitatea operei şi consacrarea internațională, ca şi longevitatea ori norocul. Toate îl însoțesc pe Ismail Kadare, care a depăşit pragul celor 70 de ani, pe când A.E. Baconski dispare la 52 de ani, lăsând în urmă ca prozator, doar un volum de proză scurtă şi un roman. Ce impact ar fi putut avea Biserica neagră, publicată în 1971, în atmosfera produsă de faimoasele teze din iulie şi ce lectură dublă ar fi provocat se vede şi din analiza întreprinsă de Eugen Negrici în Literatura română sub comunism (Editura Fundației PRO, 2003):
„Insistențele unor editori de bună-credință de a tipări Biserica neagră în țară la sfârşitul anilor ’80 s-au izbit de ipocrizia «groparilor-şefi», care au amânat mereu evenimentul, alertați de prea multe potriviri, iritați de prezența oglinzii care li se punea sub ochi. De altfel, prea mare asemănare a lumii ei fantastice nu numai cu România obsedantului deceniu, ci şi cu grotescul vremurilor ceauşiste transformă lectura cărții într-o vânătoare de similitudini şi într-un exercițiu de identificare şi reperare.” (op. cit., pag. 262)
Mi se pare semnificativ că ambele romane sunt elaborate în 1971 şi 1981, anii de cotitură pentru cele două regimuri politice, de la Bucureşti şi de la Tirana. În România, 1971 este anul sumbru al tezelor din iulie ce amenințau cu un nou realism socialist, osificarea totală a creației artistice sub teroarea ideologiei. În Albania, în decembrie 1981 este asasinat primul-ministru Mehmet Shesu, urmat de un deşănțat cult al personalității, impus de Enver Hodja, dictatorul orb. Ambii scriitori par înzestrați cu darul profeției, dar, în fond, cunosc foarte bine mecanismul şi îi anticipează mişcările.
Formarea celor doi scriitori se petrece în anii stalinismului. A.E. Baconski trece prin faza devotamentului față de comunism, propaganda apasă greu asupra începuturilor poetice, îl propulsează în eşaloanele ierarhiei culturale în chiar obsedantul deceniu, şi, în ciuda unor intervenții publice vizând recuperarea lirismului, nu îşi pierde poziția căştigată. Aşa că în deceniul următor, după mutarea de la Cluj în capitală, scriitorul devine figură importantă a generației sale şi a lumii literare: se dedică traducerii şi eseisticii, realizează o splendidă Panoramă a poeziei universale din prima jumătate a secolului XX, călătoreşte deseori în străinătate, se manifestă ca spirit emancipat.
Deşi romanul Biserica neagră publicat în străinătate şi citit la postul de radio Europa liberă perturbă relațiile cu oficialitățile, nu-l transformă pe scriitor într-un dizident, nici într-un opozant al sistemului totalitar. Dandy şi cosmopolit, scriitorul etala superioritatea datorată ascendențe ilustre, care îi îndreptățea orgoliile. Nu se ştie ce surprize ar fi produs dacă nu dispărea atât de repede, în plină putere creatoare, dacă nu s-ar fi îndreptat spre o ruptură de sistem.
Cât despre Ismail Kadare, se ştie că după ce a absolvit Filologia la Tirana, şi-a continuat studiile la Institutul de literatură Maxim Gorki din Moscova. Se afirmă ca poet, romanele însă îi aduc consacrarea, ele compun un epos al Albaniei din vremuri vechi până în zilele noastre. Probabil că ele au costruit o întreagă mitologie literară, folosită abuziv ca materie primă de către o ideologie naționalistă. Deşi unele scrieri i-au fost interzise, altele au fost agreate de regim, iar Iarna Marii Însingurări elogiază conducătorul.
I se reproşează lui Ismail Kadare faptul că Enver Hodja a fost un admirator al cărților sale şi statutul său privilegiat şi dizidența au ridicat semne de întrebare, chiar şi suspiciuni. Mai ales după ce i s-a decernat International Booker Prize, scriitorii anticomunişti şi criticii au pus în discuție ambiguitatea poziției sale, intrarea în Partidul Comunist, emigrarea târzie în Franța, în 1990, la ani buni după moartea lui Enver Hodja. Pentru discuția declanşată, au relevanță deosebită interviurile acordate unor ziarişti francezi şi mai ales cel realizat în 2005 de Iliriana Baio pentru Europa liberă.

Parabole străvezii

Palatul viselor recurge la convenția romanului istoric: un timp vag, sfârşit de secol XIX sau început de secol XX al unui Imperiu Otoman vlăguit, care nu mai are nici o forță de expansiune şi ajunge să se se apere în cel mai straniu mod cu putință, investigând visele supuşilor din toate provinciile. Puterea supremă pare să o dețină instituția misterioasă în care sunt colectate şi selectate visele, unde interpretarea are ca finalitate alegerea săptămânală a Marelui Vis ce urmează a-i fi prezentat în fiecare vineri sultanului.
Un tânăr dintr-o veche şi puternică familie albaneză a Qiprilliilor, care a dat Imperiului un şir de viziri, este trimis slujbaş la Palatul Viselor, Tabir Saray, şi parcurge treptele unei ierarhii tainice, de la Selecționarea unde alege visele relevante din noianul celor fără semnificație, până la Interpretare, apoi şef peste maeştrii Marelui Vis, şi locțiitorul directorului general care ar urma în viitor să conducă Tabir Saray.
Ce reprezintă Palatul Viselor? Într-un interviu apărut în Cotidianul, Marius Dobrescu, traducătorul scriitorului propune următoarea decriptare: „Palatul Viselor nu poate fi altceva decât Comitetul Central al Partidului Comunist, locul în care se elaborau strategiile guvernării şi în care erau lichidați ideologic adversarii regimului. Locul în care era scrisă istoria secretă a națiunii şi trasat proiectul ei pentru secolul următor. Un loc misterios, accesibil doar inițiaților. O lume realmente mitică, paralelă cu jalnica realitate cotidiană.”
Înclin să văd altceva în Palatul Viselor, nu Comitetul Central, puterea aflată la vedere, ci una ascunsă. Sectoarele Palatului, de la Recepția unde se colectează visele, Selecționarea şi Interpretarea şi până la uriaşele Arhive în care se depozitează, toate schițează imaginea unui gigantic serviciu secret ce adună informațiile care îi dau putere absolută, controlând inconştientul individual şi cel colectiv, ce formează memoria abisală a popoarelor. Într-o asemenea cheie de lectură, mesajul romanului chiar provoacă teroare.
Biserica neagră se deosebeşte radical de antiutopiile ce denunță regimul totalitar, mizând pe o anume poeticitate. Incertitudinea sporeşte de la un capitol la altul: un oraş misterios de la marginea mării din care personajul nu poate evada, Liga Cerşetorilor îl convoacă şi apoi îi dirijează existența, perturbarea totală a unui mod de viață, ritualuri stranii şi orgii nocturne, toate generează o atmosferă tenebroasă. Biserica neagră este centrul puterii ce afişează mizeria şi slăbiciunea.
Şi aici ținta parabolei este răsturnarea pe care un regim totalitar o aduce în ordinea lumii. Se produc un şir de substituții şi inversări: ideologia ia locul credinței, îi preia fervoarea şi îşi justifică fanatismul, cerşetorii acaparează puterea printr-un simulacru grosolan al umilinței, sărăciei şi smereniei, normalitatea vieții diurne este înlocuită de ceremonii şi dezlănțuiri orgiastice nocturne, profanul subminează sacralitatea lumii şi pretinde chiar că îi ia locul.
Ambele romane folosesc un artificiu similar: epica are un ritm lent, acțiunea mai curând se târâie decât curge, există un climax, dar din ele nu răzbat decât ecouri pentru că lupta surdă se dă în culise puterii. Forța cărților o dă atmosfera apăsătoare, tot mai tensionată, dar într-un mod insinuant şi amenințător. Aici se vede intuiția şi subtilitatea autorilor: o asemenea putere nu acționează fățiş, ci doar voalat, nu în plină lumină, ci doar în umbră, se bizuie pe mecanismul de autodistrugere interioară pe care îl declanşează.

Intrusul integrat

Personajele principale ale celor două romane se aseamănă printr-o curioasă ambivalență: aparțin lumii închise din care nici nu pot evada, rămânând resemnați în acelaşi cerc, însă pe jumătate rămân străini. Mark-Alem face parte din influenta familie a Qiprilliilor prin mamă, dar poartă alt nume de familie, multă vreme stă deoparte de agitația bărbaților din neam, cu toții plasați în puncte strategice ale puterii, până când i se decide soarta şi intră în „instituția fantomă”, a cărei influență încercaseră de-a lungul vremii să o micşoreze.
Eroul fără nume din Biserica neagră şi-a petrecut tinerețea în ținuturi depărtate, revenit în „cetatea-cavou” duce o existență anodină, punctată tot mai des şi insistent de întâlniri cu inşi bizari desemnați prin termenii generici: Proprietăreasa, Bătrânul profesor, Generalul. Se schițează treptat o întreagă cohortă de actanți, care iau parte la ritualurile stranii din cimitir şi din Biserica neagră: Paracliserul, Groparii, Fosta Dansatoare. Se strecoară multe aluzii la contribuția tatălui dispărut, la ajutorul şi protecția de care se bucură datorită lui.
Impresia de clan se conturează în linii tot mai groase în Palatul viselor: Vizirul ca stăpân al neamului tranşează deliberările şi ia deciziile importante, se sprijină pe frați şi veri care au şi ei diferite funcții în sistem – guvernatori sau miniştri. Ei ilustrează, în varii ipostaze, pe deținătorii puterii într-un regim totalitar, în continuă stare de alertă, reacționând la cele mai fine semne, acceptând sacrificiul şi făcând planuri pe termen lung pentru a recâştiga pozițiile pierdute.
În Biserica neagră se realizează tot o distribuție cuprinzătoare de roluri, ce deconspiră sensul alegoric, după analiza propusă de Corin Braga: „Parabola instalării comunismului este extrem de străvezie şi, chiar dacă romanul nu este cu cheie (personajele nu trimit la cutare sau cutare figură reală, ci la tipurile umane ale noii societăți: fanaticul, aparatcicul, parvenitul, delatorul, opozantul etc.), el urmăreşte în mare firul istoric al socialismului românesc.”(Dicționar analitic de opere literare româneşti, II, 2007, pag. 87)
Şi Mark-Alem, şi eroul fără nume se trezesc prinşi într-un joc căruia trebuie să-i ghicească regulile, manipulați fără scrupule, dar cu multă atenție şi discreție. Integrarea înseamnă o captivitate fără ieşire, amândoi ajung prizonieri ai sistemului, resemnați să-l slujească şi înțelegând prea bine că va veni momentul când ei înşişi vor fi striviți de mecanismul fără cruțare. Palatul Viselor se încheie cu meditația lui Mark-Alem privind curmalul pe care şi l-ar dori încrustat pe mormânt, cu postura de oficiant fidel pe care şi-o asumă eroul din Biserica neagră.
Amândoi asistă fără să înțeleagă mare lucru la un conflict care se duce la vârful ierarhiei între două grupuri. Sacrificiile se înlănțuie pentru neamul Qiprilliilor: în casa lor rapsozii albanezi sunt ucişi (semn că trezirea spiritului național trebuie sancționată în orice fel de imperiu, din orice secol), Kurt cel liber în gândire este arestat, judecat şi decapitat. Însă pionul principal, adică Mark-Alem înaintează în poziții tot mai înalte, astfel că în viitor, clanul îşi poate lua revanşa.
În finalul romanului Biserica neagră se petrece o confruntare în Liga cerşetorilor între vechea gardă, promovând linia dură, şi cea nouă, reformistă, în care se poate interpreta schimbarea de regim din România de la începutul deceniului şase. Şi dacă ținem seama şi de faptul că protagonistul fără nume are veleități artistice, că Mark-Alem revine deseori la balada ce le slăveşte neamul, stârnind invidia şi mânia sultanilor, se poate întrezări şi interogația privind destinul artistului, cel ce are în el resursele şi tăria de a porni lupta cu sistemul.

Autobiografii opace

Ca antiutopii, ambele romane au o mare originalitate, dată fiind insolitarea propusă, prin recursul la alte convenții decât cele deja vehiculate, având în comun fantasticul cu tentă mitică. Presupun că amândoi scriitorii au fost tentați să valorifice o tradiție definitorie a culturii ce i-a modelat, ce-i conferă un dat inconfundabil. Astfel, Ismail Kadare amplifică dimensiunea visului, parafrazând ostentativ celebrul topos al vieții ca vis, dar după numai trei ani apare la Belgrad Dicționarul khazar de Milorad Pavi, care face din vis realitatea alternativă a istoriei şi misterul permanenței.
Palatul viselor face referiri şi aluzii la alte opere ale lui Ismail Kadare: Cetatea, Podul cu trei arcade, Comisia serbării, Mesagerul tristeții, poate şi la altele. Cu alte cuvinte are o forță de cuprindere sporită, şi atunci în personajul lui Mark-Alem poate se proiectează un curios alter-ego al autorului care şi-a hrănit scrisul la izvoarele istoriei, silit să înțeleagă şi marele mecanism ce exploatează inconştientul unui popor. Romanul ar fi o fină parabolă, dublată de o autobiografie a scriitorului, el însuşi închis prin opțiunea scrisului, în palatul memoriei colective.
Tot astfel, nu este întâmplător că A.E. Baconski recurge la o întreagă recuzită religioasă şi la deturnarea atee împinsă chiar spre demonism şi satanism. Regimul totalitar a avut de înfruntat în România o lume creştină, resimțită ca adversar incomod şi greu de învins, aşa cum o dovedesc puşcăriile pline de preoți în primele decenii de la instaurarea noii puteri. Iar un asemenea adversar putea fi anihilat pe altă cale prin maculare, distrugându-i pe rând simbolurile sacre.
Dintr-un astfel de unghi, Biserica neagră oferă materie substanțială pentru un studiu de caz interdiscipliar ce i-ar lumina resorturi, acum nebănuite. Judecățile critice din ultimii ani sunt severe, privind valoarea artistică intrinsecă: „Nemaiavând, ca alte faimoase reprezentante ale genului, avantajul de a fi împinsă de un vânt profetic transfigurator, cartea a devenit caducă şi, pentru o generație, neinteresantă.” (Eugen Negrici, op. cit., pag. 262). O interpretare pertinentă a romanului ca autobiografie a făcut Corin Braga: „Prin lentila deformantă a ficțiunii, lentilă ce urmăreşte devierea atenției cenzurii (atât cea socială, cât şi, poate, cea interioară), A. E. B. pare a-şi judeca trecutul din perioada stalinistă, pe care îl repudiază în această a doua parte a vieții şi a creației. În protagonist, el reface şi încearcă să conştientizeze mecanismele sufleteşti de dedublare care permit coabitarea neaderenței şi a revoltei cu acceptarea şi compromisul şi care au drept consecință căderea în apatie şi marasm.” (Dicționar analitic, II, pag. 88)
Cele două grile de lectură aplicate romanelor lui Ismail Kadare şi A.E. Baconski ca ficțiune hibridă permit fiecărui cititor să-şi aleagă un anume cod şi, în conformitate cu el să exploateze un anumit filon: roman mitic şi autobiografie, roman pshihologic şi roman politic, confesiune deghizată şi proză de idei rarefiată la maximum. Dar cum va fi citită o asemenea ficțiune de o altă generație? Asemenea întrebări cer, probabil, altă vocație, de profeți literari, nu de critici.

ELISABETA LĂSCONI