Poezie
Andra Rotaru
POEME
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Poduri
azi noapte doar o umbră rece la trei metri depărtare de mine
şi un trunchi de copac împietrit sub poduri. foarte aproape de un mal
unde paşii mi se afundau în răsaduri pline de noroi.
treceam printre crengi, le îndoiam, apoi ele se ridicau din nou
am mers câteva minute singură,
iarba crescuse după ploaie şi dalele umede duceau jos, la mal.
mi-am lăsat trupul împins de vânt, apoi l-am oprit.
corpurile nu se mai vedeau,
frigul se aşaza încet pe ele.
apoi am văzut apa cum se scurgea de pe fața ta. ochii tăi mă împingeau
de partea cealaltă a podului
şi eu asemeni lor. m-ai lăsat să rămân acolo –
sub paşii tăi un scrâşnet în nisip
umbrele de unde am venit. fuga în jurul răsadurilor. la fiecare mişcare
mă afundam şi mai mult. îmi izbeam picioarele să scap de tot noroiul ăsta,
dădeam cu mâna, o lipeam de asfalt. găseam doar urmele paşilor de dinainte
care mă adânceau în mâl. mă agitam
cu fața lipită de asfalt şi tot nu te apropiai.
sub pod umbre întregi, blocuri luminate pe jumătate, felinare rigide.
stropii de apă de pe chipul tău te trăgeau în jos, te lipeau de pământ şi eu
afundată în noroi, voiam să mă laşi acolo, să nu simt nimic.
sub poduri copiii încă se jucau cu bărci de lemn, le scufundau
o furtună pe un ocean. un pod peste un noroi în care suflu noapte de noapte.
fac valuri. mă lipesc de dalele de piatră la trei metri depărtare de tine
până când cei care te-au cunoscut se strâng în casa ta, îți adună lucrurile
te împrăştie cu mâinile lor. au brațele pline de lumânări. şi fără să le aprindă
le dau drumul tot mai mult în pământ
Nici un om acolo
abia ne atingem. suntem ca nişte paşi moi de-a lungul unui culoar care nu se sfârşeşte.
aproape că îşi înfăşoară drumurile în jurul umerilor noştri şi stăm aşa până când nici o căldură
nu mai poate fi simțită. e totul gol, fără zgomot, fără ceilalți. huruitul unei maşini
care transportă noaptea tone întregi de oameni fără somn, un malaxor cu lumini galbene care
acum se mişcă cu încetinitorul pe pereții noştri
în lumina asta obscură am un corp nou, lipit direct pe ochi. nu aud decât cum creşte zi de zi,
cum eu devin mică. aici orice trup este presat până nu îi mai e îngăduit să facă nici un zgomot.
şi de abia atunci aerul pătrunde mai încet. fac nişte hublouri din umbre.
o corabie înaintează pe peretele acesta moale, ca într-o blană
de animal. se aşază pe podea. are ochii mari şi calzi, o blană fără vertebre, în
care ori de câte ori mă afund, cineva tace. tac şi eu. atunci corpul
care creşte pe mine îşi face loc în dreptul ferestrelor. se uită în depărtare, îmi povesteşte că acolo
nu e nimic. după fiecare lună de creştere, iar nimic. îşi întoarce fața spre mine şi face
atâta zgomot încât ştiu că în afară nu a rămas nimic. desenează hublouri pe pielea asta. unde
înăuntru sunt peşti. îi aud cum înoată şi nici o barcă de lemn, şi nici un om acolo.
Până la tine
astăzi e ca şi cum totul se duce uşor din mine
şi peste tine se aşază frunze albe de toamnă.
aproape am uitat cum arată mâna ta, cu nervurile fine
ascunse în pumnii mei acum mult timp.
aş fi vrut ca despărțirea să nu semene cu o noapte
în care mâinile se ridică de multe ori pe deasupra noastră,
până când trupurile astea se opresc,
şi plecarea mea, e plecarea ta.
(totul se duce uşor din mine,
te rog să asculți cum se schimbă toamna.)
corpul tău plutea pe deasupra lacului. îmi aduc aminte de un soare tăios la
ferestre.zgomotul nopții când alergam pe străzi. iarna aceea cu zăpadă
care ni se topea în palme. suflai în ele şi mă apropiam tot mai mult
astăzi a fost prima dimineață fără tine,
cu străzile lungi, de unde oamenii se ridicau, unul câte unul.
au împins noaptea ta şi mai departe.
*
înainte să te întâlnesc, am mers de-a lungul străzilor
care înconjurau de zeci de ori oraşul. am coborât până la capătul lor
şi am aşteptat. totul a venit atunci,
şi noapte de noapte am visat cum mă ridic şi eu
pe deasupra străzilor. peste tot era el. peste tot erai tu. peste tot era iarnă.
şi mai mult nisip
zilele astea încep cu amintirea vacanțelor de altădată:
în fiecare dimineață cineva se aşază pe marginea patului
mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele
dacă am visat cum mă acoperă nisipurile.
şmirosul tău de brad se răspândeşte în camera mea.ț
(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,
pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)
te întreb dacă sub mare ai văzut vreodată munții.
dacă îi poți face să dispară, apoi să apară din nou
o să-ți aduc ceva dintr-o țară străină, să semene cu tine.
un copil cu păr auriu, pe care l-am crescut aici, în mare.
vrăjile pe care le facem seamănă cu diminețile noastre.
ne trezim trupurile odată cu peştii, ni le afundăm sub dune de nisip.
ne izbesc de malurile țărmurilor
şi plutesc grotesc. uneori aşteptăm ore întregi să reapară
(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,
pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)
*
de atunci, unghiile nu îmi mai cresc. le acopăr cu mâinile altora,
apoi mă îndepărtez. oamenii se aşază lângă mine
şi vor să prindem diminețile împreună
fără să ştie că niciodată nu îmi iau rămas-bun.
(sunt ca un vapor de lemn în care port doar morții)
Fără sfârşit
pentru că noaptea aud vocea celorlalți
cum îți spun să fii nepăsător, să nu mă chemi la tine,
pentru că în fiecare oraş
chemările trec repede
şi nu te pot opri,
mă trezesc. sunt singură. afară de abia se face lumină
şi vocea ta desprinsă din vocea lor iradiază. ca un corp
pe care-l găseşti dimineața căzut undeva,
şi toate abandonurile de dinainte nu au contat.
mă întrebi ce am vrut să spun. “după fiecare întâlnire
rămâne şi mai mult nespus, ca o casă pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii, în aer.”,
apoi trebuie să plec.
şi chiar dacă te opreşti lângă mine, ca să mă înveți
că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,
nu înaintez.(ar fi zgomotul vocii tale care ar sfârşi
fiecare dimineață. ar umbla prin camerele
care nu au cunoscut decât puțin): ai spus că ne vom întâlni
într-a 99-a noapte, când sufletele Sf. Bartolomeu mă vor lua
într-o plimbare. ca pe un copil din filmele de la început.
că îmi vor arăta o casă nouă, de unde lucrurile au fost strânse
şi duse la lac. să plece toate. de parcă povestind despre tine
copilăria mea va înflori într-o baltă de sânge
şi bucuria ta va pune capăt fiecărui sfârşit
*
îmi scrijeleşti cu unghia de-a lungul pielii
şi venele mele moi îți poartă însemnele.
zici “ca să nu uităm că nefericirea doare”,
apoi râzi. două curcubee se îmbrățişază nu departe de noi.
al meu în stânga, al tău în dreapta. din când în când
un albastru peste tot cimitirul
în mâna ta, pumnul meu stă strâns. e aproape noapte
şi desenez forma degetelor mele scurgându-se
în apele tale. “ascultă-te, ziua de azi e mai bună,
ieri, doar prea mult gol”. pe podea, picioarele nu se ating
corpurile nu se ating, ochii sunt presați mereu sub pielea rece.
“poți să-mi îngheți privirea sau poți să o rogi să dispară.”
(pot să o alung. când eram mică
aveam o clepsidră cu nisip. marginile sparte
tăiau din degetele mele. tot nisipul ei se ridică acum
odată cu mine.)
azi noapte doar o umbră rece la trei metri depărtare de mine
şi un trunchi de copac împietrit sub poduri. foarte aproape de un mal
unde paşii mi se afundau în răsaduri pline de noroi.
treceam printre crengi, le îndoiam, apoi ele se ridicau din nou
am mers câteva minute singură,
iarba crescuse după ploaie şi dalele umede duceau jos, la mal.
mi-am lăsat trupul împins de vânt, apoi l-am oprit.
corpurile nu se mai vedeau,
frigul se aşaza încet pe ele.
apoi am văzut apa cum se scurgea de pe fața ta. ochii tăi mă împingeau
de partea cealaltă a podului
şi eu asemeni lor. m-ai lăsat să rămân acolo –
sub paşii tăi un scrâşnet în nisip
umbrele de unde am venit. fuga în jurul răsadurilor. la fiecare mişcare
mă afundam şi mai mult. îmi izbeam picioarele să scap de tot noroiul ăsta,
dădeam cu mâna, o lipeam de asfalt. găseam doar urmele paşilor de dinainte
care mă adânceau în mâl. mă agitam
cu fața lipită de asfalt şi tot nu te apropiai.
sub pod umbre întregi, blocuri luminate pe jumătate, felinare rigide.
stropii de apă de pe chipul tău te trăgeau în jos, te lipeau de pământ şi eu
afundată în noroi, voiam să mă laşi acolo, să nu simt nimic.
sub poduri copiii încă se jucau cu bărci de lemn, le scufundau
o furtună pe un ocean. un pod peste un noroi în care suflu noapte de noapte.
fac valuri. mă lipesc de dalele de piatră la trei metri depărtare de tine
până când cei care te-au cunoscut se strâng în casa ta, îți adună lucrurile
te împrăştie cu mâinile lor. au brațele pline de lumânări. şi fără să le aprindă
le dau drumul tot mai mult în pământ
Nici un om acolo
abia ne atingem. suntem ca nişte paşi moi de-a lungul unui culoar care nu se sfârşeşte.
aproape că îşi înfăşoară drumurile în jurul umerilor noştri şi stăm aşa până când nici o căldură
nu mai poate fi simțită. e totul gol, fără zgomot, fără ceilalți. huruitul unei maşini
care transportă noaptea tone întregi de oameni fără somn, un malaxor cu lumini galbene care
acum se mişcă cu încetinitorul pe pereții noştri
în lumina asta obscură am un corp nou, lipit direct pe ochi. nu aud decât cum creşte zi de zi,
cum eu devin mică. aici orice trup este presat până nu îi mai e îngăduit să facă nici un zgomot.
şi de abia atunci aerul pătrunde mai încet. fac nişte hublouri din umbre.
o corabie înaintează pe peretele acesta moale, ca într-o blană
de animal. se aşază pe podea. are ochii mari şi calzi, o blană fără vertebre, în
care ori de câte ori mă afund, cineva tace. tac şi eu. atunci corpul
care creşte pe mine îşi face loc în dreptul ferestrelor. se uită în depărtare, îmi povesteşte că acolo
nu e nimic. după fiecare lună de creştere, iar nimic. îşi întoarce fața spre mine şi face
atâta zgomot încât ştiu că în afară nu a rămas nimic. desenează hublouri pe pielea asta. unde
înăuntru sunt peşti. îi aud cum înoată şi nici o barcă de lemn, şi nici un om acolo.
Până la tine
astăzi e ca şi cum totul se duce uşor din mine
şi peste tine se aşază frunze albe de toamnă.
aproape am uitat cum arată mâna ta, cu nervurile fine
ascunse în pumnii mei acum mult timp.
aş fi vrut ca despărțirea să nu semene cu o noapte
în care mâinile se ridică de multe ori pe deasupra noastră,
până când trupurile astea se opresc,
şi plecarea mea, e plecarea ta.
(totul se duce uşor din mine,
te rog să asculți cum se schimbă toamna.)
corpul tău plutea pe deasupra lacului. îmi aduc aminte de un soare tăios la
ferestre.zgomotul nopții când alergam pe străzi. iarna aceea cu zăpadă
care ni se topea în palme. suflai în ele şi mă apropiam tot mai mult
astăzi a fost prima dimineață fără tine,
cu străzile lungi, de unde oamenii se ridicau, unul câte unul.
au împins noaptea ta şi mai departe.
*
înainte să te întâlnesc, am mers de-a lungul străzilor
care înconjurau de zeci de ori oraşul. am coborât până la capătul lor
şi am aşteptat. totul a venit atunci,
şi noapte de noapte am visat cum mă ridic şi eu
pe deasupra străzilor. peste tot era el. peste tot erai tu. peste tot era iarnă.
şi mai mult nisip
zilele astea încep cu amintirea vacanțelor de altădată:
în fiecare dimineață cineva se aşază pe marginea patului
mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele
dacă am visat cum mă acoperă nisipurile.
şmirosul tău de brad se răspândeşte în camera mea.ț
(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,
pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)
te întreb dacă sub mare ai văzut vreodată munții.
dacă îi poți face să dispară, apoi să apară din nou
o să-ți aduc ceva dintr-o țară străină, să semene cu tine.
un copil cu păr auriu, pe care l-am crescut aici, în mare.
vrăjile pe care le facem seamănă cu diminețile noastre.
ne trezim trupurile odată cu peştii, ni le afundăm sub dune de nisip.
ne izbesc de malurile țărmurilor
şi plutesc grotesc. uneori aşteptăm ore întregi să reapară
(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,
pluteşte într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)
*
de atunci, unghiile nu îmi mai cresc. le acopăr cu mâinile altora,
apoi mă îndepărtez. oamenii se aşază lângă mine
şi vor să prindem diminețile împreună
fără să ştie că niciodată nu îmi iau rămas-bun.
(sunt ca un vapor de lemn în care port doar morții)
Fără sfârşit
pentru că noaptea aud vocea celorlalți
cum îți spun să fii nepăsător, să nu mă chemi la tine,
pentru că în fiecare oraş
chemările trec repede
şi nu te pot opri,
mă trezesc. sunt singură. afară de abia se face lumină
şi vocea ta desprinsă din vocea lor iradiază. ca un corp
pe care-l găseşti dimineața căzut undeva,
şi toate abandonurile de dinainte nu au contat.
mă întrebi ce am vrut să spun. “după fiecare întâlnire
rămâne şi mai mult nespus, ca o casă pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii, în aer.”,
apoi trebuie să plec.
şi chiar dacă te opreşti lângă mine, ca să mă înveți
că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,
nu înaintez.(ar fi zgomotul vocii tale care ar sfârşi
fiecare dimineață. ar umbla prin camerele
care nu au cunoscut decât puțin): ai spus că ne vom întâlni
într-a 99-a noapte, când sufletele Sf. Bartolomeu mă vor lua
într-o plimbare. ca pe un copil din filmele de la început.
că îmi vor arăta o casă nouă, de unde lucrurile au fost strânse
şi duse la lac. să plece toate. de parcă povestind despre tine
copilăria mea va înflori într-o baltă de sânge
şi bucuria ta va pune capăt fiecărui sfârşit
*
îmi scrijeleşti cu unghia de-a lungul pielii
şi venele mele moi îți poartă însemnele.
zici “ca să nu uităm că nefericirea doare”,
apoi râzi. două curcubee se îmbrățişază nu departe de noi.
al meu în stânga, al tău în dreapta. din când în când
un albastru peste tot cimitirul
în mâna ta, pumnul meu stă strâns. e aproape noapte
şi desenez forma degetelor mele scurgându-se
în apele tale. “ascultă-te, ziua de azi e mai bună,
ieri, doar prea mult gol”. pe podea, picioarele nu se ating
corpurile nu se ating, ochii sunt presați mereu sub pielea rece.
“poți să-mi îngheți privirea sau poți să o rogi să dispară.”
(pot să o alung. când eram mică
aveam o clepsidră cu nisip. marginile sparte
tăiau din degetele mele. tot nisipul ei se ridică acum
odată cu mine.)