CÎT DE "MULTIMEDIA" POATE DEVENI LITERATURA?

Cîteva precizări preliminare.
În primul rînd, aceea că apetiturile recente, de „epocă informațională”, ca să-i zicem aşa, pentru alternativele literare „multimedia”, cu alte „suporturi” decît hîrtia ş.a.m.d. nu sînt decît versiuni actualizate şi „retehnologizate” ale unor experimente cu vechime considerabilă. Ca să nu ne ducem în urmă pînă în vremuri antice, de dinaintea autonomizării artelor, pe cînd toate formele culturale interferau, merită să ne reamintim măcar explorările foarte energice ale modernității în materie, de la „instrumentalismele” şi „ideogramele” de sfîrşit de secol XIX şi început de XX şi pînă la experimentele multiartistice dezlănțuite ale avangardelor istorice şi ale tuturor neo- şi trans-avangardelor de pînă mai an, inclusiv postmodernismele care n-au aşteptat apariția video-casetofoanelor şi a mini-camerelor digitale, a computerelor personale şi a Internetului.
A doua precizare prealabilă: „interdisciplinarismele” artistice s-au dovedit mai fertile în alte zone decît literatura. Teatrul şi filmul au putut „dramatiza” şi „ecraniza” orice, articulînd pe scenă sau pe ecran ansambluri şi mai sincretice decît fuseseră cele două domenii de la începuturile lor, din vremurile folclorice, respectiv de pe vremea fraților Lumière. La rîndul lor, artele vizuale s-au extins spre formele de scenarizare şi interpretare actoricească proliferate în ultimele decenii, de cînd cu voga happening-urilor şi a performance-urilor.
Precizarea a treia: cum ne-au învățat mai-vechile căutări din domeniu, extensiile extra-textuale ale literaturii, în special ale poeziei, sînt interesante şi pot juca roluri de fermenți experimentali, contribuind la permanenta redefinire a conceptelor culturale şi a mentalităților creative în genere, dar, în ultimă instanță, nu schimbă statutul esențialmente – ca să nu zic exclusiv – textual al „artei scrisului”. Autorii produc ansambluri de cuvinte pe care publicul le receptează ca atare, fără imagini însoțitoare, ca „semnificanți” fără „semnificați” ataşați, cititorilor rămînîndu-le sarcina – şi plăcerea sau chinul – de a-şi închipui totul, de a „vedea cu ochii minții”, de a-şi crea propriile reprezentări. Artele imaginilor statice sau în mişcare, „spectaculare”, nu lasă atîta loc de interpretare a mesajului lor textual, narativ, mizînd pe alte dimensiuni, pe alte tipuri de impact estetic. Mai brutal spus, experimentalismele literare „multimedia” de astăzi nu „revoluționează” nimic şi nu vor trage literatura spre altceva decît a fost, este şi va fi: o extraordinară „artă a cuvintelor”.
În fine, aş exprima sentimentul că în multe cazuri de exprimare multiartistică se poate sesiza ceea ce aş numi „literaturitate sau poeticitate inclusă”…

Acestea fiind zise, istoria artistică românească a ultimelor decenii, de la ieşirea din proletcultism, către mijlocul anilor 1960, încoace poate înregistra o serie de experimente „interdisciplinare” cu componente literare, de obicei cu baze în celelalte branşe creative. O parte dintre formațiile primelor „valuri” ale muzicii pop autohtone, de la Phoenix la Sfinx, au mizat pe montări de scenă „multimediale”, atît cît permitea tehnica momentului, pe texte uneori propriu-zis literare, de la versuri medievale şi pînă la experimentul proto-postmodern Foarță-Ujică din Cantofabule, recuperat ca poezie în volumul de Texte pentru Phoenix din 1976. Un foarte interesant ciclu de emisiuni ale TVR 2 şi TVR Cultural, realizate de Doru Ionescu, au recuperat în ultimii ani imagini cu formațiile în cauză păstrate în arhiva televiziunii publice: naive, stîngace, nu în ultimul rînd din cauza austerității impuse de regimul comunist, care nu accepta nici o formă de „dezmăț” pe micile ecrane; dar nu fără tentative de mixaje şi montaje vizual-novatoare. Tot dinspre muzica alternativă a tinerilor au venit experiențele unor solitari de la începuturile aşa-zisului „folk” local. Cele mai interesante – ale lui Mircea Florian, interpret la mai multe instrumente (chitară, fluiere etc.) şi compozitor pe texte proprii, uneori anturat de amici consonanți, sub nume de grup precum Ceata melopoică sau Florian din Transilvania; autor şi al cîtorva instalații multiartistice înainte de emigrarea în Germania, după care, fireşte că nu întîmplător, a evoluat către profilul de creator multimedia cu dimensiuni muzicale şi vizuale şi cu infrastructură electronică şi digitală, producător de ansambluri sonore şi ambientale. Alte exemple din acea perioadă de pionierat experimental pre-postmodern: straniul Dorin Liviu Zaharia, pornit cu formația Olympic ’64 şi rămas în anii ’70-’80, pînă la dispariția prematură din 1987, la 43 de ani, un solitar, compozitor şi interpret al unei muzici de o neliniştitoare stranietate, interpretată de el însuşi cu voce acută, fără acompaniamente instrumentale, pentru coloanele sonore ale cîtorva dintre filmele de vîrf din epocă; sau nonconformistul, nealiniatul Nicu Vladimir (1950-1995), pictor şi „folkist” experimental. Puținii artişti autentici ai genului nu i-au putut împiedica absorbția rapidă în kitsch-ul melodios, liricoid şi adeseori patriotard promovat în propagandistul Cenaclu Flacăra.
Dinspre zona artelor vizuale au pornit în anii ’60-’70-’80 mai multe proiecte „interdisciplinare” extraordinare, între care expozițiile sau acțiunile Scrierea, Spațiul-oglindă, pARTy sau Mail-Art, cu lucrări multiartistice şi cu participarea şi a unor scriitori, arhitecți ş.a.m.d. S-au făcut şi experimente „picto-poetice”, iar valurile tinere din anii ’80 au impus happening-ul şi performance-ul ca forme eclectice de expresie, la Bucureşti, Cluj, Sfîntu Gheorghe şi în alte locuri, în rețeaua aşa-numitelor „Ateliere 35” sau în alte spații, acreditate sau „underground”.
Dinspre teatru – experimente multiple cu dimensiuni vizuale, literare, muzicale, coregrafice. Doar un exemplu: spectacolele Nocturne de la Teatrul Țăndărică, inițiate de dansatoarea „nealiniată” Miriam Răducanu, secondată de Gigi Căciuleanu şi alții.
Dinspre film sînt citabile puținele titluri experimentale care au reuşit să treacă de barierele cenzurii comuniste, mult mai stricte într-un domeniu cu public mai larg: de pildă Nunta de piatră şi Duhul aurului ale tandemului Dan Pița-Mircea Veroiu, cu muzica lui Dorin Liviu Zaharia. Sau peliculele scurte, foarte nonconformiste, adeseori „poetice”, ale aceloraşi şi ale multor altora din studenție, producții IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică), păstrate în Arhiva Națională de Filme şi proiectate de-a lungul anilor, din cînd în cînd, în cicluri speciale la Cinematecă. Sau propunerile Kinema Ikon de la Arad (inițial Atelier 16), cineclub cu program novator, de cercetare a limbajului vizual, cu contribuții ale multor artişti tineri cu background-uri diverse, inclusiv literare sau plastice, autori de experimente definite nu rareori drept „poeme cinematografice”.
Bilanțuri bogate pentru toate branşele creative pot fi găsite în solidul album-catalog al expoziției Experiment în arta românească după 1960/Experiment in Romanian Art since 1960 (Centrul Soros pentru Artă Contemporană, 1997).

Dintre reluările cele mai recente ale acestor căutări, acum cu tehnici video sau digitale, cu prelucrări computerizate ş.a.m.d., am remarcat ciclul de Video-poeme ale tinerei regizoare Eva Pervolovici (clip-uri proiectate în mai multe spații, în 2007, şi strînse într-un volum-CD), încercările lui Răzvan Țupa de asociere a poemelor proprii cu filmări video improvizate sau înregistrările lui Bogdan Ghiu de performare cu înregistrări audio prealabile şi cu proiecții de versuri scrise. „Performer”-ul Chris Tănăsescu îşi recită spectaculos textele, cu multă improvizație vocal-gestuală, făcînd succes în țară şi în străinătate cu trupa Margento, în care îi stau alături parteneri din alte arte (muzică, pictură). Ştiu – fireşte! – şi tentativele S.P. de happening-uri poetice, poetico-teatrale, la festivalurile de poezie de la Sighişoara şi de la Struga (Macedonia), oarecum în tradiția americană a performance-urilor practicate începînd din deceniile 6-7 ale secolului trecut de aşa-numita “generație beat”, de David Antin, de mulți alții. Există şi poeți europeni, dar şi de pe alte continente, mai ales africani, care “performează” în public, preluînd pattern-uri culturale din spațiile lor de proveniență, muzici sau doar ritmuri, dansuri complementare ş.a.m.d. Alții, dincolo de notele “etno-artistice”, explorează în timpul recitărilor de versuri resursele de expresivitate gestuală sau fonatoare ale propriilor corpuri, precum belgienii flamanzi Jan Mysjkin şi Philip Meersman, care au putut fi văzuți şi în România (primul e un prieten al poeziei noastre, din care traduce în neerlandeză; al doilea a participat la ediția 2009 a Festivalului de literatură de la Neptun).
S-a pornit şi valul combinațiilor vizualo-textualo-multiartistice pe suport electronic, pe CD-uri sau pe site-uri de Internet. De cîțiva ani, de la preluarea managerială de către Polirom, Editura Cartea Românească vinde volumele de versuri cu înregistrări audio ataşate. Proiectul unei versiuni „multimedia” a romanului-colectiv Rubik (Polirom, 2008) s-a restrîns la cîteva seturi de clip-uri video însoțitoare ale textului, stocate pe CD-ul însoțitor, dar autorii au făcut şi alte filmări video complementare, proiectate la lansările cărții, la tîrguri de carte şi în cluburi.
În fine – tehnologiile actuale, electronice, computerizate, digitalizate ş.a.m.d., permit oricui orice. Domeniul fotografiei „de artă” şi chiar al diverselor categorii cinematografice, mai ales a celor „nonfiction”, se confruntă dramatic cu inflația amatorismului high tech. Cîmp liber şi larg deschis – aşadar – oricărei idei, oricărui impuls creativ, oricărei trăsnăi! Norocul literaturii e tocmai natura sa pur textuală, care-i dă o totală independență de aparate şi de orice progres instrumental. Experimente
s-au făcut şi se vor mai face, lecturile publice vor căuta noi şi noi soluții „spectaculare”, literatorii se vor strădui să se „promoveze” pe toate „suporturile”, furnizînd năstruşnicii de toate soiurile, potențial-interesante toate, fertile unele, dar cu o limită de netrecut: nu vor putea deturna statutul puternic al literaturii, extraordinara „artă a cuvintelor”…