Memorii. Amintiri
Dumitru Tepeneag
LITERATURA ROMÂNĂ ÎN SCRISORI
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
DUPĂ DOUĂZECI DE ANI…
Cu o întârziere de douăzeci de ani am reuşit să-mi public în România Zadarnică e arta fugii, romanul scris între 1969 şi 1971 şi deja tradus şi publicat în Franța în 1973.
Nu ştiu la ce mă aşteptam…. çn orice caz nu să fie comparat cu Țiganiada. Poate că eram prea modest şi prea ambițios în acelaşi timp : Budai Deleanu e un reper important în literatura română, dar a rămas închis în țarcul gloriei naționale.
Scrisorile schimbate cu criticul literar Nicolae Bîrna, încă destul de tânăr pe vremea aceea, nu au nevoie de alte comentarii.
Stimate d-le Nicolae Bîrna,
21 oct. 1991
Vă mulțumesc pentru articolul publicat în Literatorul despre Zadarnică e arta fugii. Mi-a plăcut că nu şovăiți să ridicați probleme care depăşesc lectura critică propriu-zisă, probleme legate de tragedia politică a noastră a tuturor şi în care « cazul » meu poate apărea – după cum sugerați şi d-stră foarte bine – tragic şi comic în acelaşi timp. O tragi-comedie, o « țiganiadă » !... çncurcătura criticului care nu ştie dacă nu cumva nu trebuie să se transforme în istoric literar în fața cărților mele duce la un soi de umor obiectiv. Pentru mine însă acest umor devine din ce în ce mai negru şi se preface într-un sentiment tragic, tocmai pentru că e vorba de o literatură care se adresa mai mult scriitorilor celorlalți decât publicului obişnuit. Eliminarea mea din literatura română, ostracizarea de care vorbiți mă pune într-o situație insuportabilă. Puterea politică a reuşit un veritabil asasinat literar. Dar a şi fost ajutată de o anumită nepăsare (nu găsesc cuvântul cel mai convenabil) a scriitorilor români care n-au făcut nici cel mai mic efort ca să împiedice ignorarea, uitarea care se aşterneau peste mine. Lucrurile sînt însă şi mai complicate, şi iată de ce. Inainte de-a scrie acest roman (început la Sinaia, în 1969), am scris şi publicat zeci de nuvele, multe din ele adunate în cele trei volume apărute în țară : Exerciții, 1966 ; Frig, 1967 ; Aşteptare, 1972. Era, să zicem, faza mea « pur onirică », deşi deja elemente de scriitură (mai ales în ultimele nuvele) anunțau romanul. Pe vremea aceea, cenzura estetică era, în România, destul de severă. Abia mai tîrziu a înțeles « partidul » că e mai bine să lase să se creeze o literatură formalistă decît să încurajeze în continuare realismul care ar fi dus la o literatură de protest. çn anii 60, deşi realismul-socialist era deja abolit ca teorie literară, el încă mai funcționa în capetele cenzorilor. Spun asta ca să înțelegeți de ce lupta cu cenzura era atît de crîncenă şi pe plan estetic, căpătând chiar aspecte politice. In 1972, când m-am întors de la Paris, am predat romanul la Cartea Românească unde lucram ca redactor. Cu toată bunăvoința lui Marin Preda şi a colegilor mei de redacție, Cenzura n-a acceptat publicarea pentru rațiuni pur estetice : « artă decadentă », nepotrivită cu « publicul nostru », etc. Cînd situația a început să se amelioreze pe plan estetic (şi s-a agravat pe plan politic !), deja nu mai era cetățean român (mi s-a retras cetățenia în 1975) şi nici măcar numele meu nu putea fi pronunțat sau, mai precis, imprimat. Totuşi « publicul cititor » avea (ori putea avea) cunoştință de romanul meu din care, încă în 1970, a apărut un lung fragment în Luceafărul. Şi publicul şi ceilalți scriitori, mai ales cei tineri, mai ales viitorii scriitori care se vor manifesta şi vor debuta câțiva ani mai tîrziu. Citirea nuvelelor şi a fragmentului de roman ar fi putut, pe de altă parte, să stîrnească măcar curiozitatea unora care, în măsura în care cunoşteau limba franceză, aveau la dispoziție cărțile mele traduse în franceză. Iată de ce zic că e mai complicat decît pare la prima vedere. Şi poate că nu e tocmai corectă (deşi mă flatează !) comparația cu Țiganiada. Literatura mea n-a rămas în manuscris, am publicat mai întîi în țară, apoi la Paris, iar unele din aceste cărți au circulat. Dacă n-au circulat de vină e lenea – ori cum să-i zic ? – colegilor mei, mai ales cei tineri care în anii ‘80 începuseră să scrie cam cum scriam eu la sfârşitul anilor ’60.
Aşa că nu ştiu dacă se poate afirma că n-au fost « efecte intertextuale ». Oricum, istoricul literar n-are de ce să investigheze, ca un detectiv, dacă Nedelciu sau altul m-au citit (şi în care moment). Aşa cum eu trebuie să accept că înaintea mea, chiar şi numai cu câțiva ani, calea « noului roman » a fost deschisă de scriitorii francezi, la fel şi scriitorii români trebuie să-mi suporte anterioritatea. Intertextualitatea e în primul rînd omologabilă în cadrul literaturii naționale. Dacă n-am raționa aşa, Eminescu ar trebui socotit un « romantic întîrziat », la el nici măcar teoria sincronismului n-ar putea fi aplicată. Bineînțeles, s-ar putea ca literatura mea să fie lipsită de valoare şi deci anterioară sau nu să nu rețină atenția criticului sau istoricului literar. Dar asta e o altă problemă !
Mi-ar face plăcere să stau de vorbă cu d-stră, sînt chiar curios de cum vedeți d-stră toate cele pomenite mai sus. Dacă aveți ocazia să faceți o călătorie la Paris, nu ezitați să-mi dați un telefon ( 42.36.32.87)
Cu toată stima,
Dumitru Țepeneag
Stimate d-le Dumitru Țepeneag,
9 decembrie 1991
çncep prin a vă solicita, cu pocăință ruşinată, iertăciunea pentru faptul că aceste rânduri vă parvin după un răgaz cu mult mai lung decât cel pe care l-ar fi îngăduit, oricât de elastic interpretate, regulile fireşti ale bunei cuviințe. Singura circumstanță atenuantă pe care-o pot invoca este că întârzierea se explică prin faptul că scrisoarea dumneavoastră cerea un răspuns bine cumpănit.
Comparația cu destinul Țiganiadei îmi apare cumva şi mie, acum, « à la reflexion », cam hazardată ; a fost, poate, şi un « truc », o piruetă, o « găselniță » menită să dea o expresie colorată, pregnantă unei constatări făcute în toată onestitatea. Totuşi, în esență, ea nu era cu totul neadecvată. Imaginea mi-a fost inspirată de entuziasmul care m-a cuprins față cu valoarea absolută a cărții, entuziasm pe care l-am temperat poate peste măsură în articol, aplicându-i o surdină zdravănă (asta – dintr-o idiosincrazie față de comentariile critice deşănțat elogioase care au fost, o vreme, o « boală » a publicisticii noastre literare, neutralizând diferențele într-o admirație generalizată, față de care rarele derogări aveau cel mai adesea întemeieri extraliterare, de « politichie »…)
Recunosc că am ignorat (lucru care mi-e imputabil numai şi numai mie, fireşte) o seamă de date ale destinului concret al cărții (publicarea fragmentelor în « Luceafărul », tergiversarea tipăririi ce apăruse, pentru o clipă, ca posibilă ; data exactă a radierii dv. din evidențele oficiale ale cetățenilor români) şi o credeam pur şi simplu scrisă înainte de plecarea dv. şi ținută, cum se spune, « în sertar », şi, de aici, entuziasmul euforizant care m-a cuprins văzând-o apărând, strălucitoare si magnifică, « armée de pied en cap », precum Athena din fruntea lui Zeus
Problema « tabu »-urilor editoriale, aşa cum mi-o înfățişează succint, scrisoarea dv., e foarte interesantă. Prezentarea pe care o schițați nu aduce informații cu totul noi, dar sistematizează şi limpezeşte un tablou pe care, de fapt, îl bănuiam. Ținută până atunci strânsă în chingile sistemului cultural-administrativ pur stalinist şi « proletcultist », literatura, prin anii ‘60, năzuia, natural, să se emancipeze printr-o dublă deschidere, corespunzătoare (recurg la o dihotomie pe drept contestată ca simplistă, totuşi operațională într-un prim nivel de finețe a analizei), respectiv (horribile dictu !) «conținutului» (realităților evocate) şi strategiilor scripturale, lucrului asupra textului, « formei » ( înțelegând prin aceasta nu convenționala « ornare » didacticistă, ci căutările artistice de fond, travaliul creator asupra adecvării limbajului artistic la propriile-i evoluții şi, în determinările-i specifice, la real). çn treacăt fie spus, în practică, cele două năzuințe spre deschidere coexistau şi se imbricau pe la diverşi autori, dar asta e o altă poveste. Fapt este că, pe la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, printr-o simulată « despărțire de trecut » ( de perioada ’50, « dejistă », rusească, străină, stalinistă…), au fost tolerate dacă nu încurajate opere de demascare a grozăviilor perioadei
(conjuctural şi demagogic, în fond) repudiate de oficialitate.Asta a dus la decomprimarea relativă a unei presiuni virtuale exercitate de un fond tematic până atunci interzis ( şi atent ținut sub obroc, în continuare, în alte țări pe atunci « socialiste » unde, după decomprimarea la fel de relativă a ceva mai vechii « destalinizări » – care făcuse posibilă apariția unei opere de-ale lui Soljenițân, de pildă… –, totuşi nu permitea explorarea prea atentă a unui trecut față de care regimurile « en place » nu-şi afirmau vreo discontinuitate majoră, în timp ce la noi se încerca acreditarea unei astfel de discontinuități). Fireşte, fenomenul nu trebuie privit în chip simplist, n-a fost vorba de o docilă ilustrare ocult orchestrată a unei « teme date » : scriitorii au « ilustrat » tema – atunci când au făcut-o – în varii formule, conform determinărilor lor personale, mulți dintre ei acordând o grijă aparte şi căutărilor pe tărâmul tehnicilor narative şi a modernității artistice. Nu e mai puțin adevărat că se ajunsese la un moment dat la un fel de « modă », la un conformism întru neconformismul conjunctural tolerat şi astfel temele obsedantului deceniu au prilejuit, alături de capodopere sau de cărți absolut remarcabile, şi maculatură « de serviciu ». La fel de adevărat este şi, după cum sagace o relevați, că toleranța tematică s-a însoțit, într-un prim timp ( mai ales în privința prozei, în poezie, pozițiile cucerite rapid de campionii înnoirii sau, mă rog, ai redobândirii statutului firesc au fost mai avansate şi greu expugnabile…) cu o persistență a cenzurii estetice. çmi amintesc foarte bine – sînt născut în 1950, deci pe atunci eram tânăr, dar nu într-atât încât să nu pot urmări « pulsul » – de obstrucția, de dificultățile puse în calea unor experiențe literare considerate pernicioase de către factorii « de îndrumare », îmi amintesc de ostilitatea oficială la adresa mişcării literare a onirismului – îmi amintesc foarte bine şi de cărțile dumneavoastră pe care le-am citit la momentul apariției şi care n-au rămas necunoscute generației mele, nu ştiu însă dacă şi generațiilor imediat următoare, care au « făcut ochi » după « şurubul » de inspirație maoistă din 1971 –, de anatemizarea primelor scrieri ale lui N. Breban, de « scandalul » iscat de premierea de către Uniunea Scriitorilor a Absenților lui A. Buzura etc.
Ce-i drept, cu vremea, pe măsura, pe de-o parte, a « dezumflării » temporarei « deschideri » ideologice (odată cu durificarea dictaturii, în noua ei formulă, « națională », evocarea realităților din anii ’50 devenea periculoasă, fiindcă prea semăna cu noile realități ale momentului) şi, pe de altă parte, a istovirii fireşti a unei tematici inițial fertilizantă în sine, s-a produs o răsturnare a caracterului cenzurii, care a căpătat o preponderență tematică, iar nu estetică. S-a intuit, probabil, la posturile de comandă din culise, că modernitatea procedeelor, având o slabă adresabilitate față de majoritatea populației, era mai uşor de dezamorsat ca factor cu impact incendiar pe plan social, fiind lesne marginalizabilă prin confinarea ei abilă la ghetto-ul scriitorilor înşişi, al criticilor şi al altor intelectuali cu preocupări conexe ; prima urgență devenea pentru cenzură prevenirea « şopârlelor » şi a « strîmbelor » vizând direct sistemul social-politic. Că lucrurile nu au stat la urma urmei chiar aşa, că granițe stricte între « formă » şi « fond », între conținut şi formă nu se pot trasa, că revoluționaritatea în artă are, totuşi, oricât ar fi el de slab în perspectivă imediată, un rol subversiv la adresa structurilor conservatoare, e altceva. Fapt este că, după cum remarcați, în anii ’80 s-au putut afirma – aproape nestingherit, la urma urmei, prin conjugarea fericită a unor factori diverşi – « textualiştii » şi cei înrudiți cu ei. Aici intervin însă nişte determinări ținând de cronologie. Faptul că reprezentanții noii proze, cea a anilor ’80, aparțin generației subsemnatului sau sunt mai tineri, de regulă cu cinci sau zece ani, i-a împiedicat să trăiască pe viu, ca scriitori în devenire, frământările sfârşitului anilor ’60. Ei vor fi putut fără îndoială – şi sînt sigur că au făcut-o : mulți dintre ei sunt oameni de carte, cărturari, procedând cum glumea odată, mi se pare, C. Regman, « cărtărăreşte » – reconstitui pulsul acelei epoci prin documentare, dar imaginea lor despre proza imediat anterioară – cea față de care se demarcau, față de care erau novatori, « revoluționari » – era totuşi alta. De aceea mi s-a părut judicios să afirm că non-editarea romanului dv. «la timpul său» nu i-a împuținat cu nimic valoarea, dar l-a văduvit de acel – fără îndoială intens, de-ar fi fost ! – « rayonnement » intertextual la care, ca să zicem aşa, avea în mod legitim dreptul. Şi faptul este o tragedie în sine, e o tristă victorie a cenzurii, o descompletare păgubitoare a unei « serii » potențial mai bogate a literaturii ultimelor decenii. Nepublicarea unei cărți nesemnificative nu e o dramă (ba, de multe ori, e o binefacere), dar cea a unei cărți precum Zadarnică e arta fugii este.
Orice s-ar spune, circulația sub formă de carte e, neîndoios, cât se poate de importantă şi nu poate fi suplinită de publicarea fragmentară în periodice sau de cunoaşterea operei în manuscris etc. – de către un număr forțamente limitat de scriitori. çn fond, chiar cărți apărute în librărie au fost ulterior marginalizate şi ocultate prin nereeditare şi necomentare – invoc iarăşi exemplele primelor romane brebaniene şi al Absenților buzurieni ; cu atât mai ascunse rămân destinatarilor cele nepublicate. Există cărți care, din păcate, pentru tinerii de azi – fie ei şi scriitori, fie ei şi cititori potențial receptivi – sînt inexistente, ceea ce nu se poate spune despre alte cărți care au putut apărea şi circula cu un anumit răsunet. Cărți bune, multe dintre ele, apărute în anii ’70 şi ’80 – romane de D.R.Popescu, Bălăiță, Fănuş Neagu, Marin Preda, P. Sălcudeanu, Constantin Țoiu etc. – dar alcătuind un corpus lacunar. Or, în fața acestui corpus lacunar au fost puse, prin forța lucrurilor, tinerele generații. Care, de multe ori, au avut ca reazim, pentru racordarea lor la tendințele momentului mondial, raportarea la literaturile străine care – poate părea padoxal, dar nu e ! – le-au putut fi mai la îndemână decât operele româneşti ostracizate sau ignorate. Astfel şi dat fiind că, evident (vă citez) « intertextualitatea e în primul rând omologabilă în cadrul literaturii naționale », cred că nu e superfluu să deplângem absența îndelungată a unei (unor) cărți ce, de-ar fi fost larg cunoscute, ar fi făcut fără nici o îndoială ca multe lucruri să evolueze altfel. Iar analogia cu Țiganiada – forțată, poate, de acord ! – era menită tocmai să dea relief acestei constatări.
Bag seama însă că m-am întins prea mult, cu explicații stufoase, fără îndoială redundante, răpindu-vă din timp cu enumerarea unor, în fond, cvasi-truisme. Vă solicit, deci din nou îngăduință, aşa după cum vă rog să treceți cu vederea tonul aparent polemic al misivei : el e iscat de un parapon vizând vitregia vremilor, care a generat, între altele, acest « caz de mutilare » (de mutilare a peisajului firesc al literaturii noastre) şi implicit o risipă de forțe întru rebătătorirea unor cărări ce fuseseră deja deschise.
Scrisoarea dv. mi-a făcut mare bucurie. Am fost flatat pur şi simplu de faptul că autorul a luat cunoştință de remarcile – fără îndoială serios amendabile… – pe care cartea mi le-a suscitat.Apoi, mi s-au mai limpezit multe lucruri, cumva bănuite, despre o perioadă a cărei istorie detaliată rămâne de scris de-acum încolo.
çncă o dată vă cer îngăduință pentru acest răspuns care nu se distinge tocmai prin concizie. Profit de ocazie spre a vă împărtăşi bucuria pe care mi-a făcut-o lectura unui număr – primul, cred – din Nouveaux Cahiers de l’Est care mi-a căzut în mână prin bunăvoința d-lui Eugen Simion şi care mărturiseşte despre activitatea de mare preț pe care o purtați pentru atingerea acelor țeluri atât de sagace expuse în « Argument ».
Nu voi omite, atunci când mă voi afla în călătorie la Paris, să dau curs amabilei invitații de-a vă telefona. Din păcate, proiectul unei asemenea călătorii (îndelung nutrit de mine ca şi de atâția tineri români ) nu apare – de data asta din rațiuni financiare, şi nu polițieneşti, ca « naguère » – ca realizabil într-o perspectivă iminentă, rămânând totuşi foarte probabil pentru un viitor relativ apropiat.
Cu deosebită stimă şi cu mulțumiri pentru temeiurile de meditație pe care mi le-ați oferit.
Nicolae Bîrna
Scrisoarea de răspuns a lui Nicolae Bîrna e onestă şi nu lipsită de ironie ; bine scrisă şi plină de străduință analitică, are mai degrabă textura unui articol decât a unei scrisori. Am prelungit pledoaria, deşi nici până astăzi nu cred că am reuşit să-l conving pe deplin.
Stimate d-le Nicolae Bîrna,
Paris, 24 ianuarie 1992
Vă mulțumesc pentru scrisoarea d-stră lungă şi răbdătoare. Şi pentru că ați fost răbdător cu mine, voi fi şi eu cu d-stră.
Vă voi trimite un fel de dosar bio-bibliografic care ar fi bine să existe pe masa d-stră de lucru, pe biroul, cum să zic, de « judecător de instrucție » al cazului meu. Cum spuneți d-stră : o « tragedie în sine », « o tristă victorie a Cenzurii » ? Victorie ? Nu sînt deloc sigur…Oricum, o refuz. Prea sună a epitaf ? Iar eu sînt încă foarte viu, în plină formă.
Pe de altă parte, vă atrag atenția că nu e în caracterul meu să mă dau bătut. De obicei mă lupt până la capăt. M-am luptat până acum mai mult pentru ceilalți, pentru « cauză ». A venit timpul să mă bat şi pentru mine.
Vă mulțumesc pentru interesul pe care mi-l acordați.
Cu stimă,
Dumitru Țepeneag
Urmează « dosarul bio-bibliografic » pe care îl suprim : după 20 de ani îl ştie acum toată lumea şi trec la
POST SCRIPTUM
D-stră îmi explicați că am avut ghinion. Că n-am prezentat la timp lozul cîştigător şi deci am pierdut. Că n-am altceva de făcut decât să mă consolez. Putea să fie şi mai rău : să mor înainte de-a publica în România, ori chiar să mi se piardă manuscrisul, să-mi rămână doar romanul în franceză (şi doar
n-o să se ia în considerare o traducere !). Ori şi mai rău : să nu fi publicat nici în Franța, iar în 1972, când m-am întors în România pentru vreo nouă luni, să fi fost arestat, manuscrisele confiscate, apoi pierdute. Să fi murit în puşcărie…
Dar atunci n-am avut ghinion, am avut noroc !
Şi mă prezint în fața « tribunalului Istoriei » (expresia e a lui Kant chiar dacă ne apare acum uşor ridicolă) şi cer să fie rejudecat procesul. Nu cer câştig de cauză, cer redeschiderea dosarului, dat fiind că vechea sentință a fost pronunțată în urma unui proces care n-a respectat normele procedurale. Dacă n-am prezentat lozul câştigător a fost din motive de forță majoră, am fost împiedicat s-o fac şi martori sînt toți cetățenii României care trăiau în anii ’70.
A se rejudeca procesul înseamnă ce ? Ei bine, cred că înseamnă a se discuta concret problema intertextualității. D-stră îmi opuneți un argument material peremptoriu: romanul n-a fost editat în România decât în 1991, deci nu putea să aibă efect asupra literaturii, nu participa la intertextualitate. E prea abstract judecat, prea superficial. Iată argumentele mele :
– între 1966 si 1972, am publicat trei culegeri de nuvele dintre care, cele mai multe fuseseră publicate şi în reviste şi băgate în seamă de critică. Mai ales ultimele nuvele anunțau deja scriitura din roman ; în afară de nuvelele în volume, am mai publicat un text lung de aproape 50 de pagini (în Gazeta Literară, 1967) pe care doar puțini l-au înțeles ; « textualismul » acestei scrieri e azi evident ; mai menționez articolele teoretice : nu numai despre onirism dar şi despre scriitură în general (vezi « Autorul şi personajele sale », publicat în Viața Românească, mai 1967 – unde se află întreg programul estetic al viitoarelor mele romane ;
– romanul Zadarnică e arta fugii precum şi Nunțile necesare au fost publicate în traducere franceză la Flammarion, în 1973 şi respectiv 1976 ; ele deci existau undeva tipărite ; d-stră spuneți că generația « cărtăristă » cunoştea limbi străine şi a putut citi cărți în franceză şi-n engleză ; s-a articulat deci direct la intertextualismul cel mare ; dar dacă ştiau limbi străine de ce n-ar fi citit şi cărțile mele traduse în franceză ? Eu însumi am introdus în țară, fie trimițându-l la prieteni, fie aducându-l în 1974 (când am venit pentru ultima oară în România « socialistă ») romanul Zadarnică e… în versiunea franceză (Arpièges).
Până aici am argumentat ca şi cum eu ar trebui să fac proba. Ceea ce juridic vorbind e fals. Care e obiectul procesului ? Cum ar putea fi mai bine formulat ? Care e întrebarea la care trebuie să răspundă jurații ? Acest juriu (imaginar ?) în fața căruia am cerut rejudecarea va avea de răspuns la întrebarea : era oare imposibil ca literatura lui Țepeneag să influențeze generațiile care i-au urmat ? Căci această imposibilitate a fost sentința primului tribunal (= al practicii literare determinate de un regim politic aberant) şi a fost confirmată şi de d-stră !
Aşa că d-stră care îmi refuzați locul în literatura română ar trebui să aduceți dovada că nici scrierile mele publicate în țară (care doar n-au dispărut arse în piața publică în 1975 când mi s-a luat cetățenia), nici cele publicate în străinătate n-au fost citite şi n-au putut astfel să aibă nici un efect asupra literaturii ultimelor decenii. E o chestiune de logică juridică elementară. Nu acuzatul trebuie să aducă dovezile. Nu se poate să n-o cunoaşteți…
Şi vă mai aduc şi-o ultimă probă « prin absurd »
Dacă eu mi-am publicat romanul ( în româneşte) în 1991, iar prozatorii « textualişti » ca Nedelciu, Crăciun şi alții au publicat în anii 80 înseamnă, în crono-logica d-stră, că ei m-au influențat pe mine…post-scriptum. Ceea ce e absurd. Cum e evident că romanele mele intră în aceeaşi categorie cu ale lor, ba chiar în aceeaşi filiație, ca să fiți consecvent până la capăt, înseamnă că trebuie să mă socotiți epigonul lor. Dacă nu vă e frică de absurd, făceți-o !...
Şi vă rog să mă iertați că persist în această discuție contradictorie care, îmi dau seama, poate deveni jenantă. Vă mărturisesc că, după ce-am evocat problemele astea într-o scrisoare către Ion Bogdan Lefter, n-am mai avut cinstea să primesc din partea lui vreun răspuns.
Cu o întârziere de douăzeci de ani am reuşit să-mi public în România Zadarnică e arta fugii, romanul scris între 1969 şi 1971 şi deja tradus şi publicat în Franța în 1973.
Nu ştiu la ce mă aşteptam…. çn orice caz nu să fie comparat cu Țiganiada. Poate că eram prea modest şi prea ambițios în acelaşi timp : Budai Deleanu e un reper important în literatura română, dar a rămas închis în țarcul gloriei naționale.
Scrisorile schimbate cu criticul literar Nicolae Bîrna, încă destul de tânăr pe vremea aceea, nu au nevoie de alte comentarii.
Stimate d-le Nicolae Bîrna,
21 oct. 1991
Vă mulțumesc pentru articolul publicat în Literatorul despre Zadarnică e arta fugii. Mi-a plăcut că nu şovăiți să ridicați probleme care depăşesc lectura critică propriu-zisă, probleme legate de tragedia politică a noastră a tuturor şi în care « cazul » meu poate apărea – după cum sugerați şi d-stră foarte bine – tragic şi comic în acelaşi timp. O tragi-comedie, o « țiganiadă » !... çncurcătura criticului care nu ştie dacă nu cumva nu trebuie să se transforme în istoric literar în fața cărților mele duce la un soi de umor obiectiv. Pentru mine însă acest umor devine din ce în ce mai negru şi se preface într-un sentiment tragic, tocmai pentru că e vorba de o literatură care se adresa mai mult scriitorilor celorlalți decât publicului obişnuit. Eliminarea mea din literatura română, ostracizarea de care vorbiți mă pune într-o situație insuportabilă. Puterea politică a reuşit un veritabil asasinat literar. Dar a şi fost ajutată de o anumită nepăsare (nu găsesc cuvântul cel mai convenabil) a scriitorilor români care n-au făcut nici cel mai mic efort ca să împiedice ignorarea, uitarea care se aşterneau peste mine. Lucrurile sînt însă şi mai complicate, şi iată de ce. Inainte de-a scrie acest roman (început la Sinaia, în 1969), am scris şi publicat zeci de nuvele, multe din ele adunate în cele trei volume apărute în țară : Exerciții, 1966 ; Frig, 1967 ; Aşteptare, 1972. Era, să zicem, faza mea « pur onirică », deşi deja elemente de scriitură (mai ales în ultimele nuvele) anunțau romanul. Pe vremea aceea, cenzura estetică era, în România, destul de severă. Abia mai tîrziu a înțeles « partidul » că e mai bine să lase să se creeze o literatură formalistă decît să încurajeze în continuare realismul care ar fi dus la o literatură de protest. çn anii 60, deşi realismul-socialist era deja abolit ca teorie literară, el încă mai funcționa în capetele cenzorilor. Spun asta ca să înțelegeți de ce lupta cu cenzura era atît de crîncenă şi pe plan estetic, căpătând chiar aspecte politice. In 1972, când m-am întors de la Paris, am predat romanul la Cartea Românească unde lucram ca redactor. Cu toată bunăvoința lui Marin Preda şi a colegilor mei de redacție, Cenzura n-a acceptat publicarea pentru rațiuni pur estetice : « artă decadentă », nepotrivită cu « publicul nostru », etc. Cînd situația a început să se amelioreze pe plan estetic (şi s-a agravat pe plan politic !), deja nu mai era cetățean român (mi s-a retras cetățenia în 1975) şi nici măcar numele meu nu putea fi pronunțat sau, mai precis, imprimat. Totuşi « publicul cititor » avea (ori putea avea) cunoştință de romanul meu din care, încă în 1970, a apărut un lung fragment în Luceafărul. Şi publicul şi ceilalți scriitori, mai ales cei tineri, mai ales viitorii scriitori care se vor manifesta şi vor debuta câțiva ani mai tîrziu. Citirea nuvelelor şi a fragmentului de roman ar fi putut, pe de altă parte, să stîrnească măcar curiozitatea unora care, în măsura în care cunoşteau limba franceză, aveau la dispoziție cărțile mele traduse în franceză. Iată de ce zic că e mai complicat decît pare la prima vedere. Şi poate că nu e tocmai corectă (deşi mă flatează !) comparația cu Țiganiada. Literatura mea n-a rămas în manuscris, am publicat mai întîi în țară, apoi la Paris, iar unele din aceste cărți au circulat. Dacă n-au circulat de vină e lenea – ori cum să-i zic ? – colegilor mei, mai ales cei tineri care în anii ‘80 începuseră să scrie cam cum scriam eu la sfârşitul anilor ’60.
Aşa că nu ştiu dacă se poate afirma că n-au fost « efecte intertextuale ». Oricum, istoricul literar n-are de ce să investigheze, ca un detectiv, dacă Nedelciu sau altul m-au citit (şi în care moment). Aşa cum eu trebuie să accept că înaintea mea, chiar şi numai cu câțiva ani, calea « noului roman » a fost deschisă de scriitorii francezi, la fel şi scriitorii români trebuie să-mi suporte anterioritatea. Intertextualitatea e în primul rînd omologabilă în cadrul literaturii naționale. Dacă n-am raționa aşa, Eminescu ar trebui socotit un « romantic întîrziat », la el nici măcar teoria sincronismului n-ar putea fi aplicată. Bineînțeles, s-ar putea ca literatura mea să fie lipsită de valoare şi deci anterioară sau nu să nu rețină atenția criticului sau istoricului literar. Dar asta e o altă problemă !
Mi-ar face plăcere să stau de vorbă cu d-stră, sînt chiar curios de cum vedeți d-stră toate cele pomenite mai sus. Dacă aveți ocazia să faceți o călătorie la Paris, nu ezitați să-mi dați un telefon ( 42.36.32.87)
Cu toată stima,
Dumitru Țepeneag
Stimate d-le Dumitru Țepeneag,
9 decembrie 1991
çncep prin a vă solicita, cu pocăință ruşinată, iertăciunea pentru faptul că aceste rânduri vă parvin după un răgaz cu mult mai lung decât cel pe care l-ar fi îngăduit, oricât de elastic interpretate, regulile fireşti ale bunei cuviințe. Singura circumstanță atenuantă pe care-o pot invoca este că întârzierea se explică prin faptul că scrisoarea dumneavoastră cerea un răspuns bine cumpănit.
Comparația cu destinul Țiganiadei îmi apare cumva şi mie, acum, « à la reflexion », cam hazardată ; a fost, poate, şi un « truc », o piruetă, o « găselniță » menită să dea o expresie colorată, pregnantă unei constatări făcute în toată onestitatea. Totuşi, în esență, ea nu era cu totul neadecvată. Imaginea mi-a fost inspirată de entuziasmul care m-a cuprins față cu valoarea absolută a cărții, entuziasm pe care l-am temperat poate peste măsură în articol, aplicându-i o surdină zdravănă (asta – dintr-o idiosincrazie față de comentariile critice deşănțat elogioase care au fost, o vreme, o « boală » a publicisticii noastre literare, neutralizând diferențele într-o admirație generalizată, față de care rarele derogări aveau cel mai adesea întemeieri extraliterare, de « politichie »…)
Recunosc că am ignorat (lucru care mi-e imputabil numai şi numai mie, fireşte) o seamă de date ale destinului concret al cărții (publicarea fragmentelor în « Luceafărul », tergiversarea tipăririi ce apăruse, pentru o clipă, ca posibilă ; data exactă a radierii dv. din evidențele oficiale ale cetățenilor români) şi o credeam pur şi simplu scrisă înainte de plecarea dv. şi ținută, cum se spune, « în sertar », şi, de aici, entuziasmul euforizant care m-a cuprins văzând-o apărând, strălucitoare si magnifică, « armée de pied en cap », precum Athena din fruntea lui Zeus
Problema « tabu »-urilor editoriale, aşa cum mi-o înfățişează succint, scrisoarea dv., e foarte interesantă. Prezentarea pe care o schițați nu aduce informații cu totul noi, dar sistematizează şi limpezeşte un tablou pe care, de fapt, îl bănuiam. Ținută până atunci strânsă în chingile sistemului cultural-administrativ pur stalinist şi « proletcultist », literatura, prin anii ‘60, năzuia, natural, să se emancipeze printr-o dublă deschidere, corespunzătoare (recurg la o dihotomie pe drept contestată ca simplistă, totuşi operațională într-un prim nivel de finețe a analizei), respectiv (horribile dictu !) «conținutului» (realităților evocate) şi strategiilor scripturale, lucrului asupra textului, « formei » ( înțelegând prin aceasta nu convenționala « ornare » didacticistă, ci căutările artistice de fond, travaliul creator asupra adecvării limbajului artistic la propriile-i evoluții şi, în determinările-i specifice, la real). çn treacăt fie spus, în practică, cele două năzuințe spre deschidere coexistau şi se imbricau pe la diverşi autori, dar asta e o altă poveste. Fapt este că, pe la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, printr-o simulată « despărțire de trecut » ( de perioada ’50, « dejistă », rusească, străină, stalinistă…), au fost tolerate dacă nu încurajate opere de demascare a grozăviilor perioadei
(conjuctural şi demagogic, în fond) repudiate de oficialitate.Asta a dus la decomprimarea relativă a unei presiuni virtuale exercitate de un fond tematic până atunci interzis ( şi atent ținut sub obroc, în continuare, în alte țări pe atunci « socialiste » unde, după decomprimarea la fel de relativă a ceva mai vechii « destalinizări » – care făcuse posibilă apariția unei opere de-ale lui Soljenițân, de pildă… –, totuşi nu permitea explorarea prea atentă a unui trecut față de care regimurile « en place » nu-şi afirmau vreo discontinuitate majoră, în timp ce la noi se încerca acreditarea unei astfel de discontinuități). Fireşte, fenomenul nu trebuie privit în chip simplist, n-a fost vorba de o docilă ilustrare ocult orchestrată a unei « teme date » : scriitorii au « ilustrat » tema – atunci când au făcut-o – în varii formule, conform determinărilor lor personale, mulți dintre ei acordând o grijă aparte şi căutărilor pe tărâmul tehnicilor narative şi a modernității artistice. Nu e mai puțin adevărat că se ajunsese la un moment dat la un fel de « modă », la un conformism întru neconformismul conjunctural tolerat şi astfel temele obsedantului deceniu au prilejuit, alături de capodopere sau de cărți absolut remarcabile, şi maculatură « de serviciu ». La fel de adevărat este şi, după cum sagace o relevați, că toleranța tematică s-a însoțit, într-un prim timp ( mai ales în privința prozei, în poezie, pozițiile cucerite rapid de campionii înnoirii sau, mă rog, ai redobândirii statutului firesc au fost mai avansate şi greu expugnabile…) cu o persistență a cenzurii estetice. çmi amintesc foarte bine – sînt născut în 1950, deci pe atunci eram tânăr, dar nu într-atât încât să nu pot urmări « pulsul » – de obstrucția, de dificultățile puse în calea unor experiențe literare considerate pernicioase de către factorii « de îndrumare », îmi amintesc de ostilitatea oficială la adresa mişcării literare a onirismului – îmi amintesc foarte bine şi de cărțile dumneavoastră pe care le-am citit la momentul apariției şi care n-au rămas necunoscute generației mele, nu ştiu însă dacă şi generațiilor imediat următoare, care au « făcut ochi » după « şurubul » de inspirație maoistă din 1971 –, de anatemizarea primelor scrieri ale lui N. Breban, de « scandalul » iscat de premierea de către Uniunea Scriitorilor a Absenților lui A. Buzura etc.
Ce-i drept, cu vremea, pe măsura, pe de-o parte, a « dezumflării » temporarei « deschideri » ideologice (odată cu durificarea dictaturii, în noua ei formulă, « națională », evocarea realităților din anii ’50 devenea periculoasă, fiindcă prea semăna cu noile realități ale momentului) şi, pe de altă parte, a istovirii fireşti a unei tematici inițial fertilizantă în sine, s-a produs o răsturnare a caracterului cenzurii, care a căpătat o preponderență tematică, iar nu estetică. S-a intuit, probabil, la posturile de comandă din culise, că modernitatea procedeelor, având o slabă adresabilitate față de majoritatea populației, era mai uşor de dezamorsat ca factor cu impact incendiar pe plan social, fiind lesne marginalizabilă prin confinarea ei abilă la ghetto-ul scriitorilor înşişi, al criticilor şi al altor intelectuali cu preocupări conexe ; prima urgență devenea pentru cenzură prevenirea « şopârlelor » şi a « strîmbelor » vizând direct sistemul social-politic. Că lucrurile nu au stat la urma urmei chiar aşa, că granițe stricte între « formă » şi « fond », între conținut şi formă nu se pot trasa, că revoluționaritatea în artă are, totuşi, oricât ar fi el de slab în perspectivă imediată, un rol subversiv la adresa structurilor conservatoare, e altceva. Fapt este că, după cum remarcați, în anii ’80 s-au putut afirma – aproape nestingherit, la urma urmei, prin conjugarea fericită a unor factori diverşi – « textualiştii » şi cei înrudiți cu ei. Aici intervin însă nişte determinări ținând de cronologie. Faptul că reprezentanții noii proze, cea a anilor ’80, aparțin generației subsemnatului sau sunt mai tineri, de regulă cu cinci sau zece ani, i-a împiedicat să trăiască pe viu, ca scriitori în devenire, frământările sfârşitului anilor ’60. Ei vor fi putut fără îndoială – şi sînt sigur că au făcut-o : mulți dintre ei sunt oameni de carte, cărturari, procedând cum glumea odată, mi se pare, C. Regman, « cărtărăreşte » – reconstitui pulsul acelei epoci prin documentare, dar imaginea lor despre proza imediat anterioară – cea față de care se demarcau, față de care erau novatori, « revoluționari » – era totuşi alta. De aceea mi s-a părut judicios să afirm că non-editarea romanului dv. «la timpul său» nu i-a împuținat cu nimic valoarea, dar l-a văduvit de acel – fără îndoială intens, de-ar fi fost ! – « rayonnement » intertextual la care, ca să zicem aşa, avea în mod legitim dreptul. Şi faptul este o tragedie în sine, e o tristă victorie a cenzurii, o descompletare păgubitoare a unei « serii » potențial mai bogate a literaturii ultimelor decenii. Nepublicarea unei cărți nesemnificative nu e o dramă (ba, de multe ori, e o binefacere), dar cea a unei cărți precum Zadarnică e arta fugii este.
Orice s-ar spune, circulația sub formă de carte e, neîndoios, cât se poate de importantă şi nu poate fi suplinită de publicarea fragmentară în periodice sau de cunoaşterea operei în manuscris etc. – de către un număr forțamente limitat de scriitori. çn fond, chiar cărți apărute în librărie au fost ulterior marginalizate şi ocultate prin nereeditare şi necomentare – invoc iarăşi exemplele primelor romane brebaniene şi al Absenților buzurieni ; cu atât mai ascunse rămân destinatarilor cele nepublicate. Există cărți care, din păcate, pentru tinerii de azi – fie ei şi scriitori, fie ei şi cititori potențial receptivi – sînt inexistente, ceea ce nu se poate spune despre alte cărți care au putut apărea şi circula cu un anumit răsunet. Cărți bune, multe dintre ele, apărute în anii ’70 şi ’80 – romane de D.R.Popescu, Bălăiță, Fănuş Neagu, Marin Preda, P. Sălcudeanu, Constantin Țoiu etc. – dar alcătuind un corpus lacunar. Or, în fața acestui corpus lacunar au fost puse, prin forța lucrurilor, tinerele generații. Care, de multe ori, au avut ca reazim, pentru racordarea lor la tendințele momentului mondial, raportarea la literaturile străine care – poate părea padoxal, dar nu e ! – le-au putut fi mai la îndemână decât operele româneşti ostracizate sau ignorate. Astfel şi dat fiind că, evident (vă citez) « intertextualitatea e în primul rând omologabilă în cadrul literaturii naționale », cred că nu e superfluu să deplângem absența îndelungată a unei (unor) cărți ce, de-ar fi fost larg cunoscute, ar fi făcut fără nici o îndoială ca multe lucruri să evolueze altfel. Iar analogia cu Țiganiada – forțată, poate, de acord ! – era menită tocmai să dea relief acestei constatări.
Bag seama însă că m-am întins prea mult, cu explicații stufoase, fără îndoială redundante, răpindu-vă din timp cu enumerarea unor, în fond, cvasi-truisme. Vă solicit, deci din nou îngăduință, aşa după cum vă rog să treceți cu vederea tonul aparent polemic al misivei : el e iscat de un parapon vizând vitregia vremilor, care a generat, între altele, acest « caz de mutilare » (de mutilare a peisajului firesc al literaturii noastre) şi implicit o risipă de forțe întru rebătătorirea unor cărări ce fuseseră deja deschise.
Scrisoarea dv. mi-a făcut mare bucurie. Am fost flatat pur şi simplu de faptul că autorul a luat cunoştință de remarcile – fără îndoială serios amendabile… – pe care cartea mi le-a suscitat.Apoi, mi s-au mai limpezit multe lucruri, cumva bănuite, despre o perioadă a cărei istorie detaliată rămâne de scris de-acum încolo.
çncă o dată vă cer îngăduință pentru acest răspuns care nu se distinge tocmai prin concizie. Profit de ocazie spre a vă împărtăşi bucuria pe care mi-a făcut-o lectura unui număr – primul, cred – din Nouveaux Cahiers de l’Est care mi-a căzut în mână prin bunăvoința d-lui Eugen Simion şi care mărturiseşte despre activitatea de mare preț pe care o purtați pentru atingerea acelor țeluri atât de sagace expuse în « Argument ».
Nu voi omite, atunci când mă voi afla în călătorie la Paris, să dau curs amabilei invitații de-a vă telefona. Din păcate, proiectul unei asemenea călătorii (îndelung nutrit de mine ca şi de atâția tineri români ) nu apare – de data asta din rațiuni financiare, şi nu polițieneşti, ca « naguère » – ca realizabil într-o perspectivă iminentă, rămânând totuşi foarte probabil pentru un viitor relativ apropiat.
Cu deosebită stimă şi cu mulțumiri pentru temeiurile de meditație pe care mi le-ați oferit.
Nicolae Bîrna
Scrisoarea de răspuns a lui Nicolae Bîrna e onestă şi nu lipsită de ironie ; bine scrisă şi plină de străduință analitică, are mai degrabă textura unui articol decât a unei scrisori. Am prelungit pledoaria, deşi nici până astăzi nu cred că am reuşit să-l conving pe deplin.
Stimate d-le Nicolae Bîrna,
Paris, 24 ianuarie 1992
Vă mulțumesc pentru scrisoarea d-stră lungă şi răbdătoare. Şi pentru că ați fost răbdător cu mine, voi fi şi eu cu d-stră.
Vă voi trimite un fel de dosar bio-bibliografic care ar fi bine să existe pe masa d-stră de lucru, pe biroul, cum să zic, de « judecător de instrucție » al cazului meu. Cum spuneți d-stră : o « tragedie în sine », « o tristă victorie a Cenzurii » ? Victorie ? Nu sînt deloc sigur…Oricum, o refuz. Prea sună a epitaf ? Iar eu sînt încă foarte viu, în plină formă.
Pe de altă parte, vă atrag atenția că nu e în caracterul meu să mă dau bătut. De obicei mă lupt până la capăt. M-am luptat până acum mai mult pentru ceilalți, pentru « cauză ». A venit timpul să mă bat şi pentru mine.
Vă mulțumesc pentru interesul pe care mi-l acordați.
Cu stimă,
Dumitru Țepeneag
Urmează « dosarul bio-bibliografic » pe care îl suprim : după 20 de ani îl ştie acum toată lumea şi trec la
POST SCRIPTUM
D-stră îmi explicați că am avut ghinion. Că n-am prezentat la timp lozul cîştigător şi deci am pierdut. Că n-am altceva de făcut decât să mă consolez. Putea să fie şi mai rău : să mor înainte de-a publica în România, ori chiar să mi se piardă manuscrisul, să-mi rămână doar romanul în franceză (şi doar
n-o să se ia în considerare o traducere !). Ori şi mai rău : să nu fi publicat nici în Franța, iar în 1972, când m-am întors în România pentru vreo nouă luni, să fi fost arestat, manuscrisele confiscate, apoi pierdute. Să fi murit în puşcărie…
Dar atunci n-am avut ghinion, am avut noroc !
Şi mă prezint în fața « tribunalului Istoriei » (expresia e a lui Kant chiar dacă ne apare acum uşor ridicolă) şi cer să fie rejudecat procesul. Nu cer câştig de cauză, cer redeschiderea dosarului, dat fiind că vechea sentință a fost pronunțată în urma unui proces care n-a respectat normele procedurale. Dacă n-am prezentat lozul câştigător a fost din motive de forță majoră, am fost împiedicat s-o fac şi martori sînt toți cetățenii României care trăiau în anii ’70.
A se rejudeca procesul înseamnă ce ? Ei bine, cred că înseamnă a se discuta concret problema intertextualității. D-stră îmi opuneți un argument material peremptoriu: romanul n-a fost editat în România decât în 1991, deci nu putea să aibă efect asupra literaturii, nu participa la intertextualitate. E prea abstract judecat, prea superficial. Iată argumentele mele :
– între 1966 si 1972, am publicat trei culegeri de nuvele dintre care, cele mai multe fuseseră publicate şi în reviste şi băgate în seamă de critică. Mai ales ultimele nuvele anunțau deja scriitura din roman ; în afară de nuvelele în volume, am mai publicat un text lung de aproape 50 de pagini (în Gazeta Literară, 1967) pe care doar puțini l-au înțeles ; « textualismul » acestei scrieri e azi evident ; mai menționez articolele teoretice : nu numai despre onirism dar şi despre scriitură în general (vezi « Autorul şi personajele sale », publicat în Viața Românească, mai 1967 – unde se află întreg programul estetic al viitoarelor mele romane ;
– romanul Zadarnică e arta fugii precum şi Nunțile necesare au fost publicate în traducere franceză la Flammarion, în 1973 şi respectiv 1976 ; ele deci existau undeva tipărite ; d-stră spuneți că generația « cărtăristă » cunoştea limbi străine şi a putut citi cărți în franceză şi-n engleză ; s-a articulat deci direct la intertextualismul cel mare ; dar dacă ştiau limbi străine de ce n-ar fi citit şi cărțile mele traduse în franceză ? Eu însumi am introdus în țară, fie trimițându-l la prieteni, fie aducându-l în 1974 (când am venit pentru ultima oară în România « socialistă ») romanul Zadarnică e… în versiunea franceză (Arpièges).
Până aici am argumentat ca şi cum eu ar trebui să fac proba. Ceea ce juridic vorbind e fals. Care e obiectul procesului ? Cum ar putea fi mai bine formulat ? Care e întrebarea la care trebuie să răspundă jurații ? Acest juriu (imaginar ?) în fața căruia am cerut rejudecarea va avea de răspuns la întrebarea : era oare imposibil ca literatura lui Țepeneag să influențeze generațiile care i-au urmat ? Căci această imposibilitate a fost sentința primului tribunal (= al practicii literare determinate de un regim politic aberant) şi a fost confirmată şi de d-stră !
Aşa că d-stră care îmi refuzați locul în literatura română ar trebui să aduceți dovada că nici scrierile mele publicate în țară (care doar n-au dispărut arse în piața publică în 1975 când mi s-a luat cetățenia), nici cele publicate în străinătate n-au fost citite şi n-au putut astfel să aibă nici un efect asupra literaturii ultimelor decenii. E o chestiune de logică juridică elementară. Nu acuzatul trebuie să aducă dovezile. Nu se poate să n-o cunoaşteți…
Şi vă mai aduc şi-o ultimă probă « prin absurd »
Dacă eu mi-am publicat romanul ( în româneşte) în 1991, iar prozatorii « textualişti » ca Nedelciu, Crăciun şi alții au publicat în anii 80 înseamnă, în crono-logica d-stră, că ei m-au influențat pe mine…post-scriptum. Ceea ce e absurd. Cum e evident că romanele mele intră în aceeaşi categorie cu ale lor, ba chiar în aceeaşi filiație, ca să fiți consecvent până la capăt, înseamnă că trebuie să mă socotiți epigonul lor. Dacă nu vă e frică de absurd, făceți-o !...
Şi vă rog să mă iertați că persist în această discuție contradictorie care, îmi dau seama, poate deveni jenantă. Vă mărturisesc că, după ce-am evocat problemele astea într-o scrisoare către Ion Bogdan Lefter, n-am mai avut cinstea să primesc din partea lui vreun răspuns.