Cronica literară
Mihai Cimpoi
STERE ÎNTR-O EXEGEZĂ POSTMODERNISTĂ
Articol publicat în ediția Viața Românească nr. 3-4 / 2010
Vlad Caraman, un tânăr exeget din Chişinău (n. 1 aprilie 1978 în Horjeşti, Hânceşti, este lector titular la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” şi cercetător la Academia de ştiințe a Moldovei) ne propune, cu argumente plauzibile şi analize pertinente, un Stere nou, postmodern şi totodată modern-tradițional (Vlad Caraman, „În preajma revoluției” de Constantin Stere. Elemente de poetică a Bildungsromanului, Ed. Gunivas, Chişinău, 2009). Îl ajută în acest sens o bine documentată teoretic analiză textuală.
Abordarea de până acum a operei şi personalității lui C. Stere s-a făcut într-o cheie lansoniană, preponderent tradiționalistă, biografistă.
Vlad Caraman, care face parte din generația tânără a exegeților şcoliți la noile metode puse la îndemână de G. Genette, Tzv. Todorov, R. Barthes sau M. Bahtin, ne propune o grilă postmodernă, prin care se scoate în relief mai pregnant poetica romanescă steristă.
Cercetătorul, înzestrat cu facultatea de a supune analizei totul sub aspect sistematic, polistructural şi de a raporta în chip comparat la creatorii de aceeaşi natură, se referă la formele narațiunii, la strategiile descrierii şi dialogului, la natura policonflictuală, a ipostazelor personajului şi varietății topoilor. El vede pe bună dreptate în desfăşurarea ciclică a tramei narative din În preajma revoluției un Bildungsroman, un roman al formării şi trans-formării personajului, C. Stere apărând ca un balzacian secretar al unei epoci. Este, indiscutabil, o recitire, exegetul având acest dar al relecturării perspectiviste a unei opere deja clasificate şi clasate pe polițele evaluării – de la G. Călinescu, contemporan cu C. Stere, la cei de ieri şi de azi.
Suntem avertizați că, deşi se menține în rama tradițională a bildungsromanului, opera lui C. Stere prezintă o perspectivă panopticum şi o structură naratologică novatoare, denumită de exegeza modernă viziunea din spate, o adevărată mise en abîme. Tipul narativ auctorial se conjugă cu tipul narativ neutru, iar tehnica jurnalului cu cea a scrisorii. Se conturează o proză adresată, prin care se face o legătură simpatetică cu cititorul, Vanea Răutu devenind un narator creditabil indirect şi provizoriu.
Cronotopul este cel specific secolului al XX-lea, C. Stere excelând în tensionarea şi destinderea atmosferei, în crearea unei simetrii arhitectonice şi a ceea ce cercetătorul denumeşte peisaj caracterologic şi peisaj anticipativ.
Sunt puse în evidență descrierea interiorului, a decorului, a naturii şi portretului (exterior, fizic, dublu antitetic, complex indirect), cu toate funcțiile sale estetice, apoi se procedează la caracterizarea tipologică a personajelor şi a discursului narativ ca atare (cronotop, topos), evidențiindu-se în special metaforele etapelor vieții, a caducității, a navigării, a zborului.
Eseul lui Vlad Caraman are meritul indiscutabil de a ne îndruma spre „fața nevăzută” a romanului lui C. Stere, spre tot ce are tradițional şi novator în poetica sa.
Se cer deschise unele paranteze.
Receptarea pozitivă şi chiar entuziastă începe cu ... Eugen Ionescu, care spune, în epocă Nu literaturii române în ansamblu, „săracă în teme, mediocră în temperament, la altitudine joasă îndeobşte”, şi un Da tranşant literaturii basarabene, în special lui Stere, al cărui roman „prin dimensiunile sale de frescă, prin gravitatea problemelor pe care le pune, şi de care neintelectuala noastră literatură are neapărată nevoie, prin pathos, prin dibuială şi prin unele insuficiențe chiar, prin lărgime de respirație şi prin interesul memorialistic pe care îl suscită, se ridică cu multe trepte deasupra nivelului banalei noastre literaturi plină de amoruri şi autoanalize” (Eugen Ionescu, în Facla din 27 aprilie 1936).
Eugen Ionescu afirmă că literatura nu se face din literatură, că „numai cu lucruri din afară, cu viață, idei” şi că tânăra generație de literați ar trebui să învețe de la Stere „care este sensul literaturii şi că literatura înseamnă, ca şi viața publică, jertfă şi serviciu”. Ionescu conchide cu un pathos extrem de critic: „Dar nu orice pitic poate să facă paşii de şapte poşte ai uriaşului C. Stere” (Rampa, IV, 10-11, 4 iulie; vezi şi Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu, ediție nouă, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 132-133).
Majoritatea studiilor despre creația lui Constantin Stere aplică tradiționala metodă biografică, alte perspective exegetice putând fi atestate la George Călinescu, Mihai Ralea, Ion Negoițescu, Şerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Alexandru Burlacu, Corin Braga.
Călinescu este de părerea că Stere şi-a „romanțat memoriile, falsificându-le şi parțial trivializându-le într-o parte din volumele seriei În preajma revoluției” (G. Călinescu, Istoria literaturii române, Compendiu, Bucureşti, 1968, p. 295). Însuşirile de romancier nu-i lipsesc totuşi, criticul remarcând „un simț just de viață” în ciuda manierelor vetuste, imitate după Gogol, Dostoievski şi Tolstoi şi limbajului jurnalistic. Subiectul primului volum, care este „monografia schematică a unei familii basarabene de modă veche” cu Iorgu Răutu, adevărat Robereau, în centru, îi apare „excelent, mai mult balzacian decât rusesc”. Volumele II şi III, care relevă educația democratică a eroului, sunt mai puțin atrăgătoare, „în schimb volumul IV ne pune în fața unui extraordinar prozator al geologicului” (Ibidem, p. 296). Paginile despre aurora boreală par rupte din Atala sau Il Millione de Marco Polo. „De la volumul V, C. Stere se pierde într-o bârfeală cifrată împotriva contemporanilor săi, căzând în cele mai triste platitudini” (Ibidem).
Dintre criticii postbelici, mai generos decât Călinescu apare I. Negoițescu, care consideră că „în totalitatea sa, În preajma revoluției se prezintă ca produsul uman al unei colosale ambiții (provenind dintr-un complex de superioritate compensativ, dezvoltat cu vremea), în destul de largă măsură acoperită de reuşita operei” (I. Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945) Bucureşti, 1991, p. 210).
Nicolae Manolescu remarcă faptul că primul volum este bildungsroman, avându-l ca model, mai degrabă, pe Romain Rolland, decât pe Goethe. Tablourile de deportați, pohodul spre Siberia sunt asemănătoare cu cele din Tolstoi, Dostoievski şi (de ce nu?) cu Soljenițîn. Metoda prezentării clasei politice seamănă cu cea argheziană din Țara de Kuty. C. Stere e, ca şi Rebreanu, „un romancier al gloatei”, conchide criticul (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Piteşti, 2008, p. 784).
Corin Braga identifică o corespundere canonului romanului postmodernist prin relațiile intertextuale de structură, personaj, teme, motive, locuri comune (Corin Braga, Constantin Stere – o imagologie comparată a Basarabiei şi România în Contrafort, nr. 11-12, 1998).
Autorul studiului remarcă rolul naratorului omniscient, extinzând aria similitudinilor prin adăugarea romanelor-fluviu şi autobiografice ale lui Vladimir Korolenko (Istoria unui contemporan) şi Alexandru Herzen (Amintiri şi cugetări) şi chiar a Amintirilor din copilărie ale lui Creangă.
Se constată încadrarea deplină a primului volum în canoanele narativității tradiționale, dar şi, mai mult decât atât, prezența unor tehnici inedite, care, intersectându-se, creează imaginea panopticum a eposului: „Atât viziunea „din spate”, tehnica jurnalului, a scrisorii, cât şi incursiunile dese ale personajelor în discursul narativ, analepsa, prolepsa, stilul indirect liber, şi altele fac din romanul În preajma revoluției o construcție epică bine conturată şi expresivă” (p. 31).
Observații fine face autorul atunci când analizează modalitățile de descriere (dinamică, statică, din apropiere sau din depărtare) care premerge acțiunii şi dialogurile dintre personaje care prezintă, în fond, „cazuri particulare de viziuni, păreri, crezuri de viață, idealuri etc.” (p. 35).
Portretele din roman sunt statice, lumea anacronică fiind schițată prioritar prin portretul fiziologic (Smaragda Theodorovna este „mărunțică, slăbuță, foarte brună, cu ochii negri vii, albă şi rumenită în strălucirea vârstei de douăzeci de ani”, contrastând cu conul Iorgu, „încă foarte voinic, dar trecut de mult peste pragul tinereții”).
Cât priveşte personajele, ele „se găsesc în raportul timp al acțiunii – timp al scrierii, între două fenomene artistice de contrast: clasic – modern, pe când tradiționalul clasic – romantic devine o interferență” (p. 65). Personajele sunt împărțite în personaje–conştiință, antieroi, personaje-teză, infraeroi, personaje-stranietăți, personaje-simboluri, cvasi-personaje, personaje abstracte.
Conflictele – interioare, dramatice sau familial-tragice, cele sentimentale, intelectual-spirituale, erotice, sociale sunt cele care asigură, după părerea autorului, statutul epic de bildungsroman.
Valoroase sunt, în poetica romanului sterist, cronotopul şi toposul artistic (toposul naturii, al paradisului terestru, casei, drumului etc.). „Strategia lor de bază este aceea de a identifica lumile în care se pomeneşte eroul, tipologia caracterelor dominante în acțiune, aspectele generale ale naturii şi omului. Mizeria terestră adeseori e prezentată în raport cu paradisul naturii. Se atenționează încă o dată asupra etapelor vieții şi a caducității etc.” (p. 110).
Stere renunță la statutul autorului-artist şi introduce personajul-autor-artist, iată concluzia acestui studiu care aduce un suflu proaspăt în exegeza steristă.
Abordarea de până acum a operei şi personalității lui C. Stere s-a făcut într-o cheie lansoniană, preponderent tradiționalistă, biografistă.
Vlad Caraman, care face parte din generația tânără a exegeților şcoliți la noile metode puse la îndemână de G. Genette, Tzv. Todorov, R. Barthes sau M. Bahtin, ne propune o grilă postmodernă, prin care se scoate în relief mai pregnant poetica romanescă steristă.
Cercetătorul, înzestrat cu facultatea de a supune analizei totul sub aspect sistematic, polistructural şi de a raporta în chip comparat la creatorii de aceeaşi natură, se referă la formele narațiunii, la strategiile descrierii şi dialogului, la natura policonflictuală, a ipostazelor personajului şi varietății topoilor. El vede pe bună dreptate în desfăşurarea ciclică a tramei narative din În preajma revoluției un Bildungsroman, un roman al formării şi trans-formării personajului, C. Stere apărând ca un balzacian secretar al unei epoci. Este, indiscutabil, o recitire, exegetul având acest dar al relecturării perspectiviste a unei opere deja clasificate şi clasate pe polițele evaluării – de la G. Călinescu, contemporan cu C. Stere, la cei de ieri şi de azi.
Suntem avertizați că, deşi se menține în rama tradițională a bildungsromanului, opera lui C. Stere prezintă o perspectivă panopticum şi o structură naratologică novatoare, denumită de exegeza modernă viziunea din spate, o adevărată mise en abîme. Tipul narativ auctorial se conjugă cu tipul narativ neutru, iar tehnica jurnalului cu cea a scrisorii. Se conturează o proză adresată, prin care se face o legătură simpatetică cu cititorul, Vanea Răutu devenind un narator creditabil indirect şi provizoriu.
Cronotopul este cel specific secolului al XX-lea, C. Stere excelând în tensionarea şi destinderea atmosferei, în crearea unei simetrii arhitectonice şi a ceea ce cercetătorul denumeşte peisaj caracterologic şi peisaj anticipativ.
Sunt puse în evidență descrierea interiorului, a decorului, a naturii şi portretului (exterior, fizic, dublu antitetic, complex indirect), cu toate funcțiile sale estetice, apoi se procedează la caracterizarea tipologică a personajelor şi a discursului narativ ca atare (cronotop, topos), evidențiindu-se în special metaforele etapelor vieții, a caducității, a navigării, a zborului.
Eseul lui Vlad Caraman are meritul indiscutabil de a ne îndruma spre „fața nevăzută” a romanului lui C. Stere, spre tot ce are tradițional şi novator în poetica sa.
Se cer deschise unele paranteze.
Receptarea pozitivă şi chiar entuziastă începe cu ... Eugen Ionescu, care spune, în epocă Nu literaturii române în ansamblu, „săracă în teme, mediocră în temperament, la altitudine joasă îndeobşte”, şi un Da tranşant literaturii basarabene, în special lui Stere, al cărui roman „prin dimensiunile sale de frescă, prin gravitatea problemelor pe care le pune, şi de care neintelectuala noastră literatură are neapărată nevoie, prin pathos, prin dibuială şi prin unele insuficiențe chiar, prin lărgime de respirație şi prin interesul memorialistic pe care îl suscită, se ridică cu multe trepte deasupra nivelului banalei noastre literaturi plină de amoruri şi autoanalize” (Eugen Ionescu, în Facla din 27 aprilie 1936).
Eugen Ionescu afirmă că literatura nu se face din literatură, că „numai cu lucruri din afară, cu viață, idei” şi că tânăra generație de literați ar trebui să învețe de la Stere „care este sensul literaturii şi că literatura înseamnă, ca şi viața publică, jertfă şi serviciu”. Ionescu conchide cu un pathos extrem de critic: „Dar nu orice pitic poate să facă paşii de şapte poşte ai uriaşului C. Stere” (Rampa, IV, 10-11, 4 iulie; vezi şi Eugen Simion, Tânărul Eugen Ionescu, ediție nouă, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 132-133).
Majoritatea studiilor despre creația lui Constantin Stere aplică tradiționala metodă biografică, alte perspective exegetice putând fi atestate la George Călinescu, Mihai Ralea, Ion Negoițescu, Şerban Cioculescu, Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir, Alexandru Burlacu, Corin Braga.
Călinescu este de părerea că Stere şi-a „romanțat memoriile, falsificându-le şi parțial trivializându-le într-o parte din volumele seriei În preajma revoluției” (G. Călinescu, Istoria literaturii române, Compendiu, Bucureşti, 1968, p. 295). Însuşirile de romancier nu-i lipsesc totuşi, criticul remarcând „un simț just de viață” în ciuda manierelor vetuste, imitate după Gogol, Dostoievski şi Tolstoi şi limbajului jurnalistic. Subiectul primului volum, care este „monografia schematică a unei familii basarabene de modă veche” cu Iorgu Răutu, adevărat Robereau, în centru, îi apare „excelent, mai mult balzacian decât rusesc”. Volumele II şi III, care relevă educația democratică a eroului, sunt mai puțin atrăgătoare, „în schimb volumul IV ne pune în fața unui extraordinar prozator al geologicului” (Ibidem, p. 296). Paginile despre aurora boreală par rupte din Atala sau Il Millione de Marco Polo. „De la volumul V, C. Stere se pierde într-o bârfeală cifrată împotriva contemporanilor săi, căzând în cele mai triste platitudini” (Ibidem).
Dintre criticii postbelici, mai generos decât Călinescu apare I. Negoițescu, care consideră că „în totalitatea sa, În preajma revoluției se prezintă ca produsul uman al unei colosale ambiții (provenind dintr-un complex de superioritate compensativ, dezvoltat cu vremea), în destul de largă măsură acoperită de reuşita operei” (I. Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945) Bucureşti, 1991, p. 210).
Nicolae Manolescu remarcă faptul că primul volum este bildungsroman, avându-l ca model, mai degrabă, pe Romain Rolland, decât pe Goethe. Tablourile de deportați, pohodul spre Siberia sunt asemănătoare cu cele din Tolstoi, Dostoievski şi (de ce nu?) cu Soljenițîn. Metoda prezentării clasei politice seamănă cu cea argheziană din Țara de Kuty. C. Stere e, ca şi Rebreanu, „un romancier al gloatei”, conchide criticul (Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Piteşti, 2008, p. 784).
Corin Braga identifică o corespundere canonului romanului postmodernist prin relațiile intertextuale de structură, personaj, teme, motive, locuri comune (Corin Braga, Constantin Stere – o imagologie comparată a Basarabiei şi România în Contrafort, nr. 11-12, 1998).
Autorul studiului remarcă rolul naratorului omniscient, extinzând aria similitudinilor prin adăugarea romanelor-fluviu şi autobiografice ale lui Vladimir Korolenko (Istoria unui contemporan) şi Alexandru Herzen (Amintiri şi cugetări) şi chiar a Amintirilor din copilărie ale lui Creangă.
Se constată încadrarea deplină a primului volum în canoanele narativității tradiționale, dar şi, mai mult decât atât, prezența unor tehnici inedite, care, intersectându-se, creează imaginea panopticum a eposului: „Atât viziunea „din spate”, tehnica jurnalului, a scrisorii, cât şi incursiunile dese ale personajelor în discursul narativ, analepsa, prolepsa, stilul indirect liber, şi altele fac din romanul În preajma revoluției o construcție epică bine conturată şi expresivă” (p. 31).
Observații fine face autorul atunci când analizează modalitățile de descriere (dinamică, statică, din apropiere sau din depărtare) care premerge acțiunii şi dialogurile dintre personaje care prezintă, în fond, „cazuri particulare de viziuni, păreri, crezuri de viață, idealuri etc.” (p. 35).
Portretele din roman sunt statice, lumea anacronică fiind schițată prioritar prin portretul fiziologic (Smaragda Theodorovna este „mărunțică, slăbuță, foarte brună, cu ochii negri vii, albă şi rumenită în strălucirea vârstei de douăzeci de ani”, contrastând cu conul Iorgu, „încă foarte voinic, dar trecut de mult peste pragul tinereții”).
Cât priveşte personajele, ele „se găsesc în raportul timp al acțiunii – timp al scrierii, între două fenomene artistice de contrast: clasic – modern, pe când tradiționalul clasic – romantic devine o interferență” (p. 65). Personajele sunt împărțite în personaje–conştiință, antieroi, personaje-teză, infraeroi, personaje-stranietăți, personaje-simboluri, cvasi-personaje, personaje abstracte.
Conflictele – interioare, dramatice sau familial-tragice, cele sentimentale, intelectual-spirituale, erotice, sociale sunt cele care asigură, după părerea autorului, statutul epic de bildungsroman.
Valoroase sunt, în poetica romanului sterist, cronotopul şi toposul artistic (toposul naturii, al paradisului terestru, casei, drumului etc.). „Strategia lor de bază este aceea de a identifica lumile în care se pomeneşte eroul, tipologia caracterelor dominante în acțiune, aspectele generale ale naturii şi omului. Mizeria terestră adeseori e prezentată în raport cu paradisul naturii. Se atenționează încă o dată asupra etapelor vieții şi a caducității etc.” (p. 110).
Stere renunță la statutul autorului-artist şi introduce personajul-autor-artist, iată concluzia acestui studiu care aduce un suflu proaspăt în exegeza steristă.